Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Fapte din trecut // SECVENŢE DE MEMORIE

SECVENŢE DE MEMORIE

 Pasaj din cartea ,,Amintindu-ne de liceu”, apărută la Editura ,,Junimea” din Iaşi – 2010, autor Eugenia Merenciuc (Vasile)

,,(…) SECVENŢE DE MEMORIE

Ori de câte ori mă gândesc la Dionisie Pădureţ şi la a lui poveste de viaţă, unică în felul ei, simt nevoia evocării şi punerii în valoare a personalităţii sale, spre a arăta dragostea şi preţuirea ce i-am purtat-o. Mă întreb cum a fost de fapt viaţa profesorului D. Pădureţ? A fost mai mult tristă decât veselă sau mai mult veselă decât tristă? Desigur, idealul de plenitudine morală, sufletească şi chiar materială a vieţii unui om, nu poate fi atins.

Aveam să aflu detalii despre biografia sa din cartea de memorii „Vorniceni, leagănul împlinirilor mele”. Aşadar, în 1940, tânărul de 17 ani, smuls de viaţă din satul Corjeuţi (Basarabia), în vremuri de restrişte, de lângă părinţii şi fraţii săi, a ales să-şi urmeze destinul dincoace de Prut. Spiritul de patriotism, îndrăzneala şi, fireşte, ambiţia au fost principalele sale atuuri. Era probabil perioada când frecventa „Şcoala normală de învăţători” de la Şendriceni (Dorohoi). Au urmat anii războiului, ce l-au aruncat pe frontul de luptă, în bătaia puştilor mitralieră. Punga cu sare din raniţă a fost salvatoare pentru tămăduirea rănilor provocate de gloanţele nimerite în picior. Prin urmare, a scăpat cu viaţă, continuându-şi drumul, „aventura”… în Vorniceni a venit în 1948. Aici, în universul sacru al satului, şi-a îndeplinit misiunea pe acest pământ. Şi-a început cariera didactică cu alfabetizarea, făcută seara la lumina lămpilor cu petrol, pe vremea când localitatea nu avea electricitate, iar sărăcia lucie era prezentă peste tot.

Anii au zburat, timpul s-a dus…, ultimul fir de nisip în clepsidra vieţii profesorului Dionisie Pădureţ a curs în dimineaţa zilei de duminică, 28 iunie, 2009. S-a stins în secţia de terapie intensivă a spitalului judeţean din Ploieşti, după o lună şi jumătate de spitalizare. „A făcut un blocaj renal”, mi-a spus Silvia, una din fiicele sale. „Tata niciodată nu ne-a spus că-l doare ceva”, a ţinut să-mi mărturisească aceasta. Poate că stresul şi oboseala unei vieţi pline de efort, cumulate cu temperamentul său trepidant, mereu activ, dinamic, au contribuit la suferinţa renală acută ce a pus punct celor 86 de ani. Sau poate apusul…, implacabilul. 86 de ani, aşadar, împliniţi cu exact 20 de zile înainte de duminica marii despărţiri.

Mărturisesc că-mi păstrez regretul de a nu mă fi numărat printre cei care s-au revăzut cu Dionisie Pădureţ de-a lungul anilor, după 1970, când subsemnata am plecat din Vorniceni, sau după 1983, când profesorul s-a pensionat, retrăgându-se la Ploieşti, pentru a fi aproape de cele două fete ale sale. Nu ştiu cum să definesc acum această absenţă a comunicării, a ne(re)întâlnirii mele cu el. Abia în 2007 o primă convorbire telefonică, prilejuită de recenzia la cartea „Vorniceni, leagănul împlinirilor mele”, pe care o publicasem în „Cronica Română”.

Tocmai de aceea, atunci, în orele amiezei de marţi, 30 iunie 2009, în ziua înmormântării, am stat de veghe îndelung în capela bisericii Sf. Vasile (lăcaş impunător din zona centrală a Ploieştiului), în profundă meditaţie, încredinţată că noi, foştii liceeni, l-am iubit nespus. Oare am dreptate? Dacă Dionisie Pădureţ nu s-ar fi zbătut pentru înfiinţarea liceului din Vorniceni, oare câţi dintre tinerii care eram atunci, în perioada 1963-1975 (anii când a existat liceul), ar fi reuşit să aibă o diplomă de bacalaureat, pentru ca apoi să facă o facultate, ajungând acolo unde sunt astăzi. Foarte puţini, sunt sigură! Mă refer, evident, la posibilităţile materiale ale sătenilor.

Copleşită de tristeţe şi noian de amintiri, îl priveam atunci într-un mod cu totul aparte, straniu…Prin voalul alb, transparent, citeam pe chipul lui, cu ochii închişi pentru totdeauna, demnitatea, înţelepciunea, toleranţa, patriotismul, corectitudinea, exigenţa, dar mai ales dragostea de oameni, l-am dus trandafiri albi, am aprins o lumânare, i-am atins mâinile aşezate creştineşte pe piept, în semn de ultim salut. Cum spuneam, dragostea de oameni, sub această deviză a trăit, cred, Dionisie Pădureţ. Pe lângă părinţii şi fraţii săi rămaşi în Corjeuţi, pe lângă soţia sa, Estera, educatoarea de neuitat a mea şi a multor copii din sat, pe lângă copiii săi, alte rude şi prieteni, toţi oamenii din Vorniceni primeau în dar căldura sa sufletească, iubirea de semeni.

