Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Fapte din trecut // RĂZMERIŢA VORNICENENILOR

RĂZMERIŢA VORNICENENILOR

RĂZMERIŢA VORNICENENILOR
Autor, Teodor EPURE

„Adevărul, oriunde l-ai căuta, nu se înfăţişează uşor. Trebuie să te cobori foarte adânc ca să-l găseşti”. (François Guizot)

Era într-o zi de august a anului 1949. Soarele îşi scosese capul de după perdeaua de nori întunecaţi.
În bătaia razelor calde ale soarelui, ţăranii se îmbulzeau, când într-o parte, când în alta, bombănind şi blestemând, să ajungă cât mai repede la primărie. Atmosfera era încărcată din cauza unor veşti rele pe care le tot auzeau de câteva luni, de când venise la putere guvernul comunist, condus de dr. Petru Groza. Se zvonea că se doreşte înfiinţarea colhozurilor şi la noi.

Câţiva cetăţeni care fuseseră prizonieri în Uniunea Sovietică în urma celui de-al doilea război mondial au cunoscut îndeaproape viaţa din lagărele din Siberia dar şi unele momente ale traiului colhoznicilor sovietici, pe care le-au povestit tuturor. În urma răspândirii acestor informaţii, s-a creat în rândul vornicenenilor o adevărată ură împotriva colhozului.

Auzind că vor veni reprezentanţi ai judeţului Dorohoi, care le vor vorbi despre comasarea pământului, se adunară atât în curtea primăriei cât şi în uliţa de alături. Aşteptau cu nerăbdare şi erau nemulţumiţi că pierdeau un timp preţios pe care ar fi putut să-l folosească la muncile câmpului. Ţăranii nu voiau nici în ruptul capului să-şi piardă pământul, lăsat moştenire din generaţie în generaţie.

Reprezentanţii judeţului au ţinut o cuvântare „patriotică”. Vorbeau cu însufleţire despre cât de bine va fi la colectiv şi cât de bogaţi vor fi ţăranii, dacă pământul lor va fi cultivat pe suprafeţe mari, cu mijloace mecanizate…

Mulţimea asculta supusă, oratorii aveau convingerea că vorbele lor mergeau la sufletul oamenilor însă în ochii celor mulţi puteai zări un licăr de neîncredere şi de supărare. Au fost rugaţi să nu se potrivească la zvonurile urâte care vin din partea unor răuvoitori. În acel moment, pe feţele lor posomorâte se citea o întrebare pătimaşă, care aştepta un răspuns urgent: „De ce era necesară comasarea pământului din tarlaua Ibăneasa ?” În zadar au încercat cei de la judeţ să le explice…Nicio explicaţie nu a părut să-i convingă, în ciuda broboanelor de sudoare apărute pe fruntea vorbitorilor.

Un murmur surd venind din spate începe să prindă putere iar vorbele încep să se rostogolească şi să se audă din ce în ce mai clar : „Nu vrem colhoz!” „Nu vrem comasarea pământului!” Mulţimea începea să se enerveze. Câţiva cetăţeni aruncă cu mere pădureţe în vorbitori. Cei din faţă se apropie, ameninţător…De frică, oratorii intră în primărie dar nu scapă fără ghionturi şi lovituri. Printre cei mai înverşunaţi, s-a aflat şi Constantin Olaru, un ţăran cu frunte lată, ochi negri, gene dese şi drepte şi sprâncene stufoase, care a intrat în primărie şi i-a lovit cu sete, apoi a tăiat firele de la telefon pentru ca poliţiştii să nu poată comunica situaţia la judeţ. Este prins şi pus la arest în timp ce mulţimea de afară a fost somată să se împrăştie. Oamenii însă nu se îndurau să plece. Situaţia era gravă şi au rămas să vadă ce se mai întâmplă. În cele din urmă, unii s-au dus acasă, presaţi de grijile gospodăriei, alţii s-au îndreptat spre casele unor funcţionari ai primăriei, pentru a se răzbuna, considerându-i loiali reprezentanţilor judeţului. Ca să scape de furia mulţimii, aceştia s-au ascuns într-un lan de cânepă de la marginea satului.

Seara, a sosit un detaşament de jandarmi şi poliţişti, care a pus satul în stare de asediu. Jandarmii au montat o puşcă mitralieră în faţa primăriei şi s-au instalat în toate punctele fierbinţi ale satului. Cei mai mulţi supravegheau biserica nouă, deoarece auziseră că ţăranii voiau să tragă clopotele pentru mobilizare împotriva autorităţilor locale.
În felul acesta, organele comuniste instalate nu demult au trecut cu bestialitate la reprimarea acestei răzmeriţe spontane a sătenilor.

Cei care au participat la adunarea de la primărie, de frică, nu mai dormeau acasă. S-au mutat pe tarlalele moşiei Vorniceni, iar cei care totuşi se odihneau în casele lor, aveau grijă să pună în tindă coasa sau toporul şi se trezeau la orice lătrat al câinelui din ogradă.

