Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Fii din Vorniceni // Un intelectual cu o largă viziune – Costache Istrate

Un intelectual cu o largă viziune – Costache Istrate

Un intelectual cu o largă viziune – Costache Istrate
Autor, prof. Teodor Epure

Motto : ”Un om adevărat face binele fără a se gândi la urmări”. (George Călinescu)

Ajuns la vârsta bilanțului, am observat că viața trece ca un fulg singuratic, purtat de adierea nepăsătoare a vântului care spulberă speranțele și e păcat ca faptele deosebite ale unei persoane să rămână niște enigme, fără a fi descoperite și arătate urmașilor, întrucât curgerea vremii acționează spre binele întregii comunități. Rețin uneori din mulțimea gândurilor mele, a noianului de sentimente, nume de persoane care îmi trezesc amintiri de demult ce mi s-au păstrat intacte. Mi-a rămas pentru totdeauna în minte, figura luminoasă a profesorului Costache Istrate, care alături de înaintașii Petru Ștefănescu, Ion Hrib, Dumitru Olaru, Constantin Ciubotaru, a contribuit cu mintea și inima sa la propășirea școlii vornicenene.
Costache Istrate s-a născut la 20 iulie 1936 în satul Vorniceni, în ziua când Sfântul Ilie, aprig la fire, fulgera atât de tare încât cerul s-a despicat, iar în urma trăsurii sale a rămas o flacără ce s-a topit în văzduhul înalt și întunecos, de se minunau femeile în vârstă, făcând cruci pe la colțul ferestrei. Costache era un bărbat de statură mijlocie, cu ochi negri, cu atitudine demnă și cu o mare energie fizică, pe care a folosit-o în favoarea formării sale intelectuale. Părinții săi, Dumitru și Profira Istrate, cu obârșie țărănească, erau buni gospodari, fruntași ai satului și respectați în comunitatea vorniceneană. Tatăl său, Dumitru, deși avea numai patru clase primare era un țăran înțelept, emancipat, cu bun simț, om de suflet și de caracter. A fost un interlocutor serios și simpatic, punând în discuție, în cadrul unor șezători culturale diverse aspecte ale vieții cotidiene: educația copiilor în familie, obiceiurile românilor la sărbătorile de iarnă, educația sanitară a populației. Aici am auzit prima dată o definiție inteligentă a norocului, spusă de el : ”Norocul este o buruiană scumpă, care se prășește cu o sapă de argint, cu multă trudă și sudoare”. Profesorul Dionisie Pădureț, în cartea sa, “Vorniceni – leagănul împlinirilor mele” povestește o întâmplare nostimă care subliniază iscusința lui Dumitru Istrate de a stârni hohotele de râs ale comesenilor : ”Dumitru Istrate intră la bufet, la Babii. Vânzător era Ciubotaru.
– Dă-mi o sută de rachiu !
După ce vânzătorul îl servește, revine zicând că afară e cald, țuica miroase și spune :
– Îți dau țuica aceasta și în locul ei dă-mi un pahar cu vin.
Bea vinul și pleacă.
– Alo ! N-ai plătit vinul !
– Dar ai uitat că ți-am dat rachiul pentru vin ?
– Da’ rachiul l-ai plătit ?
– Da’ ce, l-am băut ? Sănătate !
Și iese.”
Dumitru Istrate își completa veniturile din alesul covoarelor (scoarțelor), motiv pentru care sătenii l-au numit ”Scorțarul”. Vestea priceperii sale de a confecționa covoare moldovenești, cu diverse modele, s-a răspândit în toate satele vecine și chiar în unele sate din alte județe. Pentru a-și procura vopselele necesare, mergea de multe ori pe jos la Dorohoi sau, în cazul cel mai fericit, cu vreo căruță de ocazie. Alături de cumnatul său, Costache Mărgineanu și vecinul Vasile Epure, Dumitru Istrate a făcut parte din corul mixt al căminului cultural, înființat și dirijat de către profesorul Dionisie Pădureț, care s-a bucurat de numeroase succese. Soția sa, Profira Istrate a fost o gospodină desăvârșită și o mamă ideală. A crescut cinci copii, luminați și crescuți cu nume bun în sat și în întreaga țară : Elena, învățătoare, Costache, profesor, Petru, învățător, Tincuța, asistentă medicală, Maria. laborantă la un institut de medicină. Rămânând singură, s-a zbătut să-i dea la școală pe ultimii trei copii rămași fără tată, ajutându-i să-și realizeze aspirațiile numai prin tenacitate, sacrificii și perseverență.
