Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Diverse // FLACĂRA VIE A SATULUI

FLACĂRA VIE A SATULUI

Flacăra vie a satului

Epure Todor, VorniceniAutor, Teodor Epure

„Însemnătatea tradiţiei în cultură nu trebuie să ascundă însă importanța termenilor noi şi a punctelor noi de vedere. Privim lumea nu numai de pe umerii giganţilor din trecut, adică cu toate achiziţiile de cultură, dar mai ales din locul şi momentul nostru propriu.”
                                                                                                                                              Tudor Vianu

După primul război mondial, satul Vorniceni a devenit un mare centru rural din nordul ţării, având o viaţă proprie şi o stare economică prosperă. Situaţia sătenilor a devenit din ce în ce mai înfloritoare în urma aplicării legii din anul 1921, când toţi cei care nu aveau pământ deloc au primit câte 5 hectare iar cei care au avut sub 5 hectare au primit completarea. Această bunăstare materiala a permis multor tineri să continue studiile la şcolile din oraşele din apropiere, devenind învăţători, preoţi, ingineri şi, întorcându-se la locul de baştină, au contribuit în mare măsură la ridicarea nivelului cultural al sătenilor. Aceste transformări care au avut loc în viaţa socială impuneau noi forme de organizare a vieţii culturale. Până la această dată opera de culturalizare se realiza prin şcoală şi biserică, însă acestea nu mulţumeau pe deplin noile cerinţe sociale.

Prin urmare era necesar a se înfiinţa o instituţie culturală care să devină o adevărată flacără vie de răspândire a culturii în rândul comunităţii vornicenene. Aşa a luat naştere un grup format din intelectuali inimoşi, susţinători ai culturalizării localităţii, competenţi, oneşti, adevăraţi patrioţi şi devotaţi progresului satului în plan social-politic, care, într-o perioadă când puţini locuitori frecventau şcoala, au conceput statutul noului cămin cultural ce urma să se înfiinţeze. Grupul avea în frunte pe academicianul Octavian Ionescu (student pe atunci), susţinut de tatăl său, preotul Ion Ionescu, directorul şcolii, Petre Ştefănescu, primarul comunei, Alexandru Căzănescu şi învăţătorul Ion Hrib.

Această iniţiativă s-a pus în aplicare la 7 octombrie 1928. Evenimentul este descris de directorul şcolii, Petre Ştefănescu, astfel: „Deci în anul 1928, luna octombrie a 7-a zi, într-o duminică după ieşirea din biserică, ne-am adunat la şcoala satului : săteni, preot, învăţător, autorităţi comunale şi un tânăr student şi, după obiceiul creştinesc, prin sfinţirea apei a luat fiinţă căminul nostru. Primul lucru ce l-am făcut, am ales consiliul compus din: Petre Ştefănescu, directorul şcolii, preşedinte; Alexandru Căzănescu, primar, vice preşedinte; Ion Hrib, învăţător, secretar; Toader C. Epure, cenzor, Irimia A. Savei, locuitor, casier; Ecaterina Maxim, directoarea şcolii de fete, membru”.1 Căminul cultural înfiinţat purta numele: „Regele Mihai I”.

Modul cum se desfăşura o şedinţă de consiliu ales este descris de academicianul Octavian Ionescu, în cartea sa „Însemnări istorice despre satul Vorniceni”: ”Sute de săteni au umplut de timpuriu încăpătoarea şi frumoasa sală a şcolii unde sălășluiește deocamdată căminul. În frunte se află conducătorii satului, care au unit într-un singur mănunchi aspiraţiunile lor. Nu lipsesc nici cei doi veterani de la 1877 (este vorba despre Gheorghe Sârbu şi Nicolai Vatamanu). Deodată se face o tăcere mormântală. Începe rugăciunea: adesea un minunat „Tatăl Nostru” cântat. Toată lumea ascultă în picioare: clipă de adâncă reculegere. Urmează apoi apelul membrilor. Uneori sunt cântece şi poezii: dar miezul şedinţelor este „Cuvântarea”. Ne dăm silinţa ca ea să fie, şi ca idei, şi ca limbă, cât mai apropiată de inima poporului. Prin ea se face : moralizarea, educaţia cetăţenească, popularizarea ştiinţei, expuneri literare, descrieri geografice sau istorice etc. După cuvântare urmează lectura, de cele mai multe ori în legătură cu subiectul despre care s-a vorbit, apoi se fac cunoscute ştirile mai însemnate din ţară şi din străinătate. Spre seară ieşim de la cămin şi fiecare este mulţumit de duminica petrecută”.2