Ne-am adunat cu toţii atunci, în după-amiaza zilei de marţi, în naosul bisericii Sf. Vasile, pentru a-i aduce un ultim omagiu şi a fi prezenţi la slujba dinaintea înmormântării: rudele apropiate, prietenii de familie, vecinii din blocul în care locuia, diverse alte rude şi cunoştinţe şi, bineînţeles, elevii săi din Vorniceni. Câţiva, desigur, dar reprezentativi pentru generaţiile şi generaţiile de tineri al căror destin rămâne marcat de prof. D. P. Foştii săi elevi, în frunte cu primarul Ovidiu Corleciuc, au adus coroane de flori din partea primarului personal, a consilierilor locali, a cadrelor didactice, a familiilor unor elevi, a fostei echipe de fluieraşi. în ţinuta oficială de primar, pusă în evidenţă de banda tricoloră de pe piept, ţinând în mână cartea „Vorniceni, leagănul împlinirilor mele”, Ovidiu Corleciuc a rostit atunci un mic discurs, din care redau acum din memorie câteva frânturi: „Sunt primarul comunei Vorniceni, o comună din judeţul Botoşani, despre care probabil puţini dintre cei prezenţi au auzit. Sunt aici pentru a evoca personalitatea şi a aduce un ultim omagiu celui care a fost profesorul Dionisie Pădureţ, cetăţean de onoare al comunei noastre. în numele întregii comunităţi din Vorniceni, al tuturor cadrelor didactice, îi mulţumesc profesorului pentru tot ce a făcut pentru satul nostru. în cei aproape 40 de ani de carieră didactică, Dionisie Pădureţ a format generaţii şi generaţii de elevi, cărora le-a dăruit din ştiinţa sa de carte şi priceperea de dascăl. Una din marile sale realizări a fost înfiinţarea liceului din Vorniceni, prin care a schimbat destinul a sute şi sute de tineri. Dionisie Pădureţ a fost activ nu numai în domeniul învăţământului în Vorniceni, ci şi în viaţa cultural-artistică a satului nostru, lată ce scrie despre satul de care s-a simţit atât de legat sufleteşte, în cartea sa „Vorniceni, leagănul împlinirilor mele”. în atmosfera de doliu din biserică, Ovidiu C. a citit atunci fragmentul în versuri de pe ultima copertă a cărţii.

În acea după-amiază de 30 iunie, în jurul orei 17, l-am condus pe cel care a fost profesorul nostru la cimitirul Viişoara din Ploieşti în acompaniamentul muzicii de fanfară, muzică ce m-a dus cu gândul la folclorul de care Dionisie Pădureţ s-a simţit atât de atras şi pe care îl stăpânea atât de bine, valorificându-l cu măiestrie în Vorniceni, în diferite forme: cor, dansuri, orchestră, echipă de fluieraşi, solişti solo etc. Mi-amintesc că pe întreg parcursul ceremoniei de înmormântare, al cortegiului funerar, a plouat. O ploaie blândă de vară, cu stropi răcoroşi, „o ploaie-simfonie” aş zice, cu incantaţie religioasă, de care Dionisie Pădureţ avea atâta nevoie pentru ca inimile noastre, ale celor ce-l însoţeam pe ultimul drum, să fie mai melancolice.

Seara, la sfârşitul mesei comemorative, al pomenii organizate în spaţiul rezervat al unui local anume din Ploieşti, s-au schimbat gânduri şi impresii în amintirea regretatului profesor. L-am felicitat pe Ovidiu Corleciuc pentru discursul postum ţinut în biserică. „Profesorul avea ce-avea cu mine”, mi-a spus în cuvinte puţine, dar pline de miez, distinsul şi frumosul meu coleg de liceu. „Pentru că profesorul s-a simţit cel mai tare legat afectiv de prima promoţie de liceeni”, i-am răspuns prompt, având în minte răspunsul pe care D. Pădureţ mi l-a dat la una din întrebările mele ţintă, în timpul unei convorbiri telefonice.

Despre povestea înfiinţării liceului din Vorniceni, sunt sigură că prof. D. Pădureţ a vorbit de nenumărate ori. Legat de această fericită întâmplare, am păstrat în arhiva mea audio o convorbire telefonică pe care am avut-o cu D. P. în 2008, pe 8 iunie, cu ocazia aniversării zilei sale de naştere. Dau acum publicităţii textul înregistrat, pentru a omagia memoria celui care a fost o adevărată icoană a satului Vorniceni, având convingerea că cei care l-au cunoscut, răsfoind această carte, îşi vor (re)aminti, sau poate vor afla pentru prima oară, cum a luat fiinţă Liceul de cultura generală din Vorniceni.

 

La mulţi ani!, domnule profesor. Eugenia Merenciuc (Vasile) la telefon. Astăzi e o zi frumoasă pentru dvs.

A!, mulţumesc Eugenia, îţi mulţumesc din suflet. Da, e adevărat, este o zi frumoasă. Avem musafiri. Vrem să cinstim ziua asta, mai ales pentru că este vorba de opt decenii şi jumătate.

E o vârstă, aş putea spune, rotundă…

Apoi cineva m-a felicitat şi mi-a spus că apar ca la 20 de ani. I-am spus că dacă la 20 de ani arătam aşa, halal de mine! De fapt ăsta e un compliment, dar nu se potriveşte…, eu la 20 de ani eram…oho!

–               Dvs. la 20 de ani şi ceva eraţi deja în Vorniceni…

               La Vorniceni am venit la 25 de ani, când eram un flăcău, în plină activitate, şi am plecat la 61 de ani, când eram de-acum un moşneag.

Aşadar, aţi stat în sat 36 de ani, perioada cea mai prolifică din viaţa dvs.

Da, miezul vieţii, acolo unde este focul mai mare, anii când dai totul ca să te realizezi.

Sunt de părere că 90% din viaţa dvs. aţi dedicat-o Vorniceniului.

