Dumitru (Mitică) Sârbu – învățător, descendent al unei familii seculare

”După cum învățământul elementar, prin care copiii învață a scrie și a citi, nu-i învață știință și literatură, ci numai îi pregătește pentru a și le însuși mai târziu, tot astfel  știința și literatura nu duc sufletul la virtute ci numai îl pregătește” – Seneca

                                                                               Autor, Teodor Epure

            Dacă pornim din vale, de la fosta baie comunală, construită în anul 1905 de către primarul Toader Fasolă și urcăm înspre partea de nord a satului, până la Drumul Liceului, modernizat nu demult, întâlnim o vatră străveche, statornicită într-un cadru natural plăcut cu grădini și case bine îngrijite, înconjurate cu garduri din fier, care a devenit cu adevărat ”leagănul familiei Sârbu”.

            Primul locuitor al acestei vetre strămoșești a fost Dumitru Sârbu, care a sosit din satul Mileanca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Și-a construit o casă în vârful dealului, cu fața la soare, lungă, înaltă, acoperită cu draniță și fără coș. Acoperișul nu lua foc pentru că fumul se răcea în ”ursoaică” iar în pod își afuma șiruri de cârnați, mușchi, costiță, pentru sărbătorile Crăciunului. Jos, în vale, în fața casei, și-a construit un șopron cu strungă necesar pentru a-și ocroti oile de intemperiile vremurilor și o fântână din piatră la care se scotea apă cu ajutorul unei cumpene.

            Sângele subțire al lui Dumitru Sârbu presupune, fără îndoială, că ar fi avut o origine aleasă, străveche, îndepărtată ; avea înfățișare de adevărat moldovean, care, în straie pur țărănești, căci purta costum național, opincar din moș-strămoși, se îndeletnicea cu creșterea oilor. Desigur, arborele genealogic rămâne în ceață, dar rădăcina este descoperită. Această familie cu înfățișare și nume românești, vorbea limba română, fiind păstrătoare și zămislitoare de datini și obiceiuri curate, oglindite în enclavele de apă vie ale unui folclor fără pereche. Toată această mândră zestre a familiei Sârbu a fost concentrată ca lumina dimineții într-un bob de rouă, prin apariția mai târziu a unui grup de intelectuali, care și-a adus o contribuție deosebită la educarea tinerelor vlăstare vornicenene. Satul în care s-a încadrat Dumitru Sârbu era constituit din oameni harnici, înstăriți și buni gospodari. Erau desigur și oameni săraci, dar erau puțini la număr cei care nu se prea omorau cu munca. Despre Dumitru Sârbu academicianul Octavian Ionescu, în cartea sa, ”Însemnări istorice despre satul Vorniceni”, mărturisește că ”avea o stână cu sute de oi și înainte de a-și sfârși viața, a lăsat cu limbă de moarte fiilor săi, Nicolae și Gheorghe Sârbu, ca la moartea lui să fie petrecut la groapă cu întreaga turmă de oi. Întâmplându-se să moară în luna mai, carul funebru învelit cu scoarțe înflorate și puhoiul de înmormântare au fost intercalate în mijlocul cârdurilor de oi și de miei, care au petrecut la groapă,  într-un chip deosebit, pe fostul lor stăpân”.

            Dumitru Sârbu a avut doi feciori: Nicolae și Gheorghe. Nicolae a avut 2 copii: o fată și un băiat iar Gheorghe a avut 5 băieți și 3 fete. Prin ceața aducerii aminte a mamei mele, am aflat că Gheorghe, bunicul său, era de statură mijlocie, cu ochi albaștri, plete albe, împletite la spate și o barbă albă, pe care o tundea cu foarfecele. Avea un trup sănătos și o minte sănătoasă. Era o fire veselă și la vreme bună și la vreme rea. Având mai mulți copii, era firesc să adune mai multă avere pentru a înzestra pe fiecare dintre aceștia. Țăran bine înstărit, cu o voință de fier, visa pentru copii săi o stare materială bună. A reușit să cumpere 80 de fălci moldovenești (circa 112 hectare) de arătură la Ibăneasa și pădurea de la Huci, sprijinit și ajutat de primarul Toader Fasolă. Era o persoană credincioasă, cu frică de Dumnezeu și toate posturile anului le ținea, cu cea mai mare sfințenie. Mergea în fiecare duminică la biserică și asculta cu evlavie Sfânta Liturghie de la început până la sfârșit, în strană, unde își avea locul. A participat la războiul de independență din 1877, după cum atestă și Octavian Ionescu în cartea sa: ”Dintre veteranii din războiul din 1877-1878 care au rămas în viață și s-au reîntors în Vorniceni au fost Gheorghe Sârbu, Nicolai Vatamanu, Costache Bădărău și alții care se numărau printre gospodarii de seamă din Vorniceni. Era o mândrie pentru tot satul când veteranii de la ’77 erau văzuți la biserică, la primărie, îmbrăcați în costum național și cu pieptul plin de decorații”.

            Înainte de a împlini 80 de ani, într-o zi friguroasă de februarie, a înhămat caii la sanie și, împreună cu doi oameni de-ai săi, a plecat pe Valea Ibănesei să taie stuf pe care trebuia să-l folosească la construcția ocolului pentru oile sale. Din întâmplare gheața s-a spart și a căzut în apă. A fost transportat de oamenii săi acasă, unde a stat la pat 8 săptămâni, după care moare. Înainte de a muri și-a chemat toți cei 8 copii și, printr-un testament verbal își împarte toată averea: oile, pământul de la Ibăneasa și pădurea de la Huci. Locul unde se afla casa este donat celui mai mic copil, Grigore, iar casa este oferită lui Costache, care s-a ocupat de înmormântarea sa. La rândul său, Costache, a donat casa mamei mele.

            Grigore, fiul cel mai mic al lui Gheorghe, s-a căsătorit cu Evighenia Dăscăleanu, care i-a dăruit 7 copii: o fată și 6 băieți.

