Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Fii din Vorniceni // O ARDELEANCĂ, SUTĂ LA SUTĂ VORNICENEANCĂ

O ARDELEANCĂ, SUTĂ LA SUTĂ VORNICENEANCĂ

O ARDELEANCĂ, SUTĂ LA SUTĂ VORNICENEANCĂ
Autor, prof. Teodor Epure

Motto : ”Natura și educația sunt asemănătoare, căci educația transformă pe om și, prin această transformare, creează natura. Fixează astfel educației scopul cel mai înalt, acela de a schimba însăși firea omului supus acțiunii ei.” Democrit

Pe la începutul lunii septembrie a anului 1977, când boabele de chihlimbar ale strugurilor se coceau sub soarele blajin al toamnei, când văzduhul era traversat de frunze galbene și arămii iar oamenii începeau să-și adune recoltele de pe câmp, a intrat pe poarta școlii o tânără înaltă, surâzătoare, blândă, cu o valiză în mână, însoțită de părinți. Venea tocmai din Țara Ardealului, într-un sat moldovenesc, așezat în partea de nord-est a țării, unde se spune că harta se agață în cui. De acolo, din Țara Ardealului, venise în Moldova, acum șapte secole în urmă și Bogdan vodă, însoțit de un grup de soldați bine înarmați, care l-au detronat pe Dragoș vodă și au declarat Moldova spațiu independent. Spre deosebire de Bogdan vodă, tânăra sosise bine înarmată cu temeinice cunoștințe de specialitate, de psihologie și pedagogie, cu gândul că vornicenenii îi vor încredința tinerele lor vlăstare, pentru a le învăța să fie oameni bine pregătiți pentru viață.
Tânăra, Chiș Rita, s-a născut la 8 decembrie 1957 în comuna Șamsud, județul Sălaj, tatăl Aurel, mama Maria, familie cu oameni liniștiți și gospodari, cu frică de Dumnezeu, cărora le era atât de drag pământul românesc, că l-ar fi luat cu ei în mormânt. Majoritatea cetățenilor din această comună era de etnie maghiară. Familia sa, fiind minoritară în sat, folosea ca mijloc de comunicare limba maghiară. Așa s-a întâmplat că până la vârsta de 5 ani, Rita nu a vorbit decât limba maghiară. Mai târziu, familia se mută în comuna Coșeiu, din același județ, unde avea mai multe rude apropiate și unde locuiau atât români, cât și maghiari. Copilărind printre români, Rita a reușit, într-un timp scurt, să-și însușească limba română și să scape de accentul maghiar.
Cursurile primare și gimnaziale le urmează în limba română. Pentru că nu exista un număr corespunzător de elevi, așa cum stabileau hotărârile Ministerului Învățământului de atunci, aceste cursuri le urmează în clase simultane. Cu multă plăcere, își aduce aminte de învățătoarea sa, Pintea Maria, care locuia în incinta școlii și-și dedica majoritatea timpului elevilor. Pentru dânsa, învățătoarea a fost și va rămâne ”o adevărată candelă aprinsă pentru toți cei dornici de lumină. Ea a fost omul ce a deschis drumul, a modelat inimi și a semănat în jurul copiilor înțelepciune și dragoste”. Regretă faptul că în învățământul cu clase simultane învățătorul nu se poate ocupa mai mult de elev, timpul acordat elevului fiind înjumătățit. În clasele primare a cochetat cu muzica, fiind solistă la serbările școlare, culegând aplauze, atât din partea colegilor, cât și din partea tuturor participanților.
În anul 1972 se înscrie la Liceul Pedagogic din Zalău unde, în urma unui examen foarte sever (erau 15 elevi pe un loc) și probele muzicale eliminatorii – reușește să devină elevă, având oportunitatea de a-și dezvolta aptitudinile și pasiunea pentru muzică, dar și visul de a deveni învățătoare. Încă din primul an de studiu profesorul de muzică Chesan Ioan, a cooptat-o în corul de cameră al cadrelor didactice ca solistă, recomandându-i, în același timp, să urmeze cursurile Școlii Populare de Artă, secția ”Dirijat, cor și repertoriu” care, mai târziu, i-au oferit multe satisfacții în activitatea sa didactică.