Eu sunt de părere că toată viata mea am dedicat-o satului Vorniceni.

 

Acum, când vorbesc cu dvs. la telefon, am în faţă cartea de memorii în care depănaţi amintiri frumoase despre Vorniceni. Se vede că sunt file de jurnal, probabil v-aţi notat câte ceva pe parcursul timpului, se observă că mergeţi cu povestirea uneori până la cele mai mici detalii. Dacă nu aţi ţinut un jurnal, înseamnă că aveţi o memorie de invidiat.

Nu, n-am scris un jurnal. Intr-adevăr, am o memorie foarte bună, pot să relatez din urmă tot ce s-a întâmplat. Am amintiri foarte multe despre activitatea mea la Vorniceni.

Şi eu am amintiri cu duiumul, dar nu se compară cu ale dvs., care sunt extrem de bogate şi interesante. Dvs. eraţi deja în Vorniceni când m-am născut eu, în 1951.

Da, eram în sat. Acum, când vorbesc cu tine la telefon, când îţi aud glasul, văd fetiţa aceea blondă care urca dealul de la Merenciuc şi venea la şcoală. îţi văd figura exact, exact aşa cum arătai când erai copil! Şi îmi amintesc foarte bine şi de mama ta.

Mă bucur tare mult că vă amintiţi de mama. Mama mea, Anica Merenciuc, care a plecat din lumea asta în 1997, a venit în sat ca refugiată. A venit în 1944, din cauza evenimentelor triste din timpul războiului. Avea 19 ani. Linia frontului trecea prin satul ei, Boroaia, de lângă Tg. Neamţ. Atunci, când au venit ruşii, a fost nevoită să plece împreună cu familia. De altfel, toţi sătenii din zona Tg. Neamţ şi din alte zone din părţile acelea, inclusiv laşi, au fugit de frica ruşilor, pentru că ceea ce s-a întâmplat atunci a fost de fapt ocupaţie rusească. Au plecat doar cu ce-au avut pe ei şi ce-au putut pune în căruţă. Sigur, s-a plecat organizat, au fost toţi repartizaţi în diferite localităţi. De exemplu, mama şi alte câteva consătene de-ale ei au nimerit aici, în părţile noastre. S-au întors în primăvara anului următor, dar n-au mai găsit mare lucru, aproape totul era distrus. Părinţii ei au murit pe drum, în timpul evacuării. A fost o perioadă foarte tristă pentru mama, care a lăsat in sufletul ei răni adânci, mereu deschise.

Da, ştiu foarte bine. Şi eu am fost refugiat. Acum spun asta, dar atunci nu spuneam, parcă era o ruşine să spui că eşti refugiat.

–               Da, pentru că lumea nu te asimila chiar atât de uşor…

Nu lumea, ci ăştia, intruşii…, conducătorii de atunci… Dacă pe mine m-au chemat la Securitate să dau declaraţii de ce n-am rămas acolo şi mi-au spus: „ai fugit de comunişti”, adică din Rusia, „ şi aici ai dat tot peste comunişti”. Adică eu vin în România mea şi românii mei mă fac de-acum şi comunist!

Da, dacă ar fi să mai aşterneţi pe hârtie toate amintirile vieţii cred că v-ar ieşi un volum mult mai gros.

Aşa e, cred că ar ajunge la o mie de pagini, întrucât în cartea asta, pe care o ai şi tu, n-am mai dovedit să prind unele întâmplări. De exemplu, mama ta şi cu Lepăriţa (Saveta lui Matei Leampăr) erau prietene foarte bune. Şi amândouă erau active extraordinar. Erau prezente la şezători, mobilizau oamenii: „haideţi, veniţi că e şezătoare în seara asta”. Se chema „cerc de citit”. Mama ta îmi spunea mie: „Uite, v-am adus 36 de persoane în seara asta”.

 

Da, îmi amintesc, asta prin anii ’60-’61, mă lua şi pe mine seara…, ele mergeau cu furca de tors, se povestea, se spuneau bancuri, eram fermecată de seratele acelea organizate parcă în casa factorului poştal, care locuia pe partea cu poşta, unde era şi televizor. Nu-mi amintesc cum se numea familia, dar, oricum, aceasta locuia foarte aproape de poştă.

Da, era o destindere sufletească, un mod de educaţie până la urmă. Mai ales că acolo, la Nică Ungureanu, a fost „primul post de televiziune din sat”. Au venit cu camere, au filmat şi după aceea a fost prezentat filmul la Căminul cultural.

În sat, cu ocazia colectivizării, se făceau filme de propagandă, cu tematică adecvată, adevărate spoturi publicitare cu activişti de partid stând de vorbă cu ţărani deveniţi deja membri de partid. Mi-amintesc foarte bine, am vizionat împreună cu părinţii şi alţi oameni din sat, la Căminul cultural, astfel de filme năucitoare. Apropo de Căminul cultural: mama provenea dintr-o familie de negustori din satul Boroaia, aveau acolo magazinul lor, erau aproape de Tg. Neamţ, o duceau bine, erau înstăriţi; ea avea de la părinţii ei un costum popular foarte frumos. Ţinea foarte tare la el, îl păstra cu sfinţenie şi ori de câte ori era nevoie îl împrumuta pentru serbările artistice de la Cămin. Dar îl împrumuta contra-cost şi la echipele de tineri, care organizau de Anul Nou sceneta „Banda luiJianu”.

