Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Fii din Vorniceni // UN PRIETEN ADEVĂRAT, PE CARE L-AM PIERDUT

UN PRIETEN ADEVĂRAT, PE CARE L-AM PIERDUT

Epure,TeodPublicat de prof. Teodor EPURE, 29 dec.2013

UN PRIETEN ADEVĂRAT, PE CARE L-AM PIERDUT

 
 
„Am crezut totdeauna și zilnic cred mai mult, că datoria istoricului este să se supună la toate curiozitățile, să se adreseze la toate tehnicile, să  nu neglijeze niciuna din chestiunile care privesc materia sau viața.”
(Camille Jullian)

Dacă intrăm pe ulița din fața căminului cultural și ne îndreptăm spre Școala Gimnazială nr. 1, fostul Liceu Teoretic, coborâm valea lui Ujache, trecem puntea de pe pârâul Morii, de lângă Feredeu, locul unde se afla baia comunală, construită în vremea distinsului primar Toader Fasolă, ne apare imediat în față o casă modestă, așezată sub dealul lui Rudei, cu prispe înalte și înconjurată de salcâmi.

Aici locuia Ion Găină, originar de prin Negreni, cel ce se întorsese acasă bolnav, după ce participase la luptele crâncene de la Stalingrad, și nu după mult timp decedase. A rămas soția sa, Maria Găină, să aibă grijă de cei patru copii : doi băieți și două fete.

Maria Găină era o femeie blândă și smerită, foarte răzbătătoare, cu ochi albaștri, mari și dulci. Pe obrazul ei bălan, vestejit de vremuri și de necazuri, răsărea tot mai mult tristețea. Gândurile sale erau mereu la momentele grele prin care a trecut, crescând cei patru copii fără tată. N-a făcut niciodată ceea ce nu se cuvenea. Dacă ieșea seara din casă și se așeza pe prispă, vântul ce adia dinspre pârâul Morii, îi aducea odată cu țânțari, aerul blând și mirosul amar al frunzelor de salcie, al bălții verzui din fața casei lui Ion Măriuță (Sîrbu). În aceeași baltă orăcăiau broaștele cu botul verde îndreptat spre luna care scălda satul într-o lumină neobișnuită. Iarna, când balta era înghețată, noi, copiii, venind de la școală, ne petreceam o mare parte din timp, dându-ne pe gheață, în vreme ce părinții erau îngrijorați, așteptându-ne acasă.

Deși era neștiutoare de carte și cu multe necazuri, Maria Găină avea o minte luminată și a reușit să-și îndrume copiii spre școli bune, pentru a învăța carte.

Primul său copil, Mircea, colegul și prietenul meu, care mă admira fără rezervă, a văzut lumina zilei la 25 decembrie 1936. Era un tânăr de înălțime mijlocie, uscățiv, supt la față, brunet, cu ochi mari și negri, conștiincios, harnic și bucuros că n-a supărat niciodată pe nimeni. Un om de o tenacitate și de o răbdare cum eu, cel puțin, n-am mai văzut.  Rămas fără tată la o vârstă fragedă, s-a hotărât să ia în piept toate greutățile, alături de o mamă în vârstă și bolnavă, nedorind să se resemneze în fața destinului. Vigoarea sa țărănească nu i-a permis disperării să-i intre în oase. Se uita la oameni, la viața lor de zi cu zi cu umilință și cu împăcarea celui care avea de îndurat obstacole grele. Clasele primare le urmează la școala din deal, aproape de casă, sub directa îndrumare a învățătorilor Constantin Ciubotaru și Dionisie Pădureț. Încă din primele clase s-a afirmat ca un elev conștiincios, fiind mereu premiant. După terminarea cursurilor primare, se angajează cioban la o stână, pentru a obține unele venituri, necesare întreținerii fraților săi mai mici. Prin eforturile  deosebite ale directorului de școală de atunci, Mihai Ciocoiu și ale profesorului de limba română, Gheorghe Stănescu, elevul Mircea este școlarizat aproape la sfârșitul primului trimestru. Când a intrat în clasă, obrazul său era plin de lacrimi, pe care le ștergea cu degetele, sperând să nu fie observat de către noi, iar profesorul Stănescu a mărturisit : ”Pentru mine, nimic nu e mai important decât să fiu iubit de către elevi. Eu n-aș vrea de la elevii mei decât să mă iubească. De aceea l-am adus la școală pe Mircea, un copil necăjit, care dorește din toată inima să învețe carte.”