            Grigore era un bărbat calm, răbdător, foarte calculat, nu făcea nici un pas fără să se gândească. Soția sa, Evighenia, era o femeie simplă, harnică, gospodină și pricepută în toate ale casei. Era fiica unui gospodar fruntaș al satului și cu multă avere.

            Cel de-al patrulea copil al lui Grigore a fost Dumitru, care a venit în lume la 28 august 1934, într-o zi de vară cu livezi pline de fructe, cu o bogăție de soare, care cocea harbuzul cel roșu și dulce la miez iar în toată atmosfera era o căldură înfundată. Clasele primare le urmează la școala din deal, având ca învățător pe Dumitru Olaru. I-a rămas fixat în memoria sa frumoasele serbări școlare organizate de învățătorul său cât și jocul național oina pe care-l practica în curtea școlii, cu mingi din cârpe sau din păr de cal, împreună cu prietenii săi Ștefan V. Mihai, Jîjîie A. Ioan și alții.

            Clasele gimnaziale le urmează la Liceul Rural ”Anastasie Bașotă” din Pomârla. În acea perioadă, era o adevărată tradiție pentru vorniceneni ca fiii lor să urmeze acest liceu rural înconjurat de codri seculari, care de-a lungul veacurilor au dat oamenilor arme cu care să-și apere pământul strămoșesc, fluiere cu care să-și cânte bucuria și tristețea și lemnul pentru a-și construi casele de locuit.

            În perioada anilor 1950-1953 urmează la Rădăuți în Bucovina, Școala Medie Tehnică de Cooperație. În continuare, biografia sa aproape că rezumă în limitele ei o experiență singulară. Tatăl său a fost trecut la chiaburi, impunându-i-se cote și impozite mari, pentru care, neavând posibilitatea să le achite, a trăit șicane, amenințări și chiar arestări și a fost târât prin multe tribunale. În aceste împrejurări, Dumitru nu reușește să termine cursurile liceale, fiind exmatriculat. Nu ne putem închipui ce înseamnă să nu fii primit la școală, în anii cei mai frumoși ai vieții. Numai el ar fi put să ne spună câtă dramă sufletească și câtă luciditate dureroasă era în sufletul său!

            În toamna anului 1953 este încadrat profesor necalificat de fizică și chimie la Școala Elementară din Vorniceni. Deși tânăr și fără experiență la catedră, a reușit prin lecțiile sale să pună elevii în dificultate și să le creeze incertitudini, neliniști și contradicții, gânduri și frământări de cunoaștere, trăite cu acuitate atât de el ca dascăl cât și de învățăcei. Neterminând cursurile liceale, fără diplomă de bacalaureat, este nevoit să facă pe autodidactul. Astfel își manifestă abilitatea de a se pregăti continuu. Urmează, la fără frecvență cursurile Școlii Pedagogice din Suceava, pe care le termină în anul 1955, calificându-se în profesia de învățător. În anul 1958 se căsătorește cu Valeria Lișman, absolventă a Școlii Pedagogice de Educatoare din Bârlad. Valeria, soția sa, era o femeie înțeleaptă, care inspira de la întâia vedere o trainică simpatie și o blândețe care te fermeca. Avea un suflet și o minte devotată și loială familiei. Era o ființă de o mare finețe, de o mare blândețe, cu o vorbă domoală, ponderată, ce-ți inspira dragoste și chiar duioșie. Din căsătorie a rezultat 3 copii: Larissa-Elena, absolventă a Facultății de Mecanică, secția TCM, a lucrat ca inginer proiectant la S.C. Mecanex S.A. Botoşani până în anul 2006, iar în prezent este consilier superior la Direcția Edilitare din cadrul primăriei municipiului Botoșani. Are 2 copii: o fiică absolventă a Facultății de Științe Economice Iași și un băiat student. Al doilea copil, Dan este absolvent al Facultății de Mecanică Suceava, în prezent inginer -  șef District Linii Regionale Căi Ferate Suceava. Are un copil care lucrează în poliție. Al treilea copil, Constantin, muncește în străinătate.

            În anul 1961, Mitică Sârbu s-a prezentat la examenul pentru obținerea gradului definitiv în învățământ. Fiind coleg de cancelarie mulți ani, am constatat din discuțiile purtate că-și iubea foarte mult familia, satul natal pe care nu dorea să-l părăsească niciodată. În acest context l-am întrebat dacă i-ar plăcea viața de la oraș. A stat câteva minute pe gânduri și apoi mi-a mărturisit : ”Nu merită să părăsești iarba verde a câmpurilor Ibănesei unde bunicul meu era stăpân, păduricea de la Huci care freamătă, ca să te închizi în ziduri de piatră ori de cărămidă. La oraș ploaia parcă plânge, parcă ar jeli, pe câtă vreme la țară, ploaia cade peste ogoare, peste lanuri și cântă adâncul cântec al vieții. Cum să pleci de la țară și să nu vezi frumusețea neasemuită a viscolelor albe, alergând peste câmpuri?”

            În anul 1963 este numit director al Școlii Generale Nr. 2 din Vorniceni. Chiar de la început a reușit să-și mobilizeze toți colaboratorii pentru propășirea școlii, având încredere în sine și în colegii săi, ținând un echilibru între ideile sale și opiniile altor colegi. A îndrumat pe colegii tineri și necalificați, i-a încurajat, le-a acordat încredere să pună deschis întrebările care-i frământau. Când simțea că au nevoie de un sfat acționa cu promptitudine. În momentul când aceștia se loveau de insuccese îi ajuta să nu-și piardă încrederea, să nu se descurajeze la primul obstacol. I-a ajutat să înțeleagă că viața de cadru didactic este grea, dar frumoasă și până să guste din satisfacția muncii e nevoie de multă răbdare și încredere în forțele proprii. A reușit să mențină un climat de ordine și disciplină în școală prin aplicarea corectă a regulamentelor școlare și a deciziilor luate de consiliile profesorale conduse cu mare competență și responsabilitate. Împreună cu colectivul didactic a depus eforturi susținute în vederea generalizării învățământului de 7 și 8 ani la școala cu o populație lipsită de posibilități materiale, de informații și care era la o distanță mare față de principalele instituții ale comunei.