–            Exact! Exact! Exact! da, da, da!… îmi amintesc, îmi amintesc foarte bine…

Mama a făcut şcoala în satul ei natal. Atunci, în împrejurările acelea, odată cu înscrierea în colectiv, a intrat în PCR, a fost membră de partid. Adică au convins-o…, în ciuda faptului că tatăl meu, Dumitru Merenciuc, era împotrivă. Intre ei era o diferenţă de vârstă foarte mare. Aveau opinii diferite. El era din satul vecin, Dumeni, venit în Vorniceni prin căsătorie cu o fată din familia Fodor. După ce i-a murit soţia de tifos exantematic, în 1945, tata a rămas văduv, cu doi copii, Costică şi Adela. în acest context, tata s-a recăsătorit cu viitoarea mea mamă, cu care a avut patru copii. Dar revin ca să vă spun că a fi membru de partid atunci nu cred că era o ruşine.

Eu am cunoscut foarte bine familia voastră, casa voastră era aproape de şcoală, îmi amintesc de tatăl tău… Dragă Eugenia, ca să fii membru PCR atunci însemna să fii un om luat în evidenţă. Nu-i primeau pe cei care aveau comportări proaste. Dar pe oamenii care erau corecţi încercau să-i coopteze şi spuneau: „uite ce oameni are partidul!” Adică ce partidul? Era vorba de oameni! Nu vezi acuma, intră în partid oricine…

Ar fi multe de spus pe tema asta, dar nu e momentul să intrăm acum în detalii…

Nu, nu este, doar am vrut să-ţi spun că a fi membru de partid atunci însemna că erai apreciat, adică te încadrai în societate.

Vă spuneam că am în faţă cartea dvs., în care povestiţi şi despre împrejurările în care aţi înfiinţat liceul. Am convingerea că atunci, pe 15 septembrie 1961, dacă nu venea inspectorul general şcolar de la Suceava, Mihai Burlacu, să asiste la deschiderea noului an şcolar n-ar fi existat liceu în Vorniceni.

Exact! Exact! Exact! Aşa este!

A fost o întâmplare fericită, nu?

Sigur! Nici n-am visat vreodată aşa ceva, să avem liceu la Vorniceni. întâmplarea fericită a fost că el a vrut să vadă cum se deschide noul an de învăţământ într-o şcoală din raionul Săveni. Şi când a venit la Săveni, inspectorul şef raional a spus „haideţi să vă duc la Vorniceni”. Deci ca să iasă şi ei bine, inspectorul şef de la Săveni l-a adus la mine pentru că ştia că şcoala noastră este bine pusă la punct.

Dar n-a fost o înţelegere, un aranjament între dvs. şi inspectorii raionali?

Nu! Nici pomeneală! Nu ştiam nimic, eu am fost mirat când i-am văzut.

Aşadar, a fost o pură întâmplare…

Da, absolut o întâmplare.

Vă mai amintiţi care era atmosfera în curtea şcolii în dimineaţa aceea de 15 septembrie? în afară de ce aţi scris în carte, ce-ar mai fi de spus?

Noi ne pregăteam atunci, ca de obicei, să facem deschiderea festivă, pregătisem un program artistic, stabilisem totul în consiliul pedagogic.

Care era scenariul pregătit pentru programul artistic?

 Scenariul era aşa: dimineaţa, la ora 7,30, elevii, grupaţi pe clase, cu diriginţii şi învăţătorii în faţă, aşteptau în păduricea de salcâmi de pe coasta şcolii. De acolo, în momentul când un elev suna din trompetă, veneau toţi în curtea şcolii, cu flori în mână, în şir, unul după altul, şi se aşezau în faţa scenei, în semicerc, pe rânduri în formă de raze. în faţa lor, copiii de la grădiniţă, adică bobocii, urmau să se aşeze, la fel, în semicerc, după care, suna clopotul şcolii ce dădea semnalul de începere a programului artistic.

Scrieţi în carte că, atunci, când au sosit inspectorii, eraţi aproape gata cu pregătirile şi că aţi fost surprins când l-aţi văzut pe M. Burlacu. Cum a decurs vizita?

Da, eram aproape gata. Atunci, în dimineaţa aceea, în timp ce improvizam scena pe terenul de sport, împreună cu oamenii de serviciu, pe la ora opt şi un sfert văd că intră pe poarta şcolii două maşini mici. Am fost foarte surprins. Ca director, am ieşit în întâmpinare. Spre marea mea mirare, am văzut cum dintr-una coboară inspectorii de la raion, iar din cealaltă delegaţia de la Suceava, condusă de inspectorul şcolar general, Mihai Burlacu. Prima întrebare: „la ce oră are loc deschiderea?”. „La ora 8,30″, îi răspund. A doua întrebare: „cine face deschiderea dacă în curtea şcolii nu se vede nici un copil?”. Le-am explicat modul de desfăşurare a festivităţii şi-atunci inspectorul general spune: „nu la 8,30, ci la 9,00″. Au mers să vadă cum am pregătit clasele, au verificat planul de muncă pe anul în curs, după care ne-am întors în curtea şcolii, unde au asistat la programul artistic pregătit pentru deschidere. După serbare, clasele cu program după-masă şi-au luat manualele şi au plecat acasă, iar elevii care învăţau de dimineaţă au întrat în clasă şi au început orele cu dirigenţia. Delegaţia condusă de Mihai Burlacu a intrat în fiecare clasă, a pus întrebări elevilor, după care i-am condus să vadă şi cele zece clase de elevi ce funcţionau în case ţărăneşti, din cauză că atunci nu aveam în şcoală săli de clasă suficiente. După ce au vizitat şi „Şcoala din Vale”, ne-am întors toţi la „Şcoala din Deal”, unde s-au tras concluzii în urma inspecţiei făcute. Ca director, le-am mulţumit pentru aprecieri şi, ca la început de an şcolar, am făcut o mică „trataţie” cu câte un pahar de vin. în timpul acestei „trataţii”, Ene Ţurcanu, care era mai vorbăreţ, şi care făcea parte din delegaţia condusă de M.Burlacu, s-a împrietenit cu mine. El era membru în Comitetul executiv al Sfatului Popular Suceava şi era nepotul primului secretar de partid regional, pe care îl chema tot Ene Ţurcanu. între timp, eu am trimis vorbă la Olguţa Ştefănoae să pregătească o masă în cinstea oaspeţilor. După „trataţie”, am plecat cu toţii spre gazda care ne aştepta la masă. Pe drum, în timp ce coboram dealul de la şcoală, discutând, mergând câte doi pe cărare, printre salcâmi, Ene Ţurcanu, prietenul meu de-acum, care era lângă mine, îmi şopteşte: „ministerul învăţământului a repartizat un liceu sătesc pentru regiunea Suceava. Dvs. ridicaţi problema, iar eu vă susţin”. Am fost foarte surprins de vestea asta. Cum adică „să ridic problema?”, mă gândeam. Tot drumul, până la gazdă, mă frământam şi-mi puneam întrebări. Şi am ajuns cu musafirii la Jan Ştefănoaie, unde ne-am aşezat la masă.