Cu toate că a lipsit o perioadă îndelungată de la școală, Mircea a reușit până la sfârșitul anului școlar să recupereze cele pierdute și să fie premiant. În anul 1952, Mircea Găină se prezintă la examenul de admitere la Școala Pedagogică de băieți din Șendriceni, Dorohoi, pe care l-a promovat cu note mari. Ca elev al Școlii Pedagogice și-a lărgit sfera cunoștințelor, formându-și o bogată cultură, iar prin tăria sa de caracter, credința față de ideal, și-a format adevărați prieteni, alături de care va porni mai târziu la drum.

În vacanțele de vară ale ultimilor ani școlari, am lucrat împreună la baza de recepție Vorniceni, în calitate de contabili-sezonieri. Distanța de 8 kilometri dintre satul Vorniceni și locul nostru de muncă o parcurgeam, de multe ori, pe jos, doar câteodată mergeam în căruța factorului poștal Vasile Bădărău, zis Rătează, care aducea presa și corespondența de la tren. Acesta era un bărbat cam între două vârste, cu puțină carte, după ce a urmat cursurile de alfabetizare, dar foarte isteț și inteligent. Profesorul Dionisie Pădureț, în cartea sa, ”Vorniceni – leagănul împlinirilor mele” menționează următoarea întâmplare din viața lui Vasile Bădărău : ”Președintele C.A.P. îl trimite la Iași cu țuică, bani și caș, să vorbească la o rafinărie, să-i primească câteva tone de rapiță, din care se fabrica ulei. Peste câteva zile, se întoarce fără țuică, fără caș și fără bani. Când îl vede președintele îl întreabă :

–          Cum e treaba, tovarășe Bădărău ?

–          Tovarășe președinte, am fost, am vorbit, am aranjat dar nu se poate.”

Vasile Bădărău, zis Rătează avea un cal sur, cu ochii întotdeauna umezi, coastele proeminente și ducea căruța  opintindu-se cu greu în hamul prea învechit. Îndată ce apărea pe ulița satului, vestea se întindea fulgerător, c-a sosit factorul iar sătenii dădeau năvală să vadă dacă au vreo scrisoare. Când ne aflam în căruța factorului poștal, simțeam parcă mai puternic biciul arzător al soarelui iar norii de praf pe care-i ridica și-i lăsa în urmă ne făceau de nerecunoscut atunci când coboram la destinație. În timp ce căruța veche zdrăngănea din toate fiarele ei, soarele scălda câmpurile și inunda cu o lumină orbitoare valea Vornicesei, o vale șerpuită și presărată cu pomi de toate felurile și de toate mărimile, iar noi priveam cu admirație turmele de oi, cu tălăngile lor sunând sacadat pe imașul Budenilor.

La baza de recepție noi calculam sumele de bani ce trebuiau să le încaseze țăranii pentru grâul predat, ce reprezenta cotele la stat. Pentru că baza de recepție era aproape de gară, ne permiteam să facem o pauză și să vizităm fiecare tren care venea de la Dorohoi sau de la Iași. Tresăream bucuroși când auzeam în depărtare un duduit care creștea și un fluierat lung, prin care-și anunța sosirea. În timp ce trenul staționa în gară, noi încercam să dialogăm cu vreo domnișoară, să-i oferim flori și să-i facem bezele. Uneori, când aveam mai mult de lucru, dormeam într-o cameră cu paturi duble, de fier, iar înainte de a ne culca, ne uitam pe cer și admiram constelațiile care se mutau cu stupida lor indiferență, stelele mărunte și vii din infinit, care se iveau mereu prin coroana unor plopi de lângă gară.