            În anul 1971 își încheie mandatul de director și este numit învățător la Școala Generală Nr. 3 Vorniceni. Se știe că unii oameni spun cu superioritate că nu e mare lucru să predai la clasele mici, că nu trebuie multă inteligență să înveți pe cineva să scrie și să citească. Cu siguranță însă, că numai acel care își arde viața încercând să dea tot ce are mai bun copiilor pe care îi educă, știe cu adevărat ce înseamnă să fii învățător. Este vorba de responsabilitate, de lupta cu niște obișnuințe care, odată înrădăcinate e greu să mai fie înlăturate. Părinții nu mai au timp de copiii lor și-i lasă cu totul în grija învățătorului, care pune fundamentele, prelucrând cu grijă un material neformat sau format anarhic. De aceea, învățătorul Dumitru Sârbu a dezlegat cu mult simț de răspundere muchiile cărților și i-a învățat părintește carte pe cei care apoi, își vor aminti mereu de dânsul, ca de un izvor al cunoașterii, la care au deprins tainele scrisului, cititului și socotitului. Dumitru Sârbu a fost prezent zi de zi la catedră, în mijlocul colectivului de elevi, trezindu-le gustul pentru nou, frumos, adevăr, pentru aflarea tainelor ascunse între coperțile manualelor; el fiind pentru elevi  un al doilea părinte. A fost o ființă de un devotament rar, cu o judecată foarte dreaptă și cu o putere de credință și dragoste pentru elevi cum nu s-a mai întâlnit ; cunoștea în amănunt satul, oamenii, problemele comunității și se implica în rezolvarea acestora fără a sta mult pe gânduri. Era un bun gospodar, a construit o casă frumoasă, a amenajat o livadă cu toate soiurile de pomi ; muncea cu pricepere și dăruire ca un adevărat fiu de țăran, fără să-i fie rușine de munca pământului. Pe lângă activitatea pe tărâmul educației, învățătorul Dumitru Sârbu a desfășurat și o activitate în cadrul căminului cultural, unde a susținut conferințe pe diferite teme cu caracter științific, iar împreună cu elevii săi a prezentat numeroase programe artistice. A făcut parte din grupul vocal bărbătesc, care a luat premiul doi pe țară la Festivalul Național ”Cântarea României”. Frumoase și interesante activități cultural artistice s-au organizat și în cadrul cercului de citit pe care l-a condus cu mare competență. Cercul de citit își desfășura activitatea în locuința unui cetățean. Aici, se găseau și câteva cărți de literatură de la biblioteca căminului cultural, din care se citeau unele fragmente mai interesante, apoi se prezentau evenimentele interne și internaționale mai importante. Pe lângă materialele de cultură prezentate, se organizau și momente artistice. Se spuneau povești, anecdote, ghicitori de către unii țărani mai buni de gură, ceea ce ducea la prezența unui număr mare de săteni la aceste activități.

            Într-una din zilele lunii august din anul 1984, în familia sa are loc un eveniment dureros. Soția sa, Valeria, a trecut în neființă după o lungă și grea suferință. Prezentându-i condoleanțe, lacrimi grele i se scuturară fără voie pe obraz apoi ochii au început să-i înoate în lacrimi, ca într-un ocean. Glasul i s-a înmuiat iar privirea i s-a împăienjenit. Pe figura lui se putea vedea o umbră dureroasă. Orice vorbă, orice lucru care-i amintea de soția sa îl zbuciuma complet. Mi se părea că s-a topit ceva în sufletul lui, pe care-l simțeam cuprins de o adâncă tristețe. Din mărturisirile copiilor săi, după acest eveniment tragic, care i-a marcat existența, ceasuri și zile întregi, stătea singur să scrie, să citească, să se uite pe fereastră, să răsfoiască un album și rareori schimba câteva vorbe cu vecinii, rudele și prietenii. Încerca să-și readucă în minte chipul ființei iubite și împrejurările și momentele fericite prin care au trecut împreună. Ca să nu cadă într-o depresie totală, a hotărât ca în fiecare zi să-și schimbe activitatea (în afară de cea de la clasă) ;  într-o zi lucra în grădină, în altă zi vizita pământul bunicului său, iar în altă zi juca șah cu prietenii săi. Era un bun cunoscător al șahului și un bun participant la numeroase concursuri la nivel comunal, raional și regional, pentru care a primit diverse diplome.

            Cum o rază de soare se topește în toate culorile până la granița întunericului așa și persoana sa a început să se topească ușor-ușor în singurătatea în care se afla. Într-o zi de februarie a anului 1988, când zăpezile începură să mai scadă și un soare tânăr scăpa prin pânza cenușie a cerului pentru a lumina satul, Mitică Sârbu a plecat în lumea celor drepți, fără să-și termine misiunea de educator, elevii rămânând și astăzi să-l aștepte să intre în clasă. La acel moment nefericit, un fost elev de al său mărturisea cu un nedisimulat regret și emoționantă sinceritate: ”Singurul lucru pe care-l regret este că m-am despărțit pentru totdeauna de învățătorul meu, care mi-a fost de-a lungul celor 4 ani omul ce a știut să-mi dea răspunsuri la toate întrebările care m-au frământat, m-au neliniștit și m-au obsedat. A fost omul pe care l-am ascultat și ca el aș vrea să devin și eu.”