… îmi imaginez cât de neliniştit eraţi…

Da, eram foarte neliniştit pentru că nu ştiam cum să-i spun lui Mihai Burlacu. La Jan Ştefănoaie, Olguţa pregătise o masă cu zeamă de găină cu tocmagi, peşte prăjit şi friptură. Eram cu toţii vreo 12 persoane. Au mâncat cu poftă şi spre sfârşitul ospăţului îl aud pe Mihai Burlacu cum îi mulţumeşte inspectorului şef de la Săveni pentru că a ales Şcoala din Vorniceni: „Nu ştiam că există în regiunea Suceava o şcoală atât de grea şi totuşi atât de bine organizată. Plec la Suceava cu mulţumire în suflet şi cu admiraţie pentru această scoală”. Când l-am auzit, imediat am sărit: „Tov. inspector general, avem cadre didactice foarte bine pregătite, elevi foarte dotaţi, dar pentru că satul este izolat de oraşele din jur, cetăţenii nu-şi pot valorifica produsele gospodăreşti şi din cauza asta nu au bani să-şi trimită copiii la şcoală, mai departe”. La care Ene Ţurcanu, cu degetul arătător spre Mihai Burlacu: „Tov. general, ce ziceţi de …?”. „Da, de acord!”, a răspuns prompt Mihai Burlacu care, cu privirea spre mine, a zis: „în octombrie, când elevii intră în practica agricolă, mergi la directorii de la şcolile din jur, le ceri situaţia cu populaţia şcolară pe următorii 15 ani şi avizul că acceptă să trimită elevii la liceul din Vorniceni, pui totul într-un dosar, cu care te prezinţi la mine ca să cerem ministerului învăţământului să aprobe repartizarea liceului la Vorniceni”. Atunci când a spus „da, de acord!”, Mihai Burlacu m-a întrebat dacă putem asigura construcţia localului în care să funcţioneze liceul. Eu, buimăcit de vestea asta frumoasă, neaşteptată, şi dornic să avem liceu în sat, am răspuns că avem materiale procurate. în realitate nu aveam decât ceva cherestea şi două vagoane de var nestins, cu care ne pregăteam să construim un nou local de şcoală, acolo pe deal, lângă „Şcoala Veche”.

Începând din clipa aceea, totul depindea de dvs., de întocmirea acelui dosar. Cât de greu a fost să obţineţi toate acele avize de la şcolile din satele din jur?

în primul moment m-am întrebat unde să mă duc după avize. Singurul sat pe care-l vedeam mai apropiat de noi era Cordăreni. Toate şcolile din jur erau îndreptate spre alte licee. Mă frământam zi şi noapte, nu aveam linişte, stăteam cu frică de-acum să nu scăpăm din mână această ofertă fantastică. După câteva zile de zbucium, parcă Dumnezeu mi-a luminat mintea: mi-am amintit că majoritatea directorilor de la şcolile din satele din jur erau colegii mei de la Şcoala Normală de la Şendriceni. Cu unii eram chiar prieten. Imediat am luat o bicicletă de împrumut şi am început să cutreier toate comunele care erau aproape de Vorniceni, din raioanele Săveni, Botoşani, Darabani, Dorohoi. La început mi-era frică, mă gândeam că poate unii n-or fi de acord şi n-o să-mi dea aprobarea. Dar fiind cu ei colegi şi de clasă şi de şcoală la Şendriceni, toţi mi-au dat avizul favorabil, astfel că aveam dosarul plin cu aprobări, încât acesta corespundea de-acum pentru două licee nu pentru unul.

Cine credeţi că a făcut gestul cel mai important, Ene Ţurcanu sau Mihai Burlacu?

Ene Ţurcanu doar m-a informat că a fost repartizat un liceu pentru mediul sătesc din regiunea Suceava, iar Mihai Burlacu a fost de acord ca această repartizare să se facă satului Vorniceni.

Dacă Ene Ţurcanu nu vă dezvăluia această informaţie, dvs. n-aţi fi ştiut nimic, prin urmare n-aveaţi cum să aduceţi vorba despre aşa ceva atunci, în timpul ospăţului.

Nu, nici pomeneală, pentru că nu ştiam nimic.

Ce întâmplare fericită! Sunt de părere că Ene Ţurcanu a jucat rolul cel mai important prin faptul că a avut inspiraţia să vă şoptească secretul. Iar Mihai Burlacu, desigur, sub impresiile plăcute despre şcoală, dar şi despre calităţile gastronomice ale ospăţului din ziua respectivă – o zi norocoasă din toamna anului 1961-a spus „da, de acord!”.