După ce termină cursurile Școlii Pedagogice, Mircea își începe activitatea didactică mai întâi ca învățător, apoi ca profesor suplinitor de matematică la Școala Elementară de 7 ani din Vorniceni, îndeplinind în același timp și funcția de director al căminului cultural. Cu firea lui dârză, aparținând celor mulți și modești, a trebuit să înfrunte toate greutățile ce i s-au așezat în fața idealului de a fi învățător. A fost mereu prezent la toate manifestările culturale ale satului, valorificând întregul potențial artistic al concetățenilor săi. A inițiat acțiuni de cunoaștere a învățământului vornicenean din trecut, evocând cu multă strălucire figuri de dascăli vorniceneni : Petre Ștefănescu, Ion Hrib, Constantin Ciubotaru. A lăsat celor care l-au cunoscut amintirea unui caracter ferm și a unui suflet, adânc pătruns de menirea sa ca profesor și ca om. Prin diversificarea formelor de manifestare a întregii activități a căminului cultural. Mircea Găină a demonstrat dăruirea, imaginația și competența sa. Încă din această perioadă este stăpânit din interior de nevoia de a cunoaște mai bine istoria poporului nostru, aruncându-se cu pasiune asupra studiului istoriei, fapt care l-a determinat ca în anul 1961 să devină student al Facultății de Istorie de la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași. Pasiunea sa pentru istorie și admirația pentru ilustrul său profesor mi le-a mărturisit încă din perioada studenției sale : ”Dintotdeauna m-a atras istoria și în vremea mea am fost un elev bun la acest obiect. Profesorul meu iubit, Gheorghe Romândașu,  m-a determinat să mă aplec mai mult asupra studiului istoriei.”

După terminarea facultății, a fost numit profesor de istorie și apoi director adjunct la o școală generală din Iași. În scurta sa activitate didactică, a fost influențat de ideile marelui reformator al învățământului românesc, Spiru Haret, care conchidea : ”Studiul istoriei trebuie să fie un mijloc de a insufla în sufletul copiilor conștiința națională, de a-i face să înțeleagă rostul chemării în lume a poporului din care faci parte; de a le insufla încredere într-însul, iubire de țară și dorința de a se devota pentru dânsa. Istoria trebuie să arate suferințele trecute ale poporului român.”

Ca director adjunct, Mircea Găină a contribuit la îmbunătățirea calității muncii în școală, a pus în aplicare legile învățământului, având o mare voință de a se afirma, de a crea și de a schimba tot ce era vechi în școală. A fost un om de o energie extraordinară, un bun conducător, pe care ceilalți îl ascultau și îl respectau. Munca neobosită nu i-a permis însă să se mai gândească și la odihnă sau la boala de care suferea încă din tinerețe.

Într-o vacanță de vară, când soarele blând acoperea cu razele lui calde întreaga suprafață a țării, Mircea a plecat la mare cu un grup de pionieri. Aici, după un efort mai deosebit se stinge brusc, la vârsta de 43 de ani, lăsând moștenire un exemplu de muncă, de modestie dar și de cutezanță. Mircea Găină a fost nu numai omul de la catedră ci și un adevărat educator iar activitatea sa intelectuală rodnică, a demonstrat încă o dată că din rândul vornicenenilor s-au ridicat oameni de seamă care, prin tot ce au făcut, au încercat și au reușit să ajungă la nivelul înaintașilor lor. De aceea, vom păstra vie în memoria noastră figura nobilă a dascălului Mircea Găină, care s-a devotat învățământului, științei istoriei și adevărului.

Etichete:

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Constat cu amărăciune în suflet că, încet, încet, marile valori ale satului nostru se sting,se duc atunci când Dumnezeu le cheamă,iar în urma lor … nu mai trimite, acelaşi Dumnezeu, pe alţii care să li se asemene. Păcat, s-a stins atât de tânăr! Dumnezeu să-l ierte!Mulţumim domnului profesor că nu-şi uită prietenii,consătenii! Eu nu l-am cunoscut pe domnul Găină, dar îmi amintesc din cele ce îmi spunea tata. Mereu dădea exemplu pe mătuşa Găină şi spunea că o femeie singură a reuşit să-şi educe şi să facă din cei patru copii ai săi OAMENI !

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.