Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Fii din Vorniceni // “PENSIONAREA NU ÎNSEAMNĂ RESEMNARE”

“PENSIONAREA NU ÎNSEAMNĂ RESEMNARE”

PENSIONAREA NU ÎNSEAMNĂ RESEMNARE”

Autor: Prof. Teodor Epure
Tehnoredactare: C. Volari

Moto :

Nu pot suferi oamenii care își bat joc de școala unde au învățat. Ei au ceva din monștrii   denaturați care râd de mamele ale căror lapte l-au supt. Precum trenul nu ajunge la țintă decât pe drumul de fier, la orice profesiune intelectuală se ajunge prin școală

                                Nichifor Crainic

                Cu oameni deosebiți te înțelegi ca și cu adevărul: se ridică singuri precum untdelemnul la suprafață. De obicei nu le plac să vorbească despre ei înșiși considerându-se îndeajuns reprezentați prin ceea ce fac. Se confundă cu munca lor și-i găsim întotdeauna în colectivul din care fac parte. O astfel de persoană este învățătoarea Adriana Epure. Am încercat de câteva ori să discut cu doamna învățătoare despre ea însăși și am constatat că este dificil să porți o asemenea conversație. O împiedică totdeauna modestia, întrucât viața ei s-a confundat cu viața școlii și de fiecare dată a ajuns inevitabil la elevi, la clasa pe care o conduce, la munca zilnică care o crede uneori istovitoare. În schimb este în stare să relateze multe amănunte despre foștii ei dascăli sau despre colegii săi. Își amintește cu respect că a avut profesori severi, fiecare pretinzând ca materia predată să fie însușită în cât mai mare măsură de către toți elevii. Aceștia erau obligați conform regulamentelor școlare să poarte uniformă și matricolă. Fetele trebuiau să vină la școală cu guleraș alb, panglică, ciorapi de bumbac mercerizațisau de muselin, nepermițându-le să poarte ciorapi de naylon. Pentru distracția elevilor de liceu se organizau reuniuni, coordonate de profesorii diriginți, împreună cu organizațiile de tineret, unde participau elevii cu rezultate bune la învățătură și nu se punea problema participării la discoteci, cluburi, baruri sau jocuri mecanice.

Pentru că doamna învățătoare Adriana mi-a răspuns numai cu cifre am fost obligat să mă mulțumesc cu ceea ce cunosc din activitatea ei fiind coleg de cancelarie un număr însemnat de ani.

Adriana Epure s-a născut la 01 decembrie 1953 în satul Dorobanți, comuna Nicșeni din părinții Aurel și Hareta Istrate. A crescut în mijlocul unei familii de țărani, sănătoși la minte și la trup, oameni cu frică de Dumnezeu, respectați în comunitate. Tatăl său, Aurel Istrate, a trudit din greu pe pământul moștenit pentru a asigura condiții mai bune de viață celor patru copii. Mama sa , Hareta, era o gospodină desăvârșită, muncea din zori și până în noapte, nu predidea cu treburile gospodărești, ocupându-se de buna creștere și educație a copiilor săi. Adriana a învățat de mică de la părinți să prețuiască munca fizică, să iubească aproapele și să cântărească drept lucrurile după o serioasă chibzuință. Dar cel mai mult a învățat, că o bucată de pâine trebuie împărțită în mai multe părți egale și să dea cât poate, fără să ceară nimic de la nimeni. Copilăria și-a petrecut-o la țară în satul natal, unde a avut multe lucruri de învățat după cum mărturisește: “acolo sunt rădăcinile mele, și a te rupe de aceste înseamnă să-ți renegi originea și familia. Diminețile de vară când se întâmplă să mă trezesc cu noaptea în cap, îmi amintesc cum pe vremuri concetățenii mei prin întuneric se pregăteau să iasă la câmp, să nu-i prindă cumva dimineața acasă.

Clasele primare le urmează în satul natal Dorobanți, evocând cu multă plăcere chipul doamnei învățătoare: “parcă o văd și acum pe minunata mea învățătoare, tunsă scurt cu o ținută demnă a unui adevărat profesionist. Deși era aproape de pensie, avea un suflet la fel de tânăr ca și al nostru. Prin ochii ei, prin mintea ei, prin simțămintele ei, am învățat să văd, să înțeleg și să iubesc lumea și viața. Cuvântul său simplu, viu și puternic a fost mereu proaspăt și nu ne-a plictisit niciodată. Ea m-a făcut să mă întorc la școală învățătoare.

Cursurile gimnaziale și liceale le urmează la Liceul AT Laurian din Botoșani. Anii de liceu au fost frumoși, plini de satisfacția învățăturii, dar lipsiți de condiții materiale. De aceea în timpul vacanțelor școlare a muncit alături de părinți la CAP Nicșeni iar uneori la gospodăriile agricole de stat.

În anul 1972 termină cursurile liceale și sosește la Vorniceni pentru a se încadra învățătoare necalificată, la îndemnul mamei sale care avea rude apropiate în această localitate. În acel moment, fiind director de școală, i-am recomandat să urmeze cursurile unei școli pentru a se califica. Supărată s-a prezentat la examenul de admitere a Institutului pedagogic de doi ani din Botoșani. La institut a învățat tot ce trebuie să știe un învățător. A studiat metodici de specialitate, pedagogie, psihologie, muzică, lecții de vioară, a întocmit referate prezentate în fața cadrelor didactice, a ținut lecții practice. A fost învățată să iubească copiii. Adevărata sa dragoste pentru copii s-a deșteptat în timpul practicii pedagogice când erau numai ochi și urechi la explicațiile sale. Atunci și-a dat seama că învățătorul este cu adevărat plugarul sufletelor, cel care desțelenește ogorul curat și aruncă sămânța în pământul roditor. El seamănă lumina științei de carte în mijlocul comunității în care trăiește.