Da, aşa este, o zi norocoasă pentru că liceul era repartizat pentru mediul sătesc din regiunea Suceava, care avea atunci vreo 12 raioane, iar cei de la Suceava puteau să aleagă cine ştie ce sat. Noi, Vornicenii, tocmai unde eram…! Primul nostru noroc a fost că inspectorul şcolar general de la Suceava a ales raionul Săveni. Al doilea noroc a fost că inspectorii de la Săveni l-au adus la noi. Al treilea noroc a fost că Ene Ţurcanu mi-a dezvăluit informaţia asta. Al patrulea noroc a fost că inspectorul general Mihai Burlacu a fost de acord cu repartizarea liceului la noi. Al cincilea noroc a fost că eu am avut colegii mei de la Şcoala Normala, care mi-au dat tot ce mi-a trebuit pentru completarea dosarului.

Extraordinar!

Da, aşa a fost! Şi când m-am dus cu dosarul la Mihai Burlacu, acesta s-a mirat şi mi-a spus că se cam îndoia că-i voi putea prezenta documentaţia necesară pentru înfiinţarea liceului. M-a felicitat şi m-a întrebat: „Ai bani de drum?”. „Atât cât să-mi ajungă până la Suceava şi înapoi”, i-am răspuns. Iar el, zâmbind: „Nu atât cât îţi trebuie ca să mergi cu dosarul la Bucureşti. Mergi la secretariat să iei delegaţia către minister şi pe urmă treci pe la contabilitate să primeşti 500 de lei pentru deplasare”. Trenul până la Bucureşti costa atunci 101 lei. Am plecat la Bucureşti, am ajuns la minister, iar acolo secretara îmi spune: „aşteptaţi că poate nu vă primeşte. La ministru nu se intră când vrem noi. Luaţi loc în anticameră şi aşteptaţi”. Eu eram nerăbdător, vroiam sa intru cât mai repede, dar n-am putut, aşa că am luat loc. Când ea a ieşit din birou, pentru că o chemase o colegă la cafea, am intrat, am bătut la uşa ministrului, iar acesta a spus „intră”, l-am dat adresa, mi-a spus să iau loc, a citit atent, s-a uitat în dosar, şi-a notat ceva pe o hârtie, apoi l-am văzut cum îşi scoate stiloul. în timpul ăsta eu trăgeam cu coada ochiului şi când am văzut că scrie „se aprobă”, nu mai puteam de bucurie.

Cine era ministrul învăţământului atunci, în 1961? Vă mai amintiţi?

Nu-mi mai amintesc…, ba da…, îmi amintesc, Ilie Murgulescu!