            Singurătatea l-a măcinat și l-a consumat atât de mult încât nu a mai suportat decât 4 ani fără soția sa. N-a apucat să se bucure de nepoți decât 3 ani. Despre el copiii își amintesc că ”din zăpada rezultată de la amenajarea cărărilor prin curte, tata făcea un imens om de zăpadă, care se vedea din drum şi amuzau copiii ce mergeau la şcoală. Era atât de mare că pentru a-l “decora” cu nas, ochi, gură, măturiţă, trebuia să urce pe o scară. Acest om de zăpadă se topea ultimul, târziu în primăvară, iar noi eram foarte mândri că nu mai avea nimeni aşa ceva. Tata ţinea foarte mult la noi, copiii, şi avea grijă să ne ofere în măsura posibilităţilor şi alte bucurii: excursii organizate cu şcoala, tabere, expediţii în pădurea locală,  scăldatul la iaz. Sfârșitul tăticului nostru a fost prematur și dureros pentru noi, copiii. A lăsat în urmă o amintire frumoasă familiei pe care a iubit-o, oamenilor din sat și foștilor elevi pe care i-a educat”.

            Copiii au descoperit într-un carnețel o poezie a sa, ce descrie cu fidelitate ultimele momente după dispariția soției sale, care îi impresionează puternic de câte ori o citesc :

            În casa mea de lângă drum
            Stingher și singur sunt acum
            Și toate lucrurile sunt reci,
            Soția mea s-a dus pe veci.

             Și-i o tăcere peste tot
            Să stau singur nu mai pot
            Mai merg la școală ori în sat
            Mă culc dar nu mai dorm în pat.

             Simt peste tot prezența ei în casă
            Purtarea ei cea mai aleasă
            Cu mine, cu Costel, cu Dan
            Și cu Larisa, dar e-n van.

            De-acolo unde-i dusă ea
            Nu vine să mai fie a mea
            Iar nepoțica, mititica
            N-o s-o vadă pe bunica.

             A trecut în neființă la 54 de ani și ar fi realizat mai multe pentru copii, nepoți și comunitatea vorniceneană dacă-l mai ținea Dumnezeu pe acest pământ.

Numai că ofiţerul de serviciu verificând în marmidă n-a mai găsit carnea şi i-a arătat unde este, l-a „raportat” la regiment (pe bucătar) şi l-a trimis pe front. Măria Sa Regele vorbea frumos cu soldaţii, era apropiat de ei, deşi era destul de tânăr (19-20 de ani). Mare i-a fost fericirea când după 50 de ani, nenea Vasile aflat la Arad, în vizită, la copii, l-a aşteptat pe Majestatea Sa, la Lipova, şi i s-a strâns mâna, bărbăteşte, atunci când l-a salutat aşa: „Să trăieşti Majestate!”, (după care regele a intrat într-o biserică).

Revenind la viaţa lui de militar, nenea Paviliuc, când deja era sergent a fost trimis, la Timişoara, cu unitatea şi a fost „îmbarcat” în tren cu direcţia Cehoslovacia la circulaţie şi ordine, spre Munţii Tatra. Unitatea sa era la Lucenic, la poalele Munţilor Tatra. Deşi misiunea sa era de a orândui subunităţile spre linia frontului se poate spune că vedea „ca-n strachină” cum plecau proiectilele, gloanţele spre inamic (german). Luptând alături de ruşi, toţi prizonierii germani, de prin toate părţile erau adunaţi aici, pe platou şi „sortaţi” apoi trimişi în Siberia. Ei se temeau foarte tare de ruşi (nu de români). Înaintarea subunităţii sale a fost până dincolo de Tatra (era deja în 1945). A urmat întoarcerea, în ţară, pe jos, în săptămâni întregi, până la Lipova.

În Cehoslovacia, germanii lăsaseră grămezi de cartofi şi alte alimente dar cărora le dădea foc, în retragere sau până să fie capturaţi. Îşi aduce aminte, cu nostalgie de compatrioţi cu care a luptat, fie din Vorniceni (Maxim Ioan – profesor locotenent, Rădăcină Gheorghe şi Chiorescu Dumitru) fie din alte sate (Livenii-Prut): Merticaru Petru şi Paşa Constantin.

Întors acasă s-a căsătorit cu o fată destoinică dintr-o familie numeroasă chiar în anul distrugătoarei secete, din 1947. În acel an ploile au venit spre sfârşitul lunii august, încât porumbul n-a mai putut ajunge la maturitate, fiind nevoiţi să-l usuce în cuptor sau la veche baie comunală. Cu drag spune c-a luat-o în căsătorie pe tanti … din plăcere (rar la acea vreme, când se căsătoreau averile.pământurile, perechile de boi ş.a.). Au venit pe lume 3 băieţi din care 1 a decedat, de mic, iar ceilalţi au urmat şcoli „înalte”, unul fiind azi, colonel (r) Ionel şi altul la o şcoală tehnică (Academia tehnică de tancuri) – Dumitru. Ei trebuiau „purtaţi” în şcoli, trebuiau bani. De aceea mama lor lucra pământul, tata a lucrat la câmp şi la iazurile Piscicolei, mai primeau în gazdă fete, care învăţau la Liceul Vorniceni şi aşa reuşeau. Nu-i aşa că se sacrificau pentru că le-a plăcut ca băieţii lor să înveţe carte şi să trăiască bine? Chiar dacă a tot fugit să nu-şi lase pământul la întovărăşirile agricole, la gospodăria colectivă n-au avut încotro şi „s-au îndoit”, au muncit şi astăzi sunt pensionari. Dacă numeroasele boli nu i-ar chinui, la bătrâneţe, „ar mai trăi o viaţă”. Dragă Domnule Paviliuc Vasile la despărţire îşi strâng mâna, te îmbrăţişez şi-ţi doresc să te bucuri de câţi mai mulţi ani, de aici înainte.