În anul 1977, anul absolvirii Liceului Pedagogic, fiind ”Promoția centenarului Independenței”, a aflat cu stupoare că vor fi repartizați în județul Botoșani, cu toate că ei își găsiseră posturi de învățători în județul Sălaj, dar și în unele județe limitrofe (Cluj, Bihor, Satu Mare). Dirigintele clasei, însoțit de 72 de absolvenți – 36 învățători și 36 educatoare, triști, disperați, îmbarcați în două autocare, ajungeau la Botoșani, după un drum necunoscut, lung și plictisitor. Aici, au fost duși în fața unei hărți a județului, pe care se aflau marcate posturile vacante. Văzând pe hartă gara Vorniceni, neștiind că se află la 8 km de sat, s-a hotărât să-și aleagă Școala Generală nr. 3 din Vorniceni, cu ideea că lucrul pe care-l iubești te ajută să treci peste greutăți și te ferește de orice piedici. A fost primită cu dragoste și căldură de către colegi, care i-au găsit o gazdă bună, aproape de școală. A descoperit o comunitate sătească formată din oameni harnici și înțelepți care știu să-și rostuiască averea și să-și gândească viitorul, așa cum l-au dorit străbunii lor : liber, demn, strălucit. S-a întâlnit cu graiul potrivit, serios, cald și blând, cu care a ajuns să cunoască sensibilitatea copiilor, considerându-și profesia ca pe o realizare a vieții ei, o împlinire a rostului pe lume. Așa s-a trezit deodată în fața a 36 de oameni mici, care, alături de ea și datorită ei, au crescut oameni mari și au învățat marile dar atât de simple mistere ale lumi cum ar fi : de ce fuge luna pe cer, de ce cerul e albastru, de ce pleacă păsările călătoare în țările calde, de ce plouă, de ce e noapte și zi…, mereu aceeași avalanșă de ”de ce”-uri cu care s-a întâlnit în toate cele nouă generații de candoare umană, care așteptau cu mare atenție răspunsul său. Cu toate acestea, învățătoarea, nu s-a arătat niciodată ostenită de atâtea curiozități ale oamenilor mici ci dimpotrivă, a ținut flacăra aprinsă, descoperind alte taine ale omenirii, dezvăluind ochilor lor curioși alte orizonturi, alte comori, reușind să deșire vălul necunoașterii și să găsească răspunsuri potrivite pentru fiecare.
Chiar de la începutul carierei sale didactice, a pornit cu dorința ca toți elevii ce vor trece prin mâna sa, în finalul actului educator, să găsească drumul spre fericire.
Greu s-a obișnuit cu înțelegerea sensului unor regionalisme pe care le foloseau elevii la lecții, cum ar fi : său, oboroacă, strujeni, ciucălăi, șparhat, popuri, întâlnind de asemenea și cuvinte în care are loc palatalizarea consoanei p în consoana ǩ, specifică Moldovei de nord : picior (pronunțat chicior), piept (pronunțat chept) piatră (pronunțat chiatră) , pieptene (pronunțat cheptene). Aceste fenomene lingvistice le nota cu grijă într-un carnețel și clarifica sensul lor cu ajutorul colegilor de cancelarie.
Și acum își aduce aminte cu plăcere de prima zi de școală a fiecărei serii, când unii copii se întreceau să arate ce știu, bucuroși să povestească, să cânte, să se joace iar cei mai timizi îi arătau, printr-o strângere de mână sau printr-un zâmbet, cât de fericiți sunt că se află în preajma ei.
Am întâlnit odată în curtea școlii un elev de-al său, pe care l-am întrebat dacă o iubește pe doamna învățătoare. ”Da”, a răspuns elevul , prompt și curajos. ”O iubesc pe doamna pentru că m-a învățat să scriu, să citesc, să socotesc, să mă joc și să-mi iubesc părinții”. Apoi, am întrebat un alt copil dacă o respectă pe doamna învățătoare. ”Da”, a răspuns copilul. ”O respect, pentru că m-a învățat să fiu cuminte, să spun adevărul, să-mi iubesc prietenii cu care mă joc, să-mi iubesc patria”. Asta a făcut doamna învățătoare în întreaga sa existență la catedră : i-a învățat pe cei mici să-și iubească țara, părinții, să aibă o comportare demnă, să-și prețuiască străbunii și să aibă înțelepciune.