Costache, cel de-al doilea copil, acumulează primele cunoștințe la școala veche din deal, fiind instruit și educat de către învățătorii Ion Faliboga și Ion Șalaru. Clasele gimnaziale și liceale le urmează la Școala Pedagogică de Băieți din Șendriceni, Dorohoi, fiind un elev sârguincios, cu o solidă pregătire teoretică și practică. Era un îndrăgostit de lectură, iubea literatura de calitate, interzisă de regimul comunist din vremea aceea : ”Elevul Dima dintr-a VII-a” de Mihail Drumeș, romanele ”Amândoi”, ”Jar”, ”Gorila” de Liviu Rebreanu, precum și volumul de poezii ”Povestea unei coroane de oțel” de George Coșbuc, cărți pe care le procura cu ajutorul doamnei Crăciun, bibliotecara școlii și pe care ni le povestea sau ni le împrumuta și nouă. De altfel, în vremea aceea, noi eram intoxicați cu literatura de propagandă rusă și sovietică : ”Așa s-a călit oțelul” de Nikolai Ostrovski, ”Fericirea” de P. Pavlenco, poemul ”Lenin” de Vladimir Maiakovski, precum și cu literatura realist-socialistă românească : poezii de Dan Deșliu, Maria Banuș, Veronica Porumbacu și Mihai Beniuc.
Pentru el, cultura dobândită pe cont propriu se baza pe dorința de a cunoaște mai multe, de a se îmbogăți spiritual. Nu a avut dorința să ducă o viață comodă, să huzurească, a participat alături de părinți și frați la lucrările agricole, în timpul vacanțelor. Fiind un bun cunoscător al muzicii, care de fapt era un obiect important în școala pedagogică, a condus corul școlii, când era elev în anul al IV-lea, iar în timpul vacanțelor de vară a organizat frumoase și interesante programe artistice cu elevii de la alte licee. De fapt, povestea vieții sale e și povestea celor care i-au fost aproape, a unor colegi, prieteni, consăteni, care l-au însoțit în unele momente plăcute sau mai puțin plăcute, e și povestea vieții mele.
Într-o joi, zi de sărbătoare din luna septembrie a anului 1953, cu un soare domol ce trimitea cu îngăduință și cu prietenie razele sale pe chipul nostru, ne-am pornit la Săveni, desculți, pentru a lua de la Secția Financiară o adeverință cu venitul impozabil al părinților, necesară la întocmirea dosarului personal la școală. Ne-am cumpărat apoi câte o pereche de bocanci – pe vremea aceea se găseau foarte greu pantofi – pe care n-am dorit să-i folosim în acel moment. Pentru că soarele se apropia de asfințit, vărsând o ploaie de sulițe galbene asupra pământului însetat, la întoarcere am luat-o pe o cărare, ce ne-a făcut drumul mai scurt. La mijlocul acestei cărărui se afla o harbuzărie. La vederea pepenilor dolofani, ni s-a oprit răsuflarea. Ne-am uitat în jurul nostru, să-l găsim pe paznic, să-i cerem voie să luăm un pepene, însă nici urmă de om. Ne-au luat în primire vreo șapte-opt câini, care până atunci moțăiseră la umbră, pe lângă colibă. Fiind înconjurați de o adevărată haită, de frică ni se tăiase răsuflarea, carnea tremura pe noi, părul ni se făcuse măciucă iar sângele parcă ni se ridicase la cap. Am încercat să ne apărăm cu bocancii, aruncându-i în câini. Când am văzut că bocancii erau luați de câini, ne-a pierit pofta de pepeni. Deodată, a apărut paznicul, care ne-a întrebat ce căutăm pe acolo, poate ne-am rătăcit. Am încercat să-i răspundem, dar din cauza lătrăturilor nu s-a auzit nimic. Paznicul era tăios la vorbă și arăta fioros la chip. Avea o față brăzdată adânc, iar noi ne-am speriat și de mutra lui dar și de potopul de întrebări pe care ni le punea. Cu teamă în suflet n-am îndrăznit să-l rugăm să ne lase să mâncăm un harbuz. Am fost mulțumiți doar că a îndepărtat câinii din jurul nostru și ne-a ajutat să ne recuperăm bocancii. Cu glasul tremurând de frică și fruntea scăldată de transpirație, colegul meu îmi aruncă o privire triumfătoare, mă bătu prietenește pe spate și-mi șopti la ureche : ”Suntem salvați. Nu-mi mai trebuie nimic. Hai să plecăm de aici.” Desculți, cu bocancii legați de șireturi și așezați pe umeri și cu tălpile pline de bășici, căpătate de la urzicile găsite în cale, am pornit încet spre casă, trecând mai întâi printr-o miriște plină de rugi de mure, care au accentuat suferința noastră. Cu timpul, tăcerea dintre noi făcu să remarcăm țârâitul greierilor în iarbă și zgomotul răgușit al serii.