De mic, nenea Iancu a învăţat 6 clase cu învăţătorii: Hrib Vasile, Ciubotaru Constantin. A lucrat cu fraţii şi surorile pământul părinţilor dar, în paralel, îl ajuta pe tata. Flăcău fiind, mergea la joc, pe toloacă, la clacă, unde juca fetele „după fluier” cu prietenii de o seamă: Gheorghe Agachi, Vasile Agache. La 22 de ani este încorporat în Regimentul 29 Infanterie Dorohoi. Imediat a fost „aruncat” pe front, când I. Antonescu ordonase militarilor: „Soldaţi români,/Vă ordon,/Treceţi Prutul.” Aici a învăţat că pe front viaţa îţi este în „podul palmei”. Cum reuşeai să te orientezi şi să foloseşti terenul şi armamentul puteai să rămâi în viaţă sau să „dispari”. Faţă-n faţă cu duşmanul (fie ruşii, fie germanii), trebuia să-l laşi pe el să termine muniţia şi apoi să treci la atac. A înaintat până la Cotu-Donului, unde după spusele lui, era jale (căzuţi, răniţi, flămânzi). Totul era să câştigi teren, să înaintezi. Să omori, nu era ceva ieşit din comun. După victoria sovieticilor şi aliaţilor lor s-au întors armele împotriva Germaniei naziste. Nenea Iancu, n-a dat înapoi. A luptat cu ruşii împotriva germanilor şi a ungurilor „hortişti”. A participat la luptele de la Miskolkc (Ungaria), Tatra Mare şi Tatra Mică (Cehoslovacia). Deja era plutonier. Hrana era insuficientă. Nici un soldat nu putea să aibă încredere în hrana din unele gospodării ale satelor pe unde treceau trupele. Marşurile lungi, obositoare (uneori câte 50 km pe zi) erau continue.

Întors acasă, avea să se căsătorească, în 1946. Pentru că lucra cu tatăl său la tâmplărie, în special la construcţia de case, n-a prea suferit în timpul foametei din 1946. Cu toate acestea, ca şi mulţi alţi moldoveni, a fost nevoit să ajungă în Oltenia pentru a procura porumb. Anii au trecut. Pământul puţin pe care-l avea (1,50 ha) l-a determinat şi mai târziu să lucreze în tâmplărie – construcţii, atât în Vorniceni cât şi în satele vecine (Slobozia, Cordăreni ş.a). A lucrat cu autorizaţie, pentru că altfel regimul trecut nu permitea. Nici el şi nici fraţii lui, ca şi alţi săteni n-au acceptat prea uşor să dea pământul la întovărăşire şi colectivă. Dacă-l întrebi cum crede că este viaţa lui astăzi. Răspunde, e acceptabilă pentru că ,,încă mai am putere să tai lemne singur, să-mi gospodăresc casa şi grădina şi să mă bucur de realizările celor 4 copii (2 băieţi şi 2 fete) ca şi de nepoţi”. Pentru că „intrau” mai uşor banii în casă, cu fosta soţie a cununat şi botezat peste 60 fini. Unii îşi mai aduc aminte de el, alţii poate nu. La cei 89 de ani ai săi, îşi doreşte sănătate, convieţuire liniştită cu cea de-a doua soţie şi linişte sufletească. Îmi ziceam în sine: Ce bine este când ai pe cineva în preajma ta, în primii ani de viaţă, de la care poţi învăţa atât o meserie cât şi regulile morale absolut necesare. Şi nenea Iancu, ca şi fraţii săi Andrei, Aurel şi Filip au avut de la cine învăţa meserie – de la tatăl lor. Mi-l amintesc pe nenea Iancu, cum se îndrepta spre casă, la lăsarea serii, cu geanta de scule şi unelte (rindea, gealău, ferestrău) pe umăr, venind, pe jos de la Cordăreni, Slobozia sau alte localităţi învecinate, vesel parcă n-ar fi muncit în ziua aceea.

Îţi doresc, nene Iancu, Dumnezeu să te ţină în viaţă mulţi ani înainte!

Crescând uşor, uşor, a ajuns flăcău. Acum participa la clacă de tors cânepă, la lipit cu lut case de nuiele la Hareta lui Curcă. Îşi mai aduce aminte cum fluierarii Andrei Obadă şi Alecu Istrate le cântau jocuri şi bătute, la care fetele, care torceau, erau jucate. Unele din ele chiar mai scoteau din caier bucăţi de cânepă, pe care le ascundeau după păretare, ca să termine mai repede caierul din furca de tors să poată juca mai mult şi mai des. La clăcile de tors sau la celelalte munci cu toţii cinsteau câte 2-3 păhăruţe de rachiu şi gazda era foarte mulţumită.

Pe la 18 ani a fost luat premilitar. Toţi bărbaţii de vârsta lui au fost adunaţi la Şcoala veche şi apoi au pornit într-un „marş” de 12 zile, pe jos, până la Râmnicu-Sărat, unde au fost duşi să lucreze la deminare, în urma luptelor duse de germani şi români, împotriva ruşilor. Se fereau să meargă pe lângă căile ferate, pentru că ar fi fost prinşi şi obligaţi să lucreze la ele. După un timp, tot pe jos, s-a întors în sat. Şi aici se tot ascundea ca să nu afle, un anume NIZU – care dădea informaţii miliţiei şi noii sosiţi erau iarăşi „fugăriţi” pe front.

La 21 de ani a fost încorporat, în armată, la infanterie, în Botoşani, la paza unui depozit de muniţie, 3 ani. S-a dovedit a fi un soldat, ridicat apoi la gradul de caporal, conştiincios şi disciplinat.

S-a „eliberat” în 1948. Cei 3 fraţi ai săi, mai mari (Andrei, Vasile şi Dumitru) erau pe front. Mai târziu, Vasile a intrat în obştea mănăstirii Sihăstria.

