Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Fii din Vorniceni // IOAN (JAN) AŞTEFĂNOAIE, LA 80 DE ANI – OFIŢERUL CARE A REFUZAT LA O TRAGERE DE RĂZBOI SĂ PREDEA CONDUCEREA BATERIEI ELEVILOR ACADEMIEI MILITARE

IOAN (JAN) AŞTEFĂNOAIE, LA 80 DE ANI – OFIŢERUL CARE A REFUZAT LA O TRAGERE DE RĂZBOI SĂ PREDEA CONDUCEREA BATERIEI ELEVILOR ACADEMIEI MILITARE

IOAN (JAN) AŞTEFĂNOAIE, LA 80 DE ANI – OFIŢERUL CARE A REFUZAT LA O TRAGERE DE RĂZBOI SĂ PREDEA CONDUCEREA BATERIEI ELEVILOR ACADEMIEI MILITARE
Autor, prof.Teodor EPURE

“Ca să-ți iubești patria, trebuie să începi întâi prin aceea că ești din țara ta, ai firea și obiceiurile ei și ești legat de dânsa prin amintirile ei.”

Michaud

Într-o seară târzie, a sunat telefonul. Ridic receptorul și aflu că la capătul celălalt al firului era colega mea, Aștefănoaie Olga. M-a rugat s-o ajut să extragă mierea de la câteva familii de albine.

A doua zi, într-o duminică, când soarele prinse a zâmbi din înaltul cerului, prevestind arşiţa de la amiază printr-o aprigă zăpușeală, cu înțepături ușoare de răcoare, am intrat în curtea sa. Un lătrat de câine răgușit, care m-a întâmpinat chiar de la poartă, m-a făcut să tresar. În fața casei, pe un scaun. mă aștepta domnul Jan. Am rămas nemișcat, cu ochii țintă la el, văzând cum pe obrajii săi tremura adierea unui zâmbet de bucurie. S-a ridicat încetișor de pe scaun, mi-a sărutat obrazul cu ardoare și cu gesturi obosite. Nu demult timp sosise de la spital, fiind deocamdată în convalescenţă. Faţa lui era palidă iar ochii săi albaștri erau limpezi și blânzi. Slăbise mult și tâmplele ii încărunțiseră, dar vorbele îi curgeau în cascadă. Așa am început să aflu destinul său şi al familiei sale.

 S-a născut la 4 iulie 1931 în Vorniceni, din părinții Vasile și Elena Aștefănoaie. Bunica sa a declarat în fața notarului că fiul său Vasile este al Ștefanei şi aşa ajunse să poarte numele Aștefănoaie. Tatăl său a absolvit Şcoala de cântăreți de la Târgu-Neamț și a păstorit biserica din Vorniceni vreme de peste 45 de ani. A avut întotdeauna certitudinea că intrarea lui în biserică, lăsând afară “toată grija cea lumească” era o intrare într-un spațiu sfânt și înălţător, unde cerul coboară pe pământ, iar cei de pe pământ cântă slava lui Dumnezeu împreună cu îngerii din cer. Era invitat mereu ca prim solist la toate conferințele cântăreților din fostul județ Dorohoi. Mama sa, Elena Șuhan, născută în Cristinești, într-o familie înstărită, era o femeie frumoasă, neștiutoare de carte, dar foarte înțeleaptă. Avea o privire veselă și blajină și un glas dulce și hotărât. Asculta cu mare atenție pe cei din jur, privindu-i drept în ochi și fără să se miște. Respingea orice informație care nu era pe placul ei.