Sub oblăduirea acestei instituţii obşteşti de cultură nou înființată s-au desfăşurat în timp numeroase activităţi ce au fost iniţiate şi conduse de învăţătorii satului precum: conferinţe, recitări, piese de teatru puse în scenă, grupuri vocale cât şi dăruirea cărţilor unor cititori credincioşi ai bibliotecii săteşti. Partea artistică desfăşurată la căminul cultural, care funcţiona în localul şcolii vechi este descrisă într-o scrisoare a învăţătorului Constantin Cronţ (care în anul 1952 era şeful secţiei de învăţământ a raionului Dorohoi): „Programele artistice erau susţinute de către formaţiile artistice ale şcolii pentru înjghebarea şi pregătirea cărora am muncit. Ele au constat din: coruri, recitări, lecturi, monologuri, duete şi piese de teatru”.3

Activitatea primului preşedinte al căminului cultural, Petre Ştefănescu, s-a încheiat în anul 1930 când s-a transferat ca institutor la o şcoală din Botoşani. Au urmat la conducere o perioadă scurtă domnul Octavian Ionescu, apoi învăţătorii Constantin Cronţ şi Ion Hrib, fiul eroului sergent din Primul Război Mondial, Vasile Hrib.

Cuvântarea, adică prezentarea unor conferinţe pe diferite teme, avea un rol important în culturalizarea cetăţenilor, de aceea, ne propunem să prezentăm câteva titluri de conferinţe ce au fost susţinute în cadrul acestei instituţii culturale: „Lupta pentru ideea de pace pe înţelesul tuturor” de Octavian Ionescu; „Sfaturi pentru a păzi pe copiii mici de boale” de Gheorghe Timiş, farmacist din Dorohoi; „Sfaturi pentru tineret”, „Creşterea copiilor şi în special a flăcăilor” de Toader C. Epure, agricultor; „Educaţia copiilor” de Petre Ştefănescu; „Obiceiurile românilor la sărbătorile Crăciunului”, Vasile Lăscărescu, învăţător; „Despre voia lui Dumnezeu” de Ion Ionescu, preot; „Ascultarea şi supunerea ce o datorăm conducătorilor noştri”, Constantin Tomache, agricultor”.4

Prin munca de zi cu zi, inimosul învăţător, Ion Hrib a reuşit să pună bazele unei formaţii corale alcătuită din ţărani şi ţărance, tineri şi tinere (un număr aproximativ de 80) pe 4 voci care pentru localnici era o adevărată desfătare să asculte interpretările date cântecelor: „Pui de lei”, „Pe-al nostru steag”, „Tricolorul”, „Cântecul lui Tudor”, dar şi cântecele populare: „La fântână”, „Trandafiri de pe răzoare”, „La cişmele” şi alte bucăţi ale marilor compozitori Oancea, Ion Vidu, D. Chiriac etc. Activitatea desfăşurată la căminul cultural au unit pe cărturari, intelectuali şi alţi slujitori în lupta lor pentru statuarea cinstei, dreptăţii şi însuşirii credinţei strămoșești, devenind un adevărat locaş de culturalizare a cetăţenilor vorniceneni.

Dar viaţa culturală de atunci s-a întrerupt odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial: o parte din intelectuali au plecat la datorie pe front iar o parte s-a refugiat. După război, viaţa culturală ia o nouă orientare şi noi forme de organizare. Pe lângă acţiunea de culturalizare a maselor, cadrele didactice erau obligate să participe şi la unele acţiuni obşteşti (controlul culturilor de cartofi pentru descoperirea gândacului de Colorado, colectarea şi predarea cotei de cereale la stat, organizarea întovărăşirilor agricole).

În anul 1949 s-a înfiinţat gimnaziul care a însemnat şi o creştere a numărului de cadre didactice, asigurându-se în felul acesta forţe care să contribuie la pregătirea unor programe artistice mult mai variate şi mai bogate. Frumoase şi diverse activităţi au organizat: Ciocoiu Mihai şi Olimpia, Stănescu Gheorghe şi Silvia, Pădureţ Dionisie şi Esteria, Şalaru Ion şi Maria, Condrea Dumitru, Cojocaru Gheorghe, Armaşu Virginia etc. Are loc o nouă organizare a conducerii căminului cultural: mai întâi director este Ciocoiu Mihai, directorul şcolii, apoi după plecarea sa ca inspector şef la secţia de învăţământ a raionului Săveni este numit director Pădureţ Dionisie iar instituţia ia numele lui Tudor Vladimirescu, conducătorul revoluţiei la 1821 din Ţara Românească.