Întors acasă, imediat, s-a căsătorit cu mătuşa Ileana, care de mică a rămas orfană de mamă (la 6 ani) şi de tată (la vârsta de 14 ani). Pământul ei, rămas de la părinţi, era arat şi semănat de rudeniile apropiate. Hărnicia celor doi tineri căsătoriţi a făcut ca acesştia să ajungă destul de apreciaţi în sat. Lucrul la întreţinerea culturilor agricole şi creşterea animalelor pentru nevoile casei au fost principalele preocupări. Cele 2,50 ha de pământ au fost cultivaţi cu grâu (0,50 ha), porumb, floarea soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi. Pentru că „s-a lăsat greu convins” să intre în colectivă a fost trimis acasă, de la primărie, unde tocmai intrase ca îngrijitor la taurii comunali, folosiţi la însămânţările vitelor (în 1956-1957). Cu voie sau fără de voie „au dat” pământul la întovărăşirea agricolă şi apoi la GAC. Numai că Dumnezeu a avut grijă de familia lui. Având oportunitatea de a avea casă aproape de primărie, ştiind puţină carte, fiind disciplinat din fire şi gospodar, a fost încadrat ca îngrijitor la Consiliul popular – Sfatul popular (astăzi numindu-se primărie) Vorniceni. Aici a lucrat 33 de ani. Iată că moşul Aurel era jumătate agricultor  şi jumătate muncitor sau s-ar putea spune şi că o jumătate de zi era muncitor iar după orele 15-16 era agricultor. Aşa au trecut anii până la pensionare.

Astăzi, la cei 85 de ani, pe care îi are, cu toate că bolile nu l-au ocolit, încă se mişcă, încă se gospodăreşte singur şi încă mai stă de vorbă cu vecinii sau intră câteodată în crâşmă. Este mulţumit de viaţa pe care o duce, de pensia pe care o primeşte şi de copiii săi (Ana şi Mariana), dar plânge după Vasile, unicul băiat, care s-a stins prea devreme. Este mulţumit de aceşti ultimi ani de viaţă pe care-i trăieşte şi mulţumeşte lui Dumnezeu care l-a vegheat toată viaţa.

Să-ţi fie viaţa numai bucurie şi de aici încolo, moşule Aurel.

Fiind primul dintre fraţi, tatăl său nu l-a mai lăsat la şcoală, ci de mic l-a luat la treabă. Poate şi din această cauză a fost supus greşelilor, încă de mic. Pe la 10 ani, în puţinul timp liber pe care-l avea, a jucat „la bani” (obişnuit obicei pentru copii la acea vreme). Dar bani nu avea tot timpul şi acest lucru „l-a împins” la rele. Împreună cu unul din bunii lui prieteni, Ungureanu Dumitru, au intrat într-o casă bătrânească, acoperită cu paie, la bunicii prietenului său, furând fiecare câte 20 de lei. Bunicul a descoperit furtul (lipsa banilor) şi făptaşii, anunţând pe tatăl lui nea Costache de „isprava” feciorului. Dar n-a fost singura „aventură”. Pe la 12 ani, împreună cu acelaşi prieten, a furat un miel, pe care l-a tăiat, carnea au aruncat-o la câini iar pielea au vândut-o lui Benchi, pentru care au obţinut 40 lei. Aşa aveau bani „de cheltuială”. Aventurile lui nea Costache au continuat şi continuă după vârsta de 15 ani. I-au fost dragi tot felul de ochi ai fetelor şi femeilor. A rămas toată viaţa incorigibil. Pe la 17-18 ani făcea intrucţie „la premilitară”. Dar pentru că o dată a lipsit de la o astfel de instrucţie, şi-a primit plata. Când s-a prezentat următoarea dată „a luat” la spate 25 lovituri de vargă. În 1941 cotingentul său a fost „ridicat” şi trimis la Focşani (zona Călieni, Vadu Roşca şi Suroaia), 6 luni, la construirea cazematelor. Au mers pe jos, desculţ, pe frig şi chinuiţi de păduchi. Ajunşi acolo le-au fost arse hainele cu care au venit, li s-au dat altele şi au fost puşi la muncă. Când ruşii „au rupt” frontul de est, pe linia Chişinău-Iaşi, li s-a dat voie să plece, de data aceasta, nu în mod organizat, ci s-au împrăştiat câte 2-3 „ca potârnichile”, evitând drumurile foarte circulate. Chiar localnicii acelor ţinuturi îi sfătuiau: „-Măi, feriţi-vă să mergeţi pe aceste drumuri că vă arestează ruşii şi vă trimit pe front”. A urmat o altă perioadă zbuciumată din viaţa lui nea Costache pentru că 1951 a fost trimis „la munci”. A peregrinat aproape toată ţara; 3 luni la calea ferată Salva-Vişeu, 3 luni la ferma Dubina, 2 ani şi 2 luni la Medgidia la construirea blocurilor, la Bucureşti, la Halele Obor, la Suceava, la Piatra-Neamţ şi în final, la Baia Mare. Nu s-a bucurat prea mult de protecţie pentru că nu avea carte. În 1947 s-a căsătorit cu mătuşa Hareta, pe timpul foametei.

Ceea ce mi-a povestit m-a înfiorat. Atât adulţi, bătrâni şi copii mâncau chir, ştir, borhot din sfeclă de zahăr (doar câte o strachină primeau de la primărie); căutau pe câmp vreo bucată de ogor cu grâu, furau o sarcină, o „băteau” în tindă, pe ascuns, fierbea boabele şi îşi atâmpărau cât de cât foamea. Pe câmp mergeau cu picioarele goale şi mai rar cu opinci. Atât de gravă era foametea încât un bătrân aflat pe patul de moarte, înainte de „a-şi da sufletul” a înhăţat lumânarea din mâna celui ce i-o aprinsese la cap şi a început s-o mestece. Era mizerie îngrozitoare, păduchi şi foamete. Venea „ituba” şi locuitorii erau obligaţi să ducă toate cămăşile şi flanelele de cânepă la dezinfectat sau acasă era folosită leşia.

După căsătorie, s-a ocupat cu agricultura, lucrând la prăşit, cosit, tăiat porumb şi floarea soarelui totdeauna până astăzi. A crescut vaci, boi, oi, păsări. S-a înscris de la început la întovărăşirile agricole; secera grâul, punea în clăi, căra snopii la arie şi îi aşeza în girezi, treiera grâul şi în final cu foarte puţin grâu venea acasă, restul fiind luat „la stat”. Venea doar cu pleava şi paiele.