…şi v-aţi întors la Suceava…

Da, m-am întors la Suceava, Mihai Burlacu m-a felicitat, mi-a urat succes şi viaţă lungă pentru liceu, l-am mulţumit şi pentru că nu aveam local, l-am rugat să ne aprobe construcţia clădirii liceului prin „Trustul regional de construcţii”. Pe lângă funcţia de inspector şcolar general, el era şi vicepreşedintele Sfatului Popular Regional şi în această calitate răspundea de fondurile pentru construcţii, învăţământ, cultură şi sănătate. A fost de acord cu ceea ce I-am rugat. Imediat l-a chemat la el pe directorul Trustului de construcţii, Vasile Manoliu. Acesta a spus că este de acord, dar că „nu putem începe lucrările acum, pentru că e toamnă, e târziu „. Era de-acum spre sfârşitul lui octombrie(1961). „O să începem în primăvară. O să vin la faţa locului să văd mai întâi care e situaţia şi o să decid atunci”, a spus el. în primăvara anului următor, Vasile Manoliu a venit într-adevăr, dar cam „cârâia”, zicea că distanţa între Vorniceni şi Suceava e prea mare şi din cauza asta cheltuielile cu transportul materialelor sunt prea mari. Şi-atunci mi-am dat seama că n-o să meargă treaba cu el. Având incertitudinea asta, l-am căutat pe Gheorghe Neneaca, inginer şef constructor în Dorohoi. Eram bun prieten cu el. l-am povestit ce a spus directorul Trustului regional şi I-am întrebat dacă se poate ocupa el de construcţie. Mi-a răspuns: „Dacă directorul Trustului mă repartizează la Vorniceni, fac tot ce aveţi nevoie, pentru că această lucrare m-ar scoate din unele încurcături, cu ea aş putea acoperi unele cheltuieli pe care le-am făcut. Din cauza asta, când directorul V. Manoliu o să-mi propună repartizarea lucrării, n-o să mă arăt prea încântat pentru a nu mă da de gol şi să mă trezesc că-mi dă alte sarcini mai grele”. La începutul lunii mai, 1962, într-o sâmbătă dimineaţa, au venit la Vorniceni directorul Trustului de construcţii regional, V. Manoliu, contabilul şef al Trustului, preşedintele şi secretarul Sfatului Popular Suceava şi inginerul şef de la Dorohoi, Gh. Neneaca. în timpul discuţiilor ce ie purtam, la care erau prezente şi organele de conducere din sat, analizând toţi locul unde urma să se ridice construcţia, la un moment dat, directorul Vasile Manoliu cere un pahar cu apă…Eu atunci am trimis imediat omul de serviciu la mine acasă să-i spună soţiei să desfunde un butoi de vin din beci şi să trimită repede o cană mare de trei litri plină şi pahare. La început, V. M. a spus că are o colită şi că din cauza asta vinul nu-i face prea bine. Dar după ce i-am mai turnat un pic, a zis că e bun, numai că n-a mâncat nimic şi din cauza asta nu mai poate bea. Atunci îi invit pe toţi în faţa casei(locuiam atunci în „Casa directorului”), pe iarbă. Am aşternut două pături, am scos pâinea neagră de două kg. pe care o luasem pe cartelă, brânză de oi aveam, stratul de ceapă era alături, iar vinul în beci era din belşug. Eram cu toţii vreo 16 persoane. Imediat soţia începu să facă mămăligă, una după alta, pentru că ceaunul era mic, iar Gh. Neneaca trimise şoferul la Săveni să aducă mezeluri şi pâine. între timp, de pe vârful dealului unde eram, am zărit la o casă de peste pârâu, la C. Glisa, lume adunată, era forfotă mare acolo. Mi-am dat seama că e praznic, pentru că era sâmbătă. Şi-atunci, ca să ne dea şi nouă ceva, am trimis doi oameni, care s-au întors cu o pâine mare cât roata carului, un lighean mare plin cu pilaf de orez cu carne de găină şi o oală de praznic plină!…, plină cu găluşte, o oală neîncepută!…, tu ştii!, îţi aminteşti cum sunt oalele de praznic la noi!…Când i-a văzut directorul Manoliu pe cei doi, a spus: „Ce-i asta?”, l-am răspuns: „au auzit oamenii că se face liceu la Vorniceni şi ne-au trimis pomană”. Când soţia a deşertat oala cu găluştele fierbinţi, din care ieşeau aburi şi care miroseau plăcut, V. Manoliu începu să mănânce cu poftă, luând repede cu mâna câte una şi zicând: „găluşte ca astea cu crupe n-am mai mâncat de când eram la mama, acasă”, în timpul ăsta sosise şi maşina cu pâine şi mezeluri de la Săveni. în timp ce ne ospătam, în acea atmosferă de sărbătoare, directorul V. Manoliu zice către Gh. Neneaca: „Măi Ghiţă, ce facem cu oamenii ăştia?” La care inginerul şef, Gh. Neneaca, care se afla lângă mine, îmi dă un ghiont şi spune: „tov. director, ştiţi dvs. câte am eu pe cap?!”. La care directorul V. M. a insistat: „hai, măi Ghiţă!”. „Bine, tov. director, unde merge mia , merge şi suta!”, a răspuns Gh. Neneaca. Acesta a fost momentul naşterii localului liceului din Vorniceni. Construcţia a început în iunie 1962 şi s-a terminat în octombrie din acel an, când s-a lucrat la acoperiş. în iunie 1963 s-a dat în folosinţă. înainte de aprobarea liceului şi ridicarea clădirii, noi ne pregăteam să construim o şcoală cu patru clase, pe acelaşi teren, cu banii adunaţi din autoimpunere, care, anual, nu depăşeau suma de 60.000 de lei. Construirea clădirii liceului a acostat 1.020.000 de lei. După terminarea construcţiei, mare bătaie de cap am avut cu dotarea localului cu mobilier şcolar, table etc. Pentru asta, m-am dus din nou la Suceava, la Mihai Burlacu, de la care am primit viramente în valoare de 60.000 de lei, cu drept de semnătură în bancă. Jumătate din bani i-am cheltuit pentru şcoală: am cumpărat bănci, catedre, table, mobilier pentru cancelarie, pentru secretariat, pentru bibliotecă şi laboratoare, fişete, covoare, linoleum etc. Cealaltă jumătate a trebuit s-o dau înapoi. Mihai Burlacu mi-a cerut-o spunându-mi că-i trebuie pentru dotarea cu paturi a unui spital şi că în anii următori îmi va da în schimb o sumă dublă. Dar a urmat eliberarea mea din funcţia de director al liceului, din cauza unui conflict ce l-am avut cu inspectorul şef Ibănescu, de la Inspectoratul Săveni, şi odată cu asta s-a anulat şi promisiunea făcută de M. Burlacu. Dacă rămâneam eu în continuare director…oho!

 Dacă nu eraţi dvs., probabil n-ar fi existat liceu în Vorniceni. Ce ziceţi?

 Nu, n-ar fi existat, categoric nu! Şi hai să spunem că până la aprobare de către Mihai Burlacu ar fi putut face asta şi altcineva, adică să-l convingă pe acesta să fie de acord cu repartizarea liceului la Vorniceni. Dar ca să capete aviz favorabil de la şcolile din jur, pentru întocmirea dosarului ce trebuia dus la minister, asta nu reuşea nimeni în afară de mine pentru că toţi directorii de la şcolile din jur erau foştii mei colegi de clasă, cu care am învăţat împreună opt ani de zile la Şcoala Normală de la Şendriceni. Am stat cu ei în internat, acolo am fost ca fraţii. Am fost şi şef de internat, eram şi şeful echipei de fotbal a şcolii. în fine, eram cunoscut şi renumit în şcoală.

Aţi mai ţinut legătura de-a lungul timpului cu Ene Ţurcanu şi Mihai Burlacu?

Cu Mihai Burlacu da, l-am invitat la ieşirea mea la pensie, în 1983, a venit la Vorniceni.

Tot dvs. aţi plantat livada din curtea liceului, tot atunci, prin 62-63…

 Da, da, eu am pus-o. Acum nu mai e nimic. De câte ori trec pe acolo parcă m-apucă jalea când văd că a rămas izlaz în loc de livadă: locul acela…, unde eu am refăcut salcâmii, aleea care era foarte frumoasă…

Mi-amintesc că erau pomi fructiferi foarte roditori…, era foarte frumos.