Și-a îndeplinit cu mare respect față de elevi datoria de a le forma deprinderi de scris caligrafic, care i-a ajutat să-și dezvolte atenția, voința, spiritul de ordine și de acuratețe. Deși are o vechime însemnată, este încă tânără în domeniul muncii didactice, o muncă grea, dar aducătoare de mari satisfacții, ce pot întrece satisfacțiile bănești ale afaceriștilor. Nu s-a lăsat doborâtă de dificultăți și a încercat din răsputeri să scape de complexul ”învățător de la țară”, reușind cu multă muncă, profesionalism și dăruire să obțină gradul definitiv în învățământ în anul 1980, gradul al II-lea în 1986 și gradul I în anul 1997 cu lucrarea metodico-științifică ”Recapitularea și completarea cunoștințelor de matematică din clasa a II-a. Obiective și aplicații”. În prezent este responsabila cercului pedagogic al învățătorilor din mai multe sate limitrofe și-i ajută cu multă răbdare pe colegii săi mai tineri să-și perfecționeze metodele de lucru și să devină adevărați făuritori de conștiințe.
Talentată ea însăși, o mare parte din activitatea sa didactică și-a consacrat-o implicării elevilor în diverse activități extrașcolare : cor, pictură, dansuri populare și alte activități, care au contribuit la dezvoltarea personalității acestora. Datorită calităților sale muzicale, a predat o perioadă de timp obiectul muzica la clasele V-VIII, reușind să participe la diverse concursuri la nivel județean, cu un repertoriu variat și atractiv. A organizat multe activități artistice : serbări școlare, momente omagiale sau distractive iar cântecele interpretate de elevi au demonstrat măiestria învățătoarei, sufletul lor de artiști, preocuparea pentru intonarea corectă a sunetelor, simțul lor ritmic și melodic.
În anul 1988 se căsătorește cu Frunzete Ioan, fiu al unor oameni fruntași și gospodari ai satului. Este absolvent al Facultății de Științe Economice și Administrație Publică, a lucrat ca secretar la Primăria Adășeni iar după ultimele alegeri locale a devenit consilier la Consiliul Local Vorniceni. Împreună, și-au construit o casă frumoasă în apropiere de școală, au săpat o fântână și au o grădină pe care o îngrijesc cu drag în timpul liber. Dumnezeu nu i-a hărăzit cu urmași dar sunt mândri că au un număr important de fii spirituali (fini de cununie și de botez), care sunt cadre didactice, ingineri, polițiști și se bucură de respectul și admirația lor.
bust3 [800x600]Doamna Rita Frunzete nu a încetat niciodată să se autoperfecționeze. A terminat de curând cursurile Facultății de Științe ale Educației, din cadrul Universității ”Ștefan cel Mare” din Suceava și a pregătit lucrarea de licență ”Modalități de îmbogățire, activare și nuanțare a vocabularului prin orele de limba română”, căci ”niciodată nu este prea târziu să-ți îndeplinești visele, important este să crezi în tine”. Această mărturisire a fost completată cu ideea că este mândră că și-a ales această meserie și că are o încredere deosebită în forța educației. ”Acum, la a noua generație de copii, privesc în urmă cu mândrie pe foștii mei elevi care au devenit părinții elevilor actuali. Mă bucur de respectul lor. Am crezut cu tărie în forța educației și am avut încredere în capacitatea omului de a fi educat. Consider că nu diploma dă învățătorului calitatea sa ci activitatea desfășurată în rândul comunității în care trăiești, virtuțile sale morale cât și credința în Dumnezeu. Viața arată că există educatori ”cu normă” și educatori cu vocație. Rezultatele activității lor sunt diferite. Are vocație de educator cel apropiat sufletește de copil. Iubirea pentru copii alungă oboseala, atenuează stresul, îndeamnă la bunătate. Secretul bunei educații este dat de darul de a convinge, de a se adresa inimii, nu numai minții, Dascălul care se apropie de elevii săi cu iubire și cu simțul dreptății, îi ascultă, îi ajută, le insuflă sentimente morale, rezistă în timp.”
Chiar dacă ciorchinii de păr argintiu îi împodobesc tâmplele, învățătoarea Frunzete Rita întinerește de fiecare dată când are o generație nouă de copii. Zi de zi, doamna învățătoare iese pe poarta casei sale și merge cu pas sprinten, tineresc, spre școală, cu o sacoșă în mână. Ce credeți că are în sacoșă ? Poate că știți răspunsul : un maldăr de caiete corectate, dar nu veți ști niciodată cât suflet, câtă pasiune, câtă dragoste și câtă dăruire se ascunde în fiecare cuvânt corectat, în fiecare frază scrisă cu roșu!
2009 trecere1 [800x600]
foto 104 [800x600]
S7302938 [640x480]

