Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Diverse // MIHAI MUNTEANU – DASCĂL ȘI POET NEPREȚUIT

MIHAI MUNTEANU – DASCĂL ȘI POET NEPREȚUIT

MIHAI MUNTEANU – DASCĂL ȘI POET NEPREȚUIT
Prof-T- EPURE [200]Autor, prof. Teodor Epure

Motto : „Oamenii nu se nasc mai buni, nici răi ; dar se nasc capabili de a fi buni sau răi, după cum îi uneşte sau îi desparte un interes comun”. (Helvetius)

 În luna mai a acestui an se împlinesc 3 ani de când profesorul şi poetul cordărean, Mihai Munteanu – nume ce figurează deja în dicţionarul literaturii române – a trecut dincolo de hotarele vieţii, în paradisul liric, stelar, unde „scrie şi răsfoi(eşte) maldăre de cărţi într-o bibliotecă cerească, având multă linişte si mulţumirea sufletească alături de soţia sa, Adela” (Paul Ungureanu în articolul „Mihai Munteanu (1930-2009)”, Revista „Luceafărul”, iunie, 2009).
 Nu doresc să fiu pierdut în tumultul vieţii cotidiene şi să las uitarea să se aştearnă asupra acestei persoane care prin activitatea sa didactică şi literară a avut mereu în atenţia sa prosperitatea culturală și intelectuală a noilor generaţii.
Mihai-Munteanu,april-2009 [800x600]Într-o zi de vară a lunii iulie a anului 1961, când întreaga natură era vie, dealurile şi munţii acoperiţi cu minunate flori şi fructe de pădure, iar razele soarelui ne mângâiau sufletele, am avut marea plăcere  de a-l întâlni pentru prima dată, în oraşul Rădăuţi, Bucovina, cu ocazia prezentării noastre la examenul pentru obţinerea gradului definitiv în învăţământ. De atunci s-a închegat între  noi o adevărată prietenie, am început să-i cunosc mai bine activitatea literară dar şi unele momente din viaţa sa de profesor de limba română şi de director de şcoală, având relaţii de colaborare, cu ocazia unor schimburi de experienţă sau a unor cercuri de limba română.
 Avea o vorbă expozitivă şi gest profesoral, se exprima fin şi nuanţat, ca unul care şi-ar premedita fiecare cuvânt. Era de un calm nefiresc. Fiu de ţăran, numai el a ştiut prin câte greutăţi a trecut până şi-a definitivat pregătirea de viitor intelectual și părinte spiritual al atâtor generații de elevi. Părinţii săi, care au crescut 10 copii, erau oameni care au trăit şi vorbit cu pământul mult-iubit şi în libertate l-au îngrijit şi l-au păstrat din moși strămoşi. De la ei a dobândit firea sa de om răbdător şi stăruitor. Încă din copilărie, când cu mâna sa a secerat grâul şi apoi a copt în cuptoraşul de lut din curte pâinea din grâul secerat de el, s-a obişnuit să asculte glasul naturii şi al tuturor vietăţilor, mici şi blânde. Calităţile sale de om adevărat veneau din trunchiul său ţărănesc, moldovenesc, prin care curgea seva viguroasă a spiritului românesc, autentic.
 Atât timp cât a stat la Rădăuţi era mereu preocupat să cunoască pulsul vieţii, activitatea oamenilor din oraş, vizitând întreprinderi, şantiere, precum şi mânăstirea Putna iar actul creator avea loc în liniştea dimineţii timpurie de vară – când nicio suflare de vânt nu mişca aerul răcoros – întreruptă doar din când în când de cântecele dulci, moi şi tărăgănate ale păsărelelor. Aşa s-au născut poeziile „Altar la Putna”, unde glorifică figura marelui voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare şi „Excavatorul”, descriind acest utilaj pe care l-a văzut pentru prima data pe un şantier din oraş.

Primele sale creaţii poetice compuse în perioada tinereţii au avut un succes răsunător în rândul studenţilor şi liceenilor vorniceneni. Prin intermediul colegului său, Ion Ungureanu, viitor profesor la Liceul „Grigore Ghica voievod” din Dorohoi, poeziile amintite mai sus, precum şi altele, ca : „Izvorul”, „Ploaia” sau „Coţofana” făceau parte din programul serbărilor şcolare organizate în vacanţele de vară, recitate cu mare talent artistic de către profesorul Ioan Muraraşu, coleg de cancelarie cu poetul. Îmi răsună şi acum în minte farmecul indicibil cu care recita. Aceste poezii şi altele au fost publicate mai târziu, în anul 1969, la „Editura pentru Literatură”, în volumul „Cerul în aripi”. 
poetul-Mihai Munteanu, surorile sale, cumnati si rude [1024x768]

Poetul şi-a clădit viaţa pe un ideal de bunătate, de delicateţe, de generozitate, devenind cu adevărat un scriitor talentat. Mărturie stau cele nouă volume de poezii şi cinci volume de proză memorialistică.
     