Atmosfera senină din hărnicia colectivului didactic de la Școala generală nr.1 Vorniceni, dragostea pentru copiii robuști și sănătoși au determinat-o să se titularizeze la această școală și să lucreze ca învățătoare calificată până își va încheia cariera didactică. Intrarea în clasă pentru prima dată a fost o clipă solemnă pentru învățătoarea Adriana Epure, clipa pășirii în viață cu certitudinea împlinirilor:”nu poți să nu fii emoționată în clipa când faci primul pas în carieră, în meseria în care te-ai pregătit, meserie pe care ți-ai ales-o din pasiune”,  mi-a mărturisit.  A venit la catedră entuziasmată și plină de încredere conștientă de sarcina de mare răspundere ce va apăsa pe umerii ei, privind educareași instruirea copiilor din comunitatea vorniceneană. Au fost gânduri de a lumina minți tinere, de a căli suflete și de a lăsa în urmă  o dâră de lumină. Tratarea diferențiată a elevilor, cunoașterea amănunțită a particularităților individuale ale acestora a constituit o preocupare majoră a tinerei învățătoare în organizarea lecțiilor. Graiul său potrivit, serios și cald, niciodată brutal, blând, aspru la nevoie a ajuns la sensibilitatea elevilor săi și chiar s-o cucerească. Mereu sigură în afirmații, cu o gândire rapidă, cu sufletul său tânăr respingea orice eroare. În întreaga sa carieră didactică a organizat cu elevii activități cât mai variate și cât mai atractive care au asigurat participarea lor afectivă dezvoltându-le spiritul de inițiativă precum și unele deprinderi de muncă independentă. Prin organizarea unor serbări școlare cu un repertoriu variat și atractiv, a contribuit la participarea activă a copiilor atât ca interpreți cât și ca spectatori. La fiecare promoție de copii care au sosit pe poarta școlii cu fiecare alt băiat sau fată care le lua locul, învățătoarea Adriana Epure a trăit emoții nealterate așteptând în același timp cu bucurie să întâlnească altă clasă de copii. Și iarăși au continuat lecțiile după aceleași norme, în aceeași sală de clasă, dar niciuna din acele lecții se asemănau cu vreuna din cele care au fost ținute. Nu s-a gândit nicio clipă ca să fie mulțumită cu ce a agonisit în anii de studiu având nevoie de autodepășire, perfecționându-și în continuare cunoștințele sale de specialitate, mărturie stau promovarea examenelor de definitivat și gradul II cu note mari. Bunătatea sa, iubirea pentru semenii săi, integritatea sa morală, prezența la toate acțiunile școlii și ale comunității vornicenene, au făcut să devină un exemplu demn de urmat, ocupând pentru totdeauna locul cuvenit în ierarhia profesioniștilor Școlii generale nr.1 din Vorniceni (De remarcat că întreaga activitate didactică a desfășurat-o la o singură școală).

În anul 1978 Adriana și-a întemeiat o familie frumoasă și respectabilă căsătorindu-se cu tehnicianul veterinar Gheorghe Epure, pentru ca împreună să dea viață la doi copii: Mona care a îmbrățișat o carieră militară și Marian, absolvent al Facultății de medicină veterinară. O mare parte din viață și-a consacrat-o familiei ocupându-se de creșterea și educația celor doi copii, asigurându-le toate cele necesare vieții. Cu banii adunați cu multă trudă și-a construit o casă frumoasă în spatele căreia se află o vie roditoare pe care o îngrijește an de an cu mare atenție, vie de la care obține un vin de calitate superioară. Acum, învățătoarea Adriana Epure își privește munca de o viață recunoscută și apreciată cu lacrimile bucuriei în ochi. Aflată într-una din răspântiile vieții, în pragul pensionării cu un ochi spre viitor și unul spre trecut trăiește greu revelația unor înțelesuri ascunse. Nu-și poate concepe retrospectiv existența în afara școlii și-și afirmă atașamentul față de catedră: “dacă aș lua-o de la capăt, tot învățătoare m-aș face. Îmi este greu să accept gândul că voi fi pensionară, meseria de dascăl nu contenește niciodată să se desăvârșească, aș  îmbrățișa această meserie și acum în pragul pensionării cu entuziasmul, ținuta și cu experiența actuală. Pensionarea nu înseamnă resemnare. Toată viața mi-am legat-o de învățământ. Profesia mi-a dat sensul existenței. Datorită copiilor am reușit să trec peste multe dificultăți. Mă încearcă regrete pentru despărțirea de copii, de școală, de colegi. Rămân legată de școală, nici nu concep altfel. Îmi rămâne în suflet și inimă convingerea că școala trebuie să prețuiască în mod profund tradițiile și munca înaintașilor săi.

                Și acum, ne aplecăm cu respect în fața rectitudinii morale și a înălțimii profesionale pe care le-a întruchipat de-a lungul carierei sale didactice, carieră pe care a închinat-o unui singur vis: să ducă lumină în inimile tuturor concetățenilor săi.

Etichete:

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.