În nopţile următoare, poliţiştii împreună cu securitatea, au intrat cu forţa în casele oamenilor şi i-au arestat pe Dumitru T. Dăscăleau, Teodor Gh. Istrate, Andrei Curcă, care au fost mai apoi judecaţi şi condamnaţi. Greu s-au luptat securiştii cu cetăţeanul Costache Toşcuţă. Acesta s-a apărat cu coasa, s-a strecurat în spatele casei, unde se afla stufăriş şi păpuriş şi a reuşit să-şi piardă urma în negura nopţii.

Alţi cetăţeni, Costache Zaharia, Costică Rădăcină (Gherasim), Vasile Irimia Asavei, Gheorghe Rădăcină, s-au ascuns o perioadă de timp prin împrejurimile satului şi în satele vecine iar mai târziu au plecat în alte localităţi, fiind fugari câţiva ani.
Oamenii din satele vecine au fost înspăimântaţi de veştile ce veneau de la Vorniceni.

Răzvrătitul Olaru Constantin a rămas în continuare în arestul poliţiei. Aici, nu a mai avut somn. După câteva zile, încălţat cu bocanci fără şireturi, cu capul gol, cu o cămaşă murdară, învoit să meargă la toaletă, reuşeşte să fugă de poliţie şi să-şi piardă urma. Au urmat cercetări în întregul sat. Moş Mihai Bădărău l-a primit la stâna lui din tarlaua Cânipişte şi i-a dat mâncare şi adăpost. Poliţiştii însă au aflat unde se ascundea iar când au venit să-l ridice, Constantin Olaru era deja departe. A întrerupt orice comunicare cu familia până în vara anului 1991, când s-a întors în sat tocmai din Oltenia. Rudele, prietenii şi toţi cei care l-au cunoscut şi iubit l-au vizitat şi i-au pus sute de întrebări. Pe chipul său se mai citea încă acea stare de stres şi de frică acumulată în lunga perioadă de bejenie. După două săptămâni, s-a întors pentru totdeauna în satul care l-a protejat timp de 42 de ani.

După ce au fost arestaţi principalii oponenţi, nimeni nu a mai îndrăznit să mai spună nimic. Jandarmii au rămas în sat până s-a restabilit ordinea. Pământurile sătenilor au fost comasate iar ţăranii au trebuit să muncească la colectiv până în decembrie 1989.

Această răzmeriţă, chiar dacă nu a avut rezultate favorabile pentru comunitate, a fost totuşi un exemplu de dragoste şi respect pentru pământul lăsat moştenire şi de dârzenie în faţa nedreptăţii, o strălucită încercare a cetăţenilor de a se opune regimului comunist.

Etichete:

1 comentariu la acestă însemnare

  1. La acest articol scris de domnul profesor Teodor Epure (de altfel foarte trist si interesant) tin sa adaug cateva date din preajma acestui eveniment. Cu aproximativ doua luni inaintea rebeliunii din vara anului 1949 de la Vorniceni, Abacioaei Leon N. nascut in Vorniceni pe 3 martie 1923, student la Cluj, organizeaza impreuna cu alti studenti, o manifestare impotriva bolsevicilor ce au pus stapanire pe orasul Cluj. A fost arestat pe 7 iunie 1949, si pe 8 februarie 1950, din ordinul lt. colonel Patriciu a fost dus langa cimitirul de pe calea Turzii al orasului Cluj de catre anchetatorii Stanescu si Bainer, unde a fost executat. Un alt luptator este si Alexandru Hrib, nascut la data de 27 iunie 1914, in Vorniceni de profesie invatator, transferat la cerere in judetul Neamt unde era sotia sa, ca director de scoala in satul Bordea, judetul Iasi. Aici a infintat o organizatie numita ,,Frontul Patriei”, fiind o organizatie paramilitara, impotriva colectivizarii. A stat fugar mult timp prin padurile Neamtului. A fost prins in iunie 1951 impreuna cu sotia sa si condamnati la 25 de ani de inchisoare. Scanteia care a declansat marile miscari taranesti din vara anului 1949 a inceput in Moldova de est, in judetul Botosani, comuna Roma, judetul Dorohoi, comuna Vorniceni, Avraneni, Gramesti, Dersca, Candesti, Braiesti, Cracalia, Dimacheni, Havarna, Hiliseu, etc…
    In noaptea de 8-9 august 1949 au fost arestate circa 100 persoane din aceste judete conform datelor cuprinse in lucrarea ,, Colectivizarea, cote si revolte taranesti in vestul Romaniei” autor Dorin Dobrincu (vol I 2002, pag 291)
    As aminti in continuare o intamplare povestita de catre domnul prof. Dionisie Paduret legat de acele momente de rebeliune din satul Vorniceni. Gheorghe Radacina (Gherasim) fugar de cateva luni de teama represaliilor comunistilor statea ascuns prin imprejurimile Vorniceniului si in aceea perioada avea nunta unuia dintre copiii sai. Militia astepta momentul revenirii acestuia in sanul familiei la nunta copilului sau pentru a-l aresta. Nuntasii l-au inconjurat pe Gheorghe Radacina impiedicand arestarea acestuia, petrecand 3 ore alaturi de nuntasi dupa care s-a facut nevazut in noapte.

    NOTA : Trimit o harta a revoltelor taranesti intre anii 1949-1962 pe adresa de e-mail a editurii agata.

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.