Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Fii din Vorniceni // TODIRCAN AUREL – VETERANUL AGRICULTOR ŞI… PE JUMĂTATE MUNCITOR, ÎN COMUNĂ

TODIRCAN AUREL – VETERANUL AGRICULTOR ŞI… PE JUMĂTATE MUNCITOR, ÎN COMUNĂ

Aurel TodircanMoşul Aurel Todircan s-a născut la 22 noiembrie 1925, în comuna Vorniceni. Părinţii săi, Costache şi Maria, au dat naştere la 7 copii, 4 băieţi şi 3 fete, din care Aurel era al IV-lea. Încă de mic, în familie a fost crescut în spiritul muncii şi fricii de Dumnezeu. A urmat 4 clase elementare având ca învăţători pe: Hrib Vasile, Ciubotaru Constantin (director) şi Olaru Dumitru. Aici, se pare, că se învăţa temeinic, pentru că şi mai târziu i-au fost de mare folos noţiunile de bază însuşite (măsurarea suprafeţelor, scrisul, cititulu, ş.a). Nu a uitat, totuşi, cel puţin una din năzbâtiile copilăriei. Ca şi alţi copii de vârsta lui, mai dădea buzna în grădinile unor săteni, după zarzăre, mere, pere. La o asemenea „incursiune” a fost „atacat” de un câine al Mărioarei Igant care l-a rupt de frunte.

Crescând uşor, uşor, a ajuns flăcău. Acum participa la clacă de tors cânepă, la lipit cu lut case de nuiele la Hareta lui Curcă. Îşi mai aduce aminte cum fluierarii Andrei Obadă şi Alecu Istrate le cântau jocuri şi bătute, la care fetele, care torceau, erau jucate. Unele din ele chiar mai scoteau din caier bucăţi de cânepă, pe care le ascundeau după păretare, ca să termine mai repede caierul din furca de tors să poată juca mai mult şi mai des. La clăcile de tors sau la celelalte munci cu toţii cinsteau câte 2-3 păhăruţe de rachiu şi gazda era foarte mulţumită.

Pe la 18 ani a fost luat premilitar. Toţi bărbaţii de vârsta lui au fost adunaţi la Şcoala veche şi apoi au pornit într-un „marş” de 12 zile, pe jos, până la Râmnicu-Sărat, unde au fost duşi să lucreze la deminare, în urma luptelor duse de germani şi români, împotriva ruşilor. Se fereau să meargă pe lângă căile ferate, pentru că ar fi fost prinşi şi obligaţi să lucreze la ele. După un timp, tot pe jos, s-a întors în sat. Şi aici se tot ascundea ca să nu afle, un anume NIZU – care dădea informaţii miliţiei şi noii sosiţi erau iarăşi „fugăriţi” pe front.

La 21 de ani a fost încorporat, în armată, la infanterie, în Botoşani, la paza unui depozit de muniţie, 3 ani. S-a dovedit a fi un soldat, ridicat apoi la gradul de caporal, conştiincios şi disciplinat.

S-a „eliberat” în 1948. Cei 3 fraţi ai săi, mai mari (Andrei, Vasile şi Dumitru) erau pe front. Mai târziu, Vasile a intrat în obştea mănăstirii Sihăstria.

Întors acasă, imediat, s-a căsătorit cu mătuşa Ileana, care de mică a rămas orfană de mamă (la 6 ani) şi de tată (la vârsta de 14 ani). Pământul ei, rămas de la părinţi, era arat şi semănat de rudeniile apropiate. Hărnicia celor doi tineri căsătoriţi a făcut ca acesştia să ajungă destul de apreciaţi în sat. Lucrul la întreţinerea culturilor agricole şi creşterea animalelor pentru nevoile casei au fost principalele preocupări. Cele 2,50 ha de pământ au fost cultivaţi cu grâu (0,50 ha), porumb, floarea soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi. Pentru că „s-a lăsat greu convins” să intre în colectivă a fost trimis acasă, de la primărie, unde tocmai intrase ca îngrijitor la taurii comunali, folosiţi la însămânţările vitelor (în 1956-1957). Cu voie sau fără de voie „au dat” pământul la întovărăşirea agricolă şi apoi la GAC. Numai că Dumnezeu a avut grijă de familia lui. Având oportunitatea de a avea casă aproape de primărie, ştiind puţină carte, fiind disciplinat din fire şi gospodar, a fost încadrat ca îngrijitor la Consiliul popular – Sfatul popular (astăzi numindu-se primărie) Vorniceni. Aici a lucrat 33 de ani. Iată că moşul Aurel era jumătate agricultor  şi jumătate muncitor sau s-ar putea spune şi că o jumătate de zi era muncitor iar după orele 15-16 era agricultor. Aşa au trecut anii până la pensionare.

Astăzi, la cei 85 de ani, pe care îi are, cu toate că bolile nu l-au ocolit, încă se mişcă, încă se gospodăreşte singur şi încă mai stă de vorbă cu vecinii sau intră câteodată în crâşmă. Este mulţumit de viaţa pe care o duce, de pensia pe care o primeşte şi de copiii săi (Ana şi Mariana), dar plânge după Vasile, unicul băiat, care s-a stins prea devreme. Este mulţumit de aceşti ultimi ani de viaţă pe care-i trăieşte şi mulţumeşte lui Dumnezeu care l-a vegheat toată viaţa.

Să-ţi fie viaţa numai bucurie şi de aici încolo, moşule Aurel.

Etichete:

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.