Copilăria lui Jan Aştefănoaie a fost marcată de povestea dramatică a unei rude : Gheorghe Șuhan, vărul mamei sale, Elena, care a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic din anul 1913. După cum știm, în această luptă au murit mulți români, a curs sânge fără stavilă, înroșind bucatele pământului. Moartea a secerat oameni care cu o clipă înainte de-a muri nu se gândeau la moarte. Mulți dintre ei s-au îmbolnăvit de holeră și apoi au fost duși la groapa comună. Printre aceștia s-a aflat și Gheorghe Șuhan. Groparii însă au observat că mai suflă și l-au lăsat pe marginea gropii până a doua zi. În zorii zilei următoare a trecut pe-acolo un bulgar, împreună cu cei doi fii ai săi și, văzând că acesta este în viaţă, l-au luat pe targă, l-au dus acasă și i-au acordat primul ajutor. După un timp, și-a revenit, rămânând în continuare să trăiască alături de familia bulgarului. Pentru că i-a salvat viața, bulgarul îl obligă să se căsătorească cu fiica sa Zvetlana, care era mai în vârstă ca el și cam urâtă. După o perioadă de căsătorie, Gheorghe Șuhan, împreună cu socrul său, bulgarul, pleacă la Giurgiu să cumpere o pereche de boi. Printr-un șiretlic, reușește să fugă din fața bulgarului, retrăgându-se într-un restaurant, unde a rugat pe un chelner să-i aducă un costum românesc (pe atunci românii foloseau costume naționale) și un frizer, ca să-i radă mustățile și să-i taie pletele. Pleacă apoi pe jos dar și cu o trăsură (bani avea suficienți, căci luase banii cu care trebuia să cumpere boii) spre București, apoi cu trenul până la Dorohoi. De aici pleacă spre Cristinești, satul său natal iar pe drum este ajuns de niște consăteni. Aceștia foarte binevoitori îl iau cu căruța trasă de cai. De la ei află că soția sa, Marghioala, trăiește și a crescut cei trei copii pe care i-a lăsat mici înainte de-a pleca în război, iar în săptămâna următoare fiica lor cea mai mare se căsătorea. A ajuns la casa părintească, s-a uitat cercetător la curte, la grădină, a recunoscut fântâna din fața casei, a mai ocolit casa crunt cu privirile în pământ, a stat apoi la sfat cu mama sa (tatăl decedase nu de mult timp) care nu-l recunoaște, dar se plânge că are un fecior, care a murit în război. Mai află că soția sa a fost la o ghicitoare care i-a spus că soțul său nu e mort și că va veni în curând acasă. În acel moment i se așezase parcă un nod în gat și nu mai putea să vorbească. Înșirase câteva cuvinte fără rost, pe care mama sa nu le înțelese și apoi o sărută îndelung imaginându-și că e emoționată de venirea sa. După ce este recunoscut, află că toate hainele sale au fost date pomană la cei săraci, i-a rămas numai costumul național și sapa, pe care a luat-o și s-a dus la soția sa la câmp. În drumul său spre țarină simțea în suflet emoția reîntâlnirii, iar sub haina sa inima se zbătea puternic. Și-a scos batista ștergându-și fața murdărită de sudoare și praf. Soția sa îl recunoscu repede iar pe obrajii săi se scurgeau lacrimi de bucurie și tot sângele îi năvăli în față. Cei trei copii s-au așezat în fața lui, ii sărutau mâinile și nu le venea să creadă că este tatăl lor. Așa cum i-a mărturisit mama sa, Gheorghe Șuhan în săptămâna următoare a fost foarte fericit că și-a văzut fata cea mare, Aspazia, mireasa.

*

Ioan (Jan) Aștefănoaie a urmat cursurile primare la școala din Vorniceni, sub îndrumarea învățătorilor Ion și Aglaia Hrib. În anul 1951 este incorporat la școala regimentală de artilerie antiaeriana de la Otopeni, unde a început să urmeze cursurile de pregătire a ofițerilor în rezervă. Într-o zi, în timp ce era de gardă, a sosit în unitate generalul Doncea, șeful secției artileriei antiaeriană. Acesta a purtat discuții cu el, de unde a constatat că este un bun cunoscător al regulamentelor militare (regulamente pe care le-a aplicat odată cu sosirea sa în unitate) și un bun executant. Pentru aceste calități pe care le avea, generalul îi propune să urmeze școala de ofițeri activi. Se prezintă la examene unde a participat un număr mare de concurenți, tineri civili și militari. Fiind militar și candidat la examene, îndeplinea în același timp și unele sarcini militare (făcea de gardă, planton, servicii la bucătărie) lucru pe care civilii nu-l realizau. În urma unui examen destul de exigent și a unui control medical foarte minuțios este admis la Școala Militară de Ofițeri Activi din Brașov.

La 23 august 1955, în urma absolvirii Școlii Militare de Ofițeri Activi este repartizat comandant de pluton la un regiment de artilerie antiaeriană de la Bucov-Ploiești. În calitate de comandant de pluton a rezolvat și unele probleme de ordin tehnic. La o aplicație tactică, poziția de tragere pregătită și ordonată de șeful statului major a fost luată greșit. Tragerea trebuia să fie reglată cu 5 proiectile, dar la primul proiectil, bătaia unui tun și-a schimbat brusc traiectoria, schijele s-au împrăștiat în direcții necunoscute iar țeava unui tun s-a defectat. Nu şi-a pierdut cumpătul, a agățat tunul defect de mașini și, împreună cu întreaga baterie, a ocupat poziția de tragere de rezervă cu un tun mai puțin, continuând aplicația.