La 1 septembrie 1954, colegul meu, Costache Istrate a fost repartizat învățător titular la Școala Elementară de 7 ani din Vorniceni, unde toți colegii l-au primit cu bucurie. După o perioadă scurtă de timp este incorporat pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu la o unitate din Sibiu, care avea misiunea de a construi obiective de însemnătate națională.
În anul 1959 și-a întemeiat o familie trainică, respectabilă, alegând-o pentru a-i fi alături până la sfârșitul vieții, pe învățătoarea Alexandra Croitoru, din Mânăstirea Humorului, o localitate așezată într-o pitorească depresiune străjuită de Obcinile Bucovinei, situată de-a lungul pârâului Humor, așezare care atrage în fiecare an mii de turiști din țară și din străinătate. După ce își dă definitivatul, în 1961, urmează cursurile fără frecvență ale Facultății de Filologie din cadrul Institutului Pedagogic de 3 ani din Iași în perioada 1963-1967. Ca profesor de limba română a stârnit în inimile copiilor dragoste pentru literatura română, pentru frumos, adevăr, dreptate, pentru tradițiile adevăratei noastre literaturi, pentru cultura omenirii și sufletul național. Atât în cadrul școlii cât și pe scena căminului cultural din sat a organizat manifestări închinate limbii române, subliniind că unitatea sufletească a neamului românesc s-a păstrat vie în operele literare ale unor scriitori cu adevărat patrioți. A gândit și folosit metode și mijloace noi pentru a pune în practică actul didactic, activitate complexă, de o extraordinară dificultate. Dispunea de o vorbire curgătoare, argumentată, convingătoare. Era deopotrivă exigent și răbdător. Avea răbdare cu elevii care-i solicitau un sfat sau o îndrumare. Prin felul său de a fi, întotdeauna deschis, de o sinceritate nedisimulată, s-a făcut îndrăgit de cei cu care a lucrat sau a colaborat : elevi, colegi, părinți, membri ai comunității locale. Modest, cinstit, plin de optimism și voie bună, a disprețuit obediența, răutatea și minciuna, având o viață plină de răspundere față de școală. Din lipsă de cadre calificate, a fost nevoit să predea la liceu și discipline care nu erau de specialitatea sa, cum ar fi : istoria modernă și contemporană la clasa a XI-a și psihologia la clasa a X-a, unde a depus un efort intelectual deosebit. Pentru meritele și calitățile sale profesionale, conducerea secției de învățământ a fostului raion Săveni l-a numit director adjunct al tânărului Liceu de cultură generală din Vorniceni, începând cu 1 septembrie 1965, iar în perioada 1969-1971, a fost numit director prim. Cadrele didactice mai tinere, chiar și cele mai în vârstă, s-au bucurat în perioada directoratului său de un sprijin deosebit. Prezența sa în fruntea cadrelor didactice a însemnat nu numai asigurarea calității muncii la catedră ci și participarea activă la viața culturală a satului Vorniceni, în calitate de instructor al unor formații artistice, constituite din tinerii din sat și elevii de liceu. Formația de dansuri populare al cărei instructor era, s-a afirmat în spectacole memorabile, atât pe plan locat cât și județean. Era o plăcere pentru spectatorii vorniceneni să-l vadă pe profesorul Costache Istrate jucând în piese de teatru pe scena căminului cultural sau interpretând melodii de muzică populară la țambalul tarafului orchestral al căminului cultural, care a obținut locul al II-lea pe regiunea Suceava la concursul între formațiile de amatori din cadrul Festivalului ”Cântarea României”. A muncit foarte mult și, ce este mai important, a muncit cu mult simț de răspundere. Prin tot ce a realizat, a încercat și a reușit să se înalțe la nivelul înaintașilor săi. Pe tot parcursul carierei sale didactice s-a remarcat prin competență profesională, fiind mereu interesat de educația și instrucția tinerei generații.