Mihai Munteanu şi-a consacrat întreaga viaţă unei munci obositoare, dar eficientă, la catedră, având o adevărată dragoste pentru profesia de dascăl. Nu s-a despărţit de locurile iubite ale copilăriei sale şi a rămas credincios concetăţenilor săi, fiind un bun profesor, care prin afecţiunea sa distinsă a bucurat întreaga comunitate. Era un dascăl condus de ideea că în munca lui de educaţie nu există niciodată un punct terminus, dascăl care întotdeauna mai găsea ceva de făcut. Avea un suflet doritor de a se împărtăşi altora, o inimă care se revărsa în bunătate şi o căldură luminoasă a minţii. A fost un om harnic şi conştiincios, de o corectitudine exemplară în viaţa sa şi în îndeplinirea datoriilor sale faţă de şcoală. Activitatea sa creatoare i-a determinat şi pe elevi să aibă preocupări şi deprinderi creatoare. A înfiinţat şi condus cercul de creaţie literară în şcoală şi, printr-un efort deosebit, a reuşit să crească numărul elevilor care au participat la concursul de literatură română cu unele compoziţii proprii, obţinând diverse premii la nivel local şi judeţean. Dintre aceste compoziţii proprii, semnalez câteva : „Băiatul din Ipoteşti”, poezie închinată lui Mihai Eminescu, scrisă de Tănase Doina, elevă pe atunci în clasa a V-a.
„Băiatul din Ipoteşti
Înainte de a porni,
Spre luceafăr, sus, privi,
Iar acesta îi vorbi :
– Stai, băiete !
Drumu-i lung
Şi durerile te-ajung…
– Stai, băiete !
Calea-i grea
Şi vin lupii în urma ta.
Şi se zbat vântoasele…
Dar băiatul, spre luceafăr
Larg zâmbi şi merse teafăr.”

O altă compunere „Holmul, împăratul cordărenilor” scrisă de elevul Pricop Marian, clasa a VI-a este o adevărată pledoarie închinată frumuseţilor naturii care înconjoară satul Cordăreni : „În comuna Cordăreni, există un deal înalt, care poartă denumirea de Holm. El parcă ar vrea să spună trecutul comunei. Când ne uităm de pe vârful lui în sat, parcă am fi nişte uriaşi. El supraveghează comuna ca un împărat. Dacă ar putea vorbi, el ne-ar îndruma ce şi cum să facem pentru ca plaiurile noastre să fie cele mai bogate din judeţul Botoşani”.
 

Ca director de şcoală şi-a manifestat întreaga sa preocupare de a îndruma şi organiza procesul instructiv-educativ. Felul în care şi-a gospodărit şcoala a fost o lecţie de mare fineţe pentru urmaşii săi. Deşi starea sănătăţii sale era mereu precară, inimosul dascăl şi poet a învins prin muncă şi perseverenţă toate greutăţile. A fost omul care a dat tot ce a avut din bogăţia sufletului său comunităţii cordărene în care a trăit 79 ani şi care a preţuit şi respectat activitatea sa didactică şi scriitoricească îndelungată şi prolifică.
 Cu respect şi adâncă preţuire îi dedic următoarele versuri :
Unui poet
Poezie închinată lui Mihai Munteanu
A părăsit hotarele vieţii
Şi printre aştri s-a-nălţat
A plecat în ceasul dimineţii
În clipe liniştite, de neuitat.

Sufletu-i arde, caută ecoul
Întrebărilor sale fără răspuns
Se frământă, plânge acolo sus,
Încrâncenat, cu pumnul strâns.

Apele cristaline l-au visat
Cerbii i-au recunoscut blândeţea
Munţii şi pădurile l-au onorat
Oamenii i-au admirat francheţea.

Fiori de beţie m-au cuprins
Când l-am întâlnit prima oară,
Într-o şcoală cu geamul deschis
Privind cum porumbeii zboară.

Am o lacrimă imaginară
Pentru acest minunat tribun
Ce a avut o viaţă misionară
De profesor şi poet preabun.

Etichete: ,

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Ansamblul Cordareanca Tristeţea…poetului-Madlene
    Mă uit printre rafturi
    Şi văd faţa blândă ,
    A lumii izbândă,
    Mereu ne’nteleasă a tatălui meu.
    Dureri mă apasă,
    Volumele grose, cu titluri pompoase
    Şi dorul e greu.
    Mistere descopăr
    Cu ele acopăr
    Durerea şi gândul că nu eşti aici.
    Cu fiece foaie,
    Aduc iar în minte
    Copilul cuminte,pe braţe ţinut.
    Poveşti ne’nţelese
    Şi lacrimi neşterse,
    Rămân să reverse nou,necunoscut…
    Dimineaţa cuminte,cu soare fierbinte,
    Cu roua sa rece,
    Pe tălpi mult prea fine,
    Atât de puţin te-am cunoscut.
    Blestem de părinte,
    Cu dulci,mari cuvinte,
    Îmi trece prin minte…
    Un alt început
    E mult prea devreme,
    Fiinţa-mi se teme
    Şi sufletu-mi geme,neputincios.
    Se scutură floarea,acoperă valea,
    Mai cred în cuvinte,
    În aduceri aminte
    Şi vreau să trăiesc ce-i frumos.
    Şi văd cum din ceruri,
    Pe raze de lună,coboară să-mi spună
    Să nu te opreşti!
    O viaţă’n furtună,
    E parcă mai bună
    Decât să nu spui ce gândeşti.
    Când curge lin ploaia
    Cuvinte din picuri
    Mai multe nimicuri poţi să aduni.
    Cuvinte deşarte a cerului şoapte,
    Doar tu le auzi.
    Şi roua ce scaldă ,picioarele goale,
    Prin foi de jurnale se regăsesc.
    Foşneşte lin teiul,
    Tresar şi condeiul alunecă jos.
    Cuvinte’s puţine… nu pot să exprime,
    Şi dorul de tine şi gândul pios.
    Mariana Adascalitei, 2010

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.