La colectivă s-a înscris greu. A stat fugar vreo 2 săptămâni. Echipele de „convingători”, care acţionau unitar, l-au convins, şi pe el, şi pe soacră, cu numeroasele promisiuni, că vor primi tot felul de bunătăţi. A lucrat în CAP, s-a îngrijit de pământ, de casă şi i-a plăcut să fie un om de lume, gospodar, încercând să nu se amestece în politică şi, după cum zice singur, „N-am avut niciodată nimic cu nimeni şi n-am fost judecat”.

După cum vedem, nea Costache, este un vornicenean cu idei sănătoase despre ce trebuie să facă un om în viaţă şi însăşi viaţa sa a fost presărată de numeroase momente vesele.

Să trăieşti nea Costache!

Insistând, totuşi, de unde i „se trage” acest nume, suplimentar, mi-a povestit aşa. Casa părintească se află undeva pe o coastă de deal, din centru, iar pe coasta cealaltă avea o mătuşă pe care o chema Maria (Măriuţa). Acolo a stat câtva timp nea Ioan şi mama lui. Pe mama lui o striga: – Ce faci Măriuţă, astăzi? Unde mergi Măriuţă… De aici i se trage şi „numele” fluieraşului nostru, nume de împrumut,

A învăţat 4 clase (din alea bune) şi mai târziu a avut „sarcină de partid” să mai facă încă 4 clase gimnaziale, aşa că acum are certificat de 8 clase.

De mic şi apoi ca tânăr a lucrat în agricultură. I-a plăcut, încă de mic, fluierul. Făcea fluier „din stuf”, „din soc”, meşterea fluiere din orice-i cădea în mână. Avea ca meşter pe moşul Andrei Curcă care îi cânta foarte frumos şi-i fermeca auzul, iar nenea Ion „fura” mişcarea degetelor pe fluier, dar „ciulea” şi urechile prinzând „din mers” melodiile. Moşul Andrei îl şi provoca, spunându-i: „Ştii când ai să zici bine?… A treia zi…”. După 3 zile, pe imaş, pe malul iazului, nea Ion îi spunea moşului Andrei: „…Îl ştiu”. Iar moşul zicea: „Ia să văd…” şi într-adevăr cânta foarte bine melodia ascultată cu 3 zile în urmă.

La 25 de ani (1964) i-a venit vremea de însurat. Din căsătorie au venit pe lume 5 copii (3 băieţi şi 2 fete), o parte trăind în sat, alţii „în lume”.

După ce a lucrat ca agricultor, la CAP, a intrat la CFR, lucrând la o trecere de cale ferată, ca supraveghetor, iar mai târziu, la Teleconstrucţia Bacău, lotul Suceava, la Constanţa, în timp ce soţia împreună cu copiii, la Vorniceni, la CAP. Din anul 2001 este pensionar. Timp de 24 de ani a făcut parte din formaţia de fluieraşi, înfiinţată de regretatul profesor Dionisie Pădureţ. Alături de ceilalţi fluieraşi a obţinut valoroase premii la întreceri zonale şi naţionale la Festivalul Naţional Cântarea României. Cunoaşte peste 15 melodii reprezentative ale fostei formaţii instrumentale. Din puţinii membrii ai formaţiei de fluieraşi rămaşi în viaţă, s-ar putea spune că este nr. 1, cântând şi fermecând, cu fluierul, urechile auditorilor melodiile: „Jale oilor”, „Sârba”, „Bătuta”, „Sârba benzii” şi altele. Stând de vorbă cu el şi cu Viorel, mezinul familiei, eşti surprins de verva dorinţei de a face cunoscute melodiile formaţiei de fluieraşi, de a convinge şi pe alţii cât de necesar este refacerea formaţiei cu noi membri, chiar din rândul copiilor. Surprins eşti şi de Viorel, un tânăr deosebit de harnic, deoarece se ocupă de creşterea animalelor (vite, viţei, cai) în propria gospodărie; din când în când a lucrat la construcţii, în Suceava (zugrav, faianţar, bătut tablă, aşezat gresie). Lucrează şi pe mult, şi pe puţin, nu este pretenţios şi toată lumea îl solicită. Mai rar ţi se întâmplă astăzi ca să auzi un tânăr că se poate realiza şi aici, în sat, nu neapărat să muncească în străinătate. Chiar dacă are 32 de ani şi nu-i însurat, sigur calităţile pe care le are va fi o motivaţie destul de consistentă pentru fete şi una din ele să-i devină soţie.

Şi el este captat de melodiile pe care le cântă nea Ion a Măriuţei (tatăl său), având o colecţie serioasă de CD-uri ale formaţiei de fluieraşi Vorniceni. M-am despărţit de familia Sârbu, cu mare părere de rău pentru că, dacă intri în casa lor, cu greu mai ieşi. Îi doresc sănătate, împlinirea dorinţelor şi câte un cântec, la fluier, în fiecare dimineaţă, la cafea sau la un pahar de vin.

“Profesorii au adeseori prilejul să observe printre elevii lor, naturi mai mult sau mai puțin înzestrate pentru învățătură. Totuși, înzestrarea, talentul, nu se dezvoltă decât prin exercitarea lui. Arta nu este nimic fără studiu și nici studiul fără artă. Studiul însuși presupune deprinderi formate de timpuriu.
Din tinerețe trebuie să începi a învăța !”
                                                                                                                        Protagoras

Dacă traversăm ulița șerpuită dinspre biserica cea nouă și ridicăm dealul înspre fostul dispensar uman, ne apare în față o casă veche, bătrânească, construită din furci, cu două camere și o tindă, acoperită cu tablă, împrejmuită de prispe înalte, care protejau locuința de ploile timpului.