Soția sa, Alexandra Croitoru Istrate, absolventă a Școlii Pedagogice de Fete din Gura Humorului este o fire blândă, bună, cu sufletul curat și cu o inimă mare. S-a adaptat repede la viața de șes. Cu pricepere și migală a îndrumat pașii tinerelor vlăstare pe drumul cunoașterii, modelându-le caracterul și formându-i ca viitori cetățeni ai comunității. A fost o interpretă deosebită a cântecelor populare bucovinene, admirate de cele mai multe ori de spectatorii din sat, făcând parte, în același timp și din echipa de dansuri populare, alături de soțul său. Dacă trecerea anilor, din păcate, au lăsat urme pe chipul ei, dacă toamnă de toamnă copiii se schimbă, învățătoarea Alexandra Istrate a rămas cu același zâmbet deschis și îngăduitor, cu aceeași voce caldă, seducătoare, totdeauna bucuroasă de oaspeți, cu același suflet tânăr. A pășit alături de soțul său timp de 40 de ani, care au rămas cei mai frumoși ani din viața lor. Prin prezența ei, prin căldură, prin dăruire de sine, într-un cuvânt, printr-o iubire fără de margini, a fost mereu un sprijin neobosit al soțului său. Dragostea sa față de carte, dorința sinceră de a deveni învățătoare pentru a-i educa pe alții sunt evocate de soțul său în poezia ”Tânăra dăscăliță” :
”Ai prins dragoste de carte, ai văzut în ea idealul,
Te prindeai mereu spre dânsa și spre ea te duce valul,
Doreai sincer ca în viață să educi pe mulți copii,
Cum pe tine te educă, dascăl ca ei vrei să fii.”

Prin muncă și-a împlinit visul, devenind un model pentru cele 10 generații de elevi pe care le-a educat. A născut și crescut 3 băieți, toți cu studii superioare, care fac cinste familiei, la locul lor de muncă.
Într-o dimineață a zilei de 3 martie 1999, când zarea nu se deslușea din apele nopții, sub înmulțitele stele înghețate, profesorul Costache Istrate a trecut în neființă, în plină maturitate didactică. De atunci s-au împlinit 14 ani pe muchie, de când se odihnește în cimitirul din Vorniceni, alături de părinții săi. În galeria reprezentanților școlii vornicenene, profesorul Costache Istrate are locul său binemeritat, câștigat prin muncă, apreciat și respectat de către foștii săi elevi care, cu ocazia unor întâlniri de promoție, trec pe la mormântul său, lăsându-i lacrimi și flori, alături de o candelă de lumină care-i veghează călătoria sa Dincolo.

2 comentarii la acestă însemnare

  1. Au trecut atât de mulţi ani de când cu sfială păşeam în clasa I,iar doamna învăţătoare Alexandra Istrate a ştiut să ne primească zâmbindu-ne cu bunătate,vorbindu-ne cu blândeţe în glas,făcând astfel să dispară orice urmă de sfială sau de îngrijorare din noi.Au trecut repede cei patru ani în care ne-a călăuzit cu drag pe drumul descoperirilor,al cunoaşterii,iar despărţirea de domnia sa a însemnat pentru noi,ca a rămâne fără mamă.Spre bucuria părinţilor noştri dar şi a noastră,doamna învăţătoare ne-a încredinţat ,începând cu clasa a cincea,Domnului ,MARELUI OM ,profesor COSTACHE ISTRATE.Am fost eleva familiei Istrate.A fost un privilegiu pentru mine şi răspundeam cu mândrie ,celor care mă întrebau :”Cine ţi-a fost învăţătoare?”,”Cine ţi-a fost diriginte?”,-„Doamna Istrate Alexandra.”,respectiv,”Domnul Istrate Costache.”Da,sunt una dintre sutele de elevi care le-au trecut prin mâinile dumnealor.La fel ca mine,sunt mândri şi ceilalţi fraţi ai mei care au avut şi ei şansa de a avea ca învăţătoare pe doamna Sanda,sau ca profesor pe domnul Istrate.N-aş vrea să par lipsită de modestie,dar,la Vorniceni se făcea carte!Spun aceasta nu de dragul de a o spune,ci