Etichete:

7 comentarii la acestă însemnare

  1. MIHAELA spune:

    FELICITARI SI PUTERE DE MUNCA PE MAI DEPARTE!SALUTARI DE LA FAM.POPOVICI

  2. MIHAELA spune:

    Ar fi minunat daca a-ti afisa premiantii di toti anii,toate generatiile.

  3. Frumoase cuvinte pentru un caracter ales,pentru un om care cu adevarat poate fi numit OM,care pune suflet in tot ceea ce face.Ma bucur ca dl.profesor Epure scrie frumos si despre cei care inca se pot bucura de cele ce se spun despre ei si nu numai postmortem.Felicitari domnului profesor si mai ales felicitari proaspetei licentiate,multa sanatate si cat mai multa putere de munca in cariera didactica iar domnului profesor Epure sanatate si cat mai multe articole la fel de fumoase!

  4. Stelu Zaharia spune:

    Multe sarutari de maini, doamna Rita Frunzeti, am fost un mare admirator al Dv. in perioada 1978-1980, perioada in care am invatat la scoala nr 3, in treapta 1 de liceu. Stiu ca erati foarte buna prietena cu domnisoara[pe vremea aceea] Tatracan Viorica, numele de familie de acum nu-l stiu, si m-ar interesa sa aflu pe unde-si desfasoara activitatea didactica si cea familiala. Totodata doamna Rita, va rog sa-l salutati pe domnul Nelu din partea mea. Cu deosebit respect si consideratie un fost si un actual admirator, Stelu Zaharia.

  5. Fam.Curca spune:

    Respect si consideratieratie pentru distinsa d-na invatatoare ,care prin profesionalism,tenacitate si multa daruire a devenit o emblema remarcabila a scoliii vornicenene si reprezinta un model pentru noua generatie!
    Chiar daca mai pastrati accentul de ardeleanca,sufletul,constiinta si intreaga fiinta ni le-ati daruit,noua,moldovenilor… Pentru toate acestea: VA MULTUMIM! cu mult drag fam.Curca,Tudora

  6. Gh. Chirila spune:

    Prima data cand am intalnit-o pe doamna invatatoare, mi-a atras atentia aspectul ingrijit, placut, al unei tinere cu o privire si un zambet specific acelora ce (si prin atat) pot descreti frunti si mangaia suflete!
    Peste ani, soarta a facut ca dupa casatoria cu Ioan (Nelu) Frunzete, sa devenim vecini.
    Devenise regula ca atunci cand….mergem la casa parinteasca, noi copiii lui Ioan Chirila si cei ai lui Vasile Frunzete, sa ne intalnim. Prilej de a depana amintiri, de a ne redescoperi si a ne cunoaste mai bine.
    De fiecare data cand doamna invatatoare Frunzete vorbea despre copilarie si parinti, i se simtea tremurul in glas si ma intrebam (ma intreb si acum); de unde atata forta si tarie la aceasta FIINTA sensibila sa poata depasi toate greutatile ce i-au aparut in cale ?! De unde atata tenacitate si putere sa poata duce la bun sfarsit si cu succes toate in cate s-a implicat si se implica?! Nu stiu cat la suta e vorniceneanca dar pot spune ca e un OM deosebit. Felicitari!
    Ghita Chirila.

  7. Aurel Sirbu spune:

    Citesc cu emotie totdeauna paginile medicinale care ne aduna in spirit pe toti Vornicenenii si afilatii.E ca o oprire la umbra nucului din fata casei pentru a respira odihna pomenirii celor legati de aceste meleaguri in care traim.Felicitari domnului profesor Theodor Epure si doamnei Olguta pentru bucuria adusa prin acest articol.

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.