Opera de culturalizare începe să devină tot mai diversificată : conferinţe, cercuri de citit, seri literare, şezători literare, coruri, recitări, grupuri vocale mixte, dansuri populare, formaţia de teatru de păpuşi, brigada artistică, formaţia de fluieraşi, formaţia de muzicuţe, rapsozi populari, taraf orchestral etc., unde dascălii, aceste nume distinse din cadrul învăţământului vornicenean, s-au făcut prezenţi la toate aceste activităţi, fie ca iniţiatori sau conducători, fie ca participanţi direcţi la desfăşurarea lor, devenind adevărate modele pentru locuitorii satului.

Această activitate fiind vastă, nu se putea desfăşura într-o sală de clasă, 10/7 m lungime şi o scenă de 3/7 metri (de la şcoala veche) şi se impunea construirea unei noi clădiri. Cu sprijinul autorităţilor locale s-a găsit un teren în centrul satului, cât  mai  aproape de celelalte instituţii, unde s-a construit căminul cultural, cu o sală de spectacole cu 600 de locuri, o bibliotecă, o cabină de cinema şi o scenă care corespunde tuturor cerinţelor. Inaugurarea acestei locaţii a avut loc la 26 octombrie 1959, în ziua sfântului Dumitru, patronul spiritual al bisericii ortodoxe din Vorniceni.

Tradiţia activităţii corale a fost dusă mai departe de regretatul profesor Dionisie Pădureţ, îndrăgostit de acest gen artistic, care a reuşit să reînfiinţeze corul mixt pe patru voci, de peste 100 de persoane între 15 – 60 ani iar începând din anii 50 a participat la  toate concursurile formaţiilor de amatori şi mai târziu a continuat cu Festivalul „Cântarea României”. Corul s-a remarcat obţinând al treilea loc pe ţară (pe regiunea  Suceava locul I) iar în raion (Săveni) nu a avut concurenţi nici măcar Casa de Cultură Raională unde erau activişti profesionişti, iar la unele manifestări deosebite (sărbătoarea zilei de 23 august) era solicitat împreună cu formaţiile din Dersca şi Dorohoi. Repertoriul era bogat, cuprindea valoroase lucrări corale ce proslăveau patria dar şi ţăranul român, permiţând în felul aceste să prezinte programe adecvate fiecărei zile semnificative care se sărbătorea în comună şi în ţară. A rămas ca o frumoasă amintire pentru cei ce au ascultat cântecele interpretate de formaţia de cor din perioada 1948 – 1983, când aceasta a fost condusă de profesorul Dionisie Pădureţ.

Însemnate rezultate au obţinut (locul întâi pe ţară) la Festivalul Naţional „Cântarea României” formaţia de fluieraşi adulţi. Aceasta s-a întrupat în anul 1949, sub bagheta profesorului Dionisie Pădureţ.  După câţiva ani acelaşi profesor a pus în valoare şi talentul folcloric la fluier al şcolarilor din sat, întemeind o trupă de fluieraşi tineri iar formaţia adulţilor a fost condusă o perioadă de profesor Aurel Muraraşu. Aceste formaţii au alcătuit împreună un ansamblu cu trei generaţii : „…în faţă erau copiii, în costume naţionale, bundiţe şi căciuli brumării; urmau tinerii în costume naţionale, sumănaşe brumării scurte şi căciuli negre; maturii – în costume naţionale, sumane negre şi căciuli brumării. Prezenţa scenică era o splendoare, cu 87 cântăreţi pe scenă: copiii executau un cântec din cavale, acompaniate de fluiere; tinerii un cântec separat; maturii un cântec de joc. Apoi, ansamblul celor trei formaţii: un cântec împreună, bine armonizat, cu tonalităţi diferite, după nuanţele fluierelor şi cavalelor”5.

Alături de aceste formaţii artistice au activat : grupul vocal mixt, care a obţinut locul întâi la concursul artistic în cadrul etapei de masă, locul întâi la faza judeţeană, fiind apoi promovat la faza pe ţară, clasându-se între echipele fruntaşe de acest gen; dansurile populare conduse de profesorul Aurel Murăraşu, care a valorificat şi zestrea de strigături a satului, prin punerea în valoare a ritmurilor înfocate ale dansului într-o notă de energie şi veselie. Succese importante la nivel comunal şi regional au obţinut şi formaţia de teatru de păpuşi, condusă de educatoarea Florica Sofroni.

O bună parte din aceste formaţii artistice au făcut multe deplasări în diferite localităţi apropiate sau mai îndepărtate. Au rămas în memoria multor spectatori interesante apariţii în public ale acestor formaţii iar căminele culturale erau arhipline şi aplauzele se auzeau până departe. Unele din aceste deplasări au avut şi momente neplăcute: fie din cauza mijloacelor de transport (mergeau cu atelaje trase de cai, cu camionul sau, uneori, pe jos) fie din cauza timpului nefavorabil. Într-o deplasare cu camionul CAP la Ungureni a formaţiei de teatru adulţi, condusă de educatoarea Estera Pădureţ, la întoarcere s-a pornit un viscol puternic, drumul era troienit şi acoperit de zăpadă iar camionul a trebuit s-o ia pe arătură, căci pe drum nu se putea răzbate.