Da, pomi fructiferi de toate felurile: pruni, meri, peri…Când am plantat pomii, la fiecare copăcel am pus doi elevi să aibă grijă de el. Fiecare pom avea o tăbliţă pe care scria numele celor doi elevi. Şi se întreceau între ei pentru ca fiecare pom să fie mai bine îngrijit decât celălalt. Puneau pietricele în jurul pomilor, muiate în var şi aranjate în formă de cerc, văruiau frumos tulpina pomului: era o frumuseţe! Era programul „Un pionier, o floare, un pom”. Nu era vorba de politică. Sigur, politica era politică, dar învăţământul era învăţământ: copiii învăţau bine şi erau disciplinaţi. Nu putem spune că acum învăţământul e mai bun ca atunci. Acum elevul învaţă de toate şi nu ştie nimic. Atunci elevul era foarte conştiincios şi foarte disciplinat.

Ştiu că aţi avut şi momente neplăcute în calitate de director, aţi avut un conflict la un moment dat şi din această cauză aţi plecat de la cârma liceului. Nu se intra întotdeauna pe merit, mă refer la examenele de admitere în liceu.

Da, tocmai asta e! Eu am descoperit pe cineva – un profesor de matematică care era evreu, îl chema Roizen – care la examenul de admitere din 1965 a dat note de 6 şi 7 la doi elevi care meritau 4 la matematică. Am descoperit lucrul ăsta şi am refuzat să afişez lista cu elevii admişi. Din cauza asta am avut un conflict dur cu inspectorul şef Ion Ibănescu, de la Inspectoratul şcolar Săveni, cu care, până atunci, într-un fel eram amic, dar care era un individ cam înţepat, vroia să-i spun „să trăiţi!”, numai că eu n-am vrut să-i spun aşa niciodată. Şi când s-a întâmplat să descopăr pe profesorul ăsta şi n-am vrut să afişez lista, m-am exprimat aşa: „jidanul ăsta face afaceri”. Am folosit cuvântul „jidan” şi de aici a pornit conflictul între mine şi inspectorul Ibănescu, care a spus că sunt rasist. Am fost acuzat de ură împotriva evreilor şi din cauza asta am fost eliberat din funcţia de director, după care am trecut la catedră.

Cum eraţi ca director, în relaţiile cu cadrele didactice? Eraţi aspru cu profesorii din subordine?

Eram un tip cam aspru, recunosc, şi mi-a rămas un regret din cauza asta. Adică eram un pic aspru în privinţa învăţământului cu oricare cadru didactic atunci când se întâmpla ca acesta să nu-şi facă treaba bine. în schimb – şi acum spun asta, până acum n-am spus-o niciodată – luam apărarea cadrelor didactice cu cea mai mare vehemenţă în faţa organelor de control, a tuturor organelor de control cu care intrau în conflict. îi apăram ca pe copiii mei.

Când aţi pus liceul pe picioare aţi plecat la drum cu cadrele didactice existente deja în sat, aşa am citit în cartea dvs.

Când a început să funcţioneze liceul aveam deja cadre didactice bine pregătite. Eu în primul rând am format un colectiv de cadre didactice tinere şi foarte bine pregătite. Ce au învăţat ei în Şcoala pedagogică era una, iar ce-au învăţat de la mine a fost altceva, pentru că eu am venit cu pregătirea de la laşi. Şi când am venit la Vorniceni, aveam o metodologie mai deosebită şi-atunci mi-am format un colectiv cu aceleaşi idei ca ale mele. Sigur, fiecare cadru didactic cu particularităţile lui. Tocmai datorită acestui fapt, când am avut inspecţia aceea în 1961, am făcut o impresie bună, inspectorilor le-a plăcut organizarea, s-au ataşat de noi şi pentru asta ne-au repartizat liceul.

 

Se ştie că nu puteai fi director de şcoală atunci, fără a fi membru PCR. Eraţi venit din Basarabia

Am fost singurul director de şcoală din raionul Săveni şi din regiunea Suceava, care nu am fost membru de partid. N-am fost membru de partid cât am fost director. Şi gândeşte-te, am fost director din 1954 până în 1965. Am fost numit director numai datorită realizărilor mele. Am fost luat în consideraţie. Aveam şi realizări pe plan cultural, fapt care m-a scos în evidenţă şi am primit aprecieri.

Presupun că sunteţi cel mai mult legat afectiv de prima promoţie de liceeni. Sunteţi mai tare legat de ei decât de promoţiile următoare?

Da, e adevărat, mă simt mai legat de ei pentru că înfiinţarea liceului din Vorniceni a fost pentru mine un vis de neînchipuit. Cu ei a început să funcţioneze liceul! Şi-apoi gândeşte-te: eram şi diriginte, şi profesor, şi director. Prima promoţie a făcut 11 clase. Ei proveneau din ultima generaţie de absolvenţi de şcoală generală de 7 ani. Pe urmă s-a introdus învăţământul obligatoriu de 8 ani. (…)”

Ediţie îngrijită de Doina Ivaniciuc

Etichete:

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Radu G spune:

    Profesorul D.Pãduret, o poveste de viatã demnã de un film, acest om si-a dedicat viata sa satului Vorniceni. A fãcut liceul din sat, a învãtat generatii de elevi cu care s-a mândrit ajungând sã studieze la facultãti de renume si-au fãcut un viitor. Noi Vorniceneni ce putem face în amintirea sa?…Nu e târziu sã-i facem o statuie(tip bust) în fata scoli, numai asa vom putea pãstra amintirea vie a prof. D.Pãduret. Elevii din prima zi de scoalã vor pune întrebãri :cine este D. Pãduret? vor primi si rãspunsul cä el este omul care a fãcut liceul etc… Nici eu nu am stiut povestea înfiintãri liceului pãnã n-am citit cartea ,,Amintindu-ne de liceu” cu sigurantã multi ar fi deacord cu aceastã idee în memoria D Pãduret. Ce bine ar fi!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.