că acest lucru l-au constatat profesorii de mai târziu,de la liceu,când,elev de la ţară,de la Vorniceni,am putut să-i fac să constate că „la Vorniceni se face carte”.Am spus atunci (în septembrie 1978,când eram boboc la Liceul pedagogic )cu mândrie,că vin de la Şcoala generală nr.3 Vorniceni şi că am avut ca profesor de limba şi literatura română pe DOMNUL ISTRATE COSTACHE.Da,ne-a învăţat să scriem şi să vorbim corect româneşte,ne-a notat de fiecare dată obiectiv.Dacă am luat nota 10 foarte rar,atunci când într-adevăr considera că o merit,îmi explica,de ce mi-a dat acel 10 atât de mult râvnit de noi elevii.Se ştia că domnul profesor punea foarte rar 10.A fost exigent şi asta a fost pentru binele nostru!Ceea ce ştiu astăzi la limba şi literatura română,i se datorează în cea mai mare parte domniei sale.Dumnealui a pus o temelie solidă pe care alţii,mai târziu,au construit.Nu pot decât să spun că nu voi uita niciodată chipul luminos şi drag al scumpei mele învăţătoare(cum nu voi uita niciodată chipul de neînlocuit al mamei mele),nu voi uita niciodată că ceea ce am devenit astăzi se datorează strădaniilor domnului profesor diriginte.Ştiu că nu voi putea să fiu la înălţimea faptelor domniilor lor,dar ,măcar mă străduiesc avându-i ca exemplu.Atât cât voi mai fi pe acest pământ,în gândul şi în inima mea,chipurile scumpilor mei dascăli vor avea un loc aparte.Doamnei învăţătoare îi urez multă sănătate,bătrâneţe liniştită,bucurii în familie,iar pentru DOMNUL DIRIGINTE,un creştinesc,”Dumnezeu să-l ierte !”şi,de acolo de sus,să ne dea câte un semn,dacă este sau nu mândru de „învăţăceii săi”.

  2. Sunt, mi se pare, singurul dintre elevii școlilor din sat care a rămas repetent în clasa I. „Bis”-ul acestui spectacol măreț s-a dat sub bagheta pedagogică a unei domnișoare care debuta, sfioasă, în apostolat – cum altfel? – ca dirijor al unui cor de „mormoloci” „de-a-ntâia” trimiși să învețe înotul în Oceanul [mare și] Pacific din…deal. Drumul școlii din sat e făcut de Dumnezeu astfel încât din orice direcție ai fi venit către învățătură trebuia „să urci.” Plecatul de la școală era, fatal, „coborârâre.” Dealtminteri, se zice că și „pe Ceea lume” e la fel: spre Iad o apuci frumușel în jos și faci la stânga iar spre Rai urci, o veșnicie, calea pe „mâna dreaptă”. Simplu, fără navigație și G.P.S. Aidoma ființei aceleia care, din Paradis, l-a călăuzit pe un păcătos, prin Infern, către Iubirea care „mișcă sori și stele”, zâna cu bagheta făcea, la tabla de scris, diferite minuni cu cercuri, linii și bastonașe învățîndu-ne, de exemplu, că un gogoloi și o linie, [„o” și „I”] scrise alăturat se citesc „oi”.Poate că, de aceea ne zicea Învățătoarea: „Câmpul alb, oile negre, cin’ le paște le cunoaște”. Ca în povești, zâna cu bagheta ei magică ne-a transformat din „batraciene” [sic.] în, era să zic, Feți frumoși și Cosânzene. Pe mine, nu. M-a lăsat să fiu terestru și biped. Om. Dacă a reușit e meritul ei dacă nu, e greșela mea! Cu ea alături, alți cicisbei ai Luminii, [Istrate, Epure, Găină, Murarașu, Sârbu, Pădureț, Șalaru, Pânzaru, mai tinerii, Deaconu, Gherman, Aionesei, ăilalți Murărășeni] cu baghetele lor fermecate, ani la rând, au făcut din „mormoloci”, oameni. Unii dintre sus-pomeniții au apucat calea spre rai și, lunatec șirag, hălăduiesc acum pe toloacele cerului. Dumnezeu Să-i aibă în grija Sa! P.S. În Dicționarul de Zânologie, sfioasa domnișoară poate fi găsită la literele „C” sau „I”. În revista Vorniceneanul, vide supra!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.