Pe scena căminului cultural, cadrele didactice au iniţiat diverse serbări şi concursuri şcolare, scena devenind o rampă de lansare pentru artiştii amatori. S-au difuzat filme artistice şi documentare atât pentru adulţi, cât şi pentru copii. Pe aceeaşi scenă s-au perindat formaţii de înaltă ţinută artistică din zonă, cum ar fi : Ansamblul de cântece şi dansuri populare „Ciprian Porumbescu” Ansamblul de cântece „Balada” cât şi Orchestra de muzică populară „Rapsozii Botoşanilor”, orchestră puternic implicată în toate manifestările tradiţionale la nivel local şi judeţean, care promovează folclorul muzical autentic, botoşănean, moldovenesc şi românesc.

Dacă la înfiinţarea căminului cultural funcţiona o bibliotecă cu peste 300 de volume, aşezate într-un dulap şi solicitate în special de oameni bătrâni, astăzi s-a ajuns la peste 45.000 de volume iar biblioteca a înregistrat foarte mulţi cititori de literatură beletristică : Dumitru V. Bâgu, Andrei Pavel (Troscăţel), Ioniţă V. Dumitru, Alexandru Nechifor, Dumitru Istrate (Scorţarul) şi alţii.

Tot la căminul cultural au avut loc şi cele mai importante momente din viaţa comunităţii: şedinţe ale consiliului de conducere CAP, sesiuni ale Consiliului Popular, conferinţe, adunări populare şi alte acţiuni de actualitate.

Activitatea din căminul cultural a stimulat şi procesul de creaţie populară, la nivelul tuturor genurilor artistice. Profesorul Gheorghe Gherman afirmă că : „Exemplul exponenţial al unor creatori de artă anonimă a fost poetul rapsod popular, Alexandru Nechifor. Datorită talentului său înnăscut a fost invitat la multe întâlniri ale poeţilor ţărani din România, obţinând diplome de merit şi a fost apreciat de importanţi poeţi contemporani. Toate poeziile sale au constituit substanţa spirituală a unui volum de versuri care a apărut la Editura Agata în anul 2006”6. După cum am afirmat şi în revista „Vorniceneanul” nr. 1, poezia lui Alexandru Nechifor se caracterizează prin „sinceritatea şi simplitatea versurilor sale, prin tematica abordată dar şi prin limbajul folosit, presărat cu fonetisme şi expresii moldoveneşti (…).”7. Alexandru Nechifor a fost un exponent al satului românesc din secolul XX, o personalitate marcantă a comunei, care a contribuit la formarea culturii româneşti în mediul sătesc. Scena căminului a fost locul unde şi-a citit poeziile şi a contribuit astfel la popularizarea talentului său şi la difuzarea poeziei vornicenene.

Odată cu dispariţia comunismului a dispărut şi Festivalul „Cântarea României”, a dispărut şi rolul căminului cultural.  Astăzi, nimeni nu mai poate preciza cu exactitate cui îi aparţine acest cămin, cine îl administrează, cine se ocupă de activitatea lui şi sunt mari îndoieli dacă mai este flacăra vie care trebuie să modeleze artiştii satului. În prezent, căminul cultural mai este folosit doar ca sală festivă pentru nunţi şi cumetrii. Acest lucru se poate schimba, având în vedere faptul că există un număr  mare de cadre didactice tinere, bine pregătite, libere în gândire şi atitudine, doritoare de a se afirma în opera de culturalizare a sătenilor iar activitatea bibliotecii începe să prindă viaţă prin numirea unui bibliotecar care va organiza acţiuni importante de popularizare a cărţii ştiinţifice şi beletristice.

Sperăm că domnul primar, împreună cu ceilalţi factori ai comunităţii vor evalua exact situaţia căminului cultural şi vor întocmi noi proiecte de revigorare a vieţii culturale, pentru ca în viitor această instituţie să devină un centru social educaţional cultural, un fel de club în care să fie îmbinate necesităţile locale la nivel educaţional cu internetul şi biblioteca.

1. Octavian, Ionescu, „Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi”, pag. 200
2. Ibidem, pag. 201
3. Ibidem, pag. 203
4.  Ibidem, pag. 204
5. Dionisie, Pădureţ, „Vorniceni, leagănul împlinirii mele”, Editura Agata, 2007, pag. 56
6. Gheorghe, Gherman, „Vorniceni, însemnată vatră strămoşească”, Editura Agata, 2007, pag.117
7. Teodor Epure, Revista „Vorniceneanul” nr. 1, 2009

Etichete:

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.