În perioada anilor 1955-1956 s-a aflat la Leningrad, la specializare, pentru a studia tunurile grele de 150 mm. Sigur pe sine şi pe cunoştinţele sale, în anul 1958 participă împreună cu bateria la o tragere de război de la Capul Midia, unde au luat parte și elevii Academiei Militare. Văzând că aceștia au deteriorat materialul pregătitor necesar tragerii și neavând cunoștințe practice, ofițerul Ioan Aștefănoaie refuză să predea comanda bateriei acestora. Îl informează pe Ministrul Forțelor Armate și-i cere aprobarea să conducă bateria mai departe, pentru a ocupa poziția de rezervă de tragere și să termine aplicația. Pentru acest act de curaj a fost avansat la gradul de locotenent major.

În anul 1956 s-a căsătorit cu învățătoarea Olga Olărașu. Chiar de la începutul carierei sale militare soția sa a fost alături de el, funcționând ca învățătoare în diferite școli din orașul Ploiești. Din căsătorie au rezultat 2 copii: Cătălina și Mihaela. Cătălina este absolventă a Facultății de Chimie Industrială și a Facultății de Psihologie și lucrează în prezent ca expert la comisia de supraveghere a asigurărilor din Iași iar fiica cea mai mică, Mihaela, este absolventă de liceu și lucrează la o societate comercială din Dorohoi.

La 1 septembrie 1961 este trecut în rezervă conform Tratatului de la Varșovia, care a prevăzut reducerea efectivelor militare. I s-au oferit servicii în Ploiești și un salariu de ofițer pe timp de un an. Dar părinții fiind în vârstă, au insistat foarte mult să revină pe meleagurile natale. Este numit secretar al comitetului executiv al Sfatului Popular din comuna Borzești, regiunea Suceava (în prezent satul Borzești face parte din comuna Ungureni) apoi a lucrat ca secretar de școală în Vorniceni până în anul 1965. Alături de soția sa a fost un adevărat animator al muncii culturale din satul său natal. Soția sa fiind solistă de muzică populară iar el ca regizor a pus în scenă diferite piese de teatru, care au fost prezentate atât pe scena căminului cultural din Vorniceni, cât și pe scenele căminelor culturale din satele vecine. A funcționat apoi ca planificator-dispecer la autobaza Săveni până în anul 1971 când a fost ales președinte al cooperativei de consum din Vorniceni. Pentru că n-a reușit să îndeplinească planul de achiziții și prestări servicii, i s-a tăiat o parte din salariu și alocația pentru copii. În asemenea împrejurări nu putea să asigure cele necesare celor 2 copii care urmau diferite școli din județ. Este obligat să renunțe la această funcție și să lucreze la mina Leșul Ursului din județul Suceava până la pensionare, în anul 1990. Venind acasă, s-a hotărât să devină un adevărat gospodar, să lucreze pământul moștenit de la părinți și să crească animale, așa cum au făcut și înaintașii săi dar această hotărâre n-a durat mult timp și a trebuit să renunțe pentru că s-a îmbolnăvit. Pentru faptele sale în activitate militară a fost decorat cu “Meritul militar” clasa I si a II-a.

*

La ieșirea mea din curte, am fost petrecut de familia Aștefănoaie. Pe drumul spre casă, mi-am îndreptat privirea spre cer, dorind să cadă peste ochii mei deschiși lumina puternică a soarelui dar am observat că peste obrazul cerului au început să se întindă norii. Erau fumurii și veneau dinspre Cordăreni, unde părea că se sfârșește pădurea (Dealul Holmului). S-au întâlnit cu alți nori, apăruţi de nicăieri şi au răbufnit deasupra Vorniceniului. Aceștia erau mai mari, mai negri și mai apropiați. Tunetele au început să se audă din ce în ce mai des iar fulgerele brăzdau cerul ca nişte bice uriaşe de foc. Înainte de a ajunge acasă, ploaia a început să răpăie și să pârâie pe acoperișurile de tablă. Mi se părea că mă pierdusem în ploaie, în vânt și în întuneric…

Etichete:

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Final esenian: „Rebegiti de-al toamnei noastre frig/nu vom mai fi tineri niciodata…/.Povestitorul insusi se pierduse in ploaie, in vant si in intuneric.”Povestitul manevra artilerii…: „Napoleoane, Napoleoane vino cu patruzeci de milioane de batalioane caci nebunul de Hannibal iar s-a rasculat…”Despre toate acestea,nici ca va pasa….

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.