În spatele acestei case se află o mică livadă, bine întreținută, cu toate soiurile de pomi. În partea de sud se așterne o vale largă, tăiată pe mijloc de un pârâiaș, care izvorăște de sub dealul cimitirului, se strecoară printre grădinile și arăturile sătenilor, ajungând până la moara lui Bahnă, unde se varsă în pârâul Morii. De-a lungul pârâului, pe o parte și pe alta se află răchite, plopi, sălcii aplecate cu crengile deasupra apei, oprindu-se în mal și salcâmi, care în timpul primăverii sunt albi, de-adevăratelea, iar albinele năpădesc adunând nectarul și parfumul lor plăcut, ducându-l spre stupi, pentru a-l preschimba în miere. Păsărelele năvălesc aici în stoluri și se cuibăresc în ramuri. În acest loc mirific, se aude mereu un concert voios, care te-ndeamnă la visare, între frunzele de răchită și de sălcii. Jos, în vale, licărește oglinda de argint a micului râmnic ce se află în apropierea casei lui Teleucă. Un vânt ușor suflă mereu spre apus și umple cu răcoare întreaga vale, colindată în timpul iernilor geroase de numeroase vulpi, în căutare de hrană. Foșnetul mărunt al frunzelor, etern în aceste locuri te predispune mereu la tăcere și la reculegere.

În această atmosferă plăcută și minunată se află casa familiei moșului Gheorghe Murarașu. Moșul Gheorghe era un bărbat brunet, cu ochi negri și cu mustață tunsă scurt. Vorbele lui erau călduroase și blânde, ca un vânt moale de primăvară. Deși avea numai patru clase primare, fiind o persoană fără instrucție deosebită, știa să povestească și să discute pe diferite teme ale vieții. Încă din tinerețe s-a interesat de istoricul satului, de la bătrânii pe care i-a cunoscut. Alături de alte personalități ale comunității vornicenene, a participat la împărțirea moșiei lui Scarlat Pherichide sătenilor din Buda, veniți din Basarabia, care au înființat în anul 1921, satul Dealu Crucii. Din inițiativa lui și a altor cetățeni de frunte ai satului a construit în anul 1919 Monumentul Eroilor care au căzut pe câmpul de luptă în primul război mondial, monument ce se află în cimitirul satului Vorniceni, înființat în anul 1905.

Fiul său, Nică, în versurile sale, își descria tatăl cu cuvinte de o rară sensibilitate :
”Curat la suflet și la port 
Şi respectat în sat de toți,
O viață-ntreagă ai muncit,
Nu te-ai văitat că nu mai poți.

O ordine desăvârșită
În toate, tu ai imprimat
Și ne-ntrebai cu glasul aspru
Ce căutam noaptea prin sat.

 Ce mult țineai pe-ascuns la noi
Și sufletul ți-era curat,
Când ne spuneai să fim cinstiți,
Rău să nu facem, că-i păcat.

Un far în drumul vieții noastre
La toți ne-ai fost, pân-la sfârșit,
Te văd și-acum în curtea casei,
Un om frumos, cu păr albit.”

În timp ce eram elev la liceu, mergând la biserică, într-o zi de sărbătoare, când mănunchiuri de raze aurii se întreceau prin văzduhul înveselit, mângâind pământul, l-am întâlnit pe moșul Gheorghe în poarta curții sale. După ce mă privi cu atenție, stătu o clipă pe gânduri și apoi îmi zise : „Mă, tu ești feciorul lui Ghiță Epure, om gospodar al satului, cel care are doi cai roibi, cunoscut de toți copiii satului ? Ești nepotul lui Costache Sârbu, omul trecut la chiaburi, hărțuit și chinuit mereu de comuniști ?” Întrebările lui directe îmi răscoleau sufletul și-mi îngreunau mintea, neștiind în acel moment ce răspuns să-i dau. În sfârșit, i-am zis că da. Atunci, foarte politicos, mă întrebă : ”De ce porți șapcă ? Numai comuniștii poartă șapcă. Țăranii noștri poartă pălărie și căciulă de miel, așa cum purtau strămoșii noștri daci.” Sfios, i-am răspuns că o mare parte din orășeni, care sunt de fapt muncitori, poartă șapcă și ca ei, mulți colegi de-ai mei de la școală. Era la modă în acele vremuri.  

Deodată, sângele începu să-i clocotească, un fior de fierbințeală îl cutremură, iar din pieptul său au început să se desprindă oftări adânci. Comuniștii i-au făcut multe necazuri… Și-așa, a început să-mi spună că în timpul celui de-al doilea război mondial, a adăpostit niște nemți în podul casei, ca să-l protejeze de invazia rușilor. Mai târziu, după terminarea războiului i se face percheziție la locuința sa de către Securitatea și Miliția comunistă şi i se găseşte în podul casei un pistol nemțesc. Astfel, a fost târât prin diferite tribunale și a fost declarat „dușman al comuniștilor”. 

După câtva timp, adică atunci când eram student, am primit un chestionar de la Decanatul facultății, prin care trebuia să răspund la o serie de întrebări. Pentru a da răspunsurile respective, am apelat la moșul Gheorghe. M-a primit cu bucurie, așezându-ne apoi pe o bancă, la umbră, lângă pârâu. Priveam zările nelămurite dinspre apus, de unde izvora pârâul, priveliști care-mi dăduseră senzația eternității și a vremelniciei. Dialogând, am constatat că era un bun cunoscător al obiceiurilor de nuntă, de botez, de înmormântare ; cunoștea foarte bine ocupațiile sătenilor precum și obiectele specifice folosite de aceștia, cum ar fi cele din domeniul oieritului : butacă, comarnic, otac, cotar, cheag. De asemenea, cunoștea numele topice de pe întregul teritoriu al comunei, știa chiar și unele legende privind proveniența acestora.  Dialogul nostru a avut loc până seara târziu, când stelele tremurau deasupra capetelor noastre, iar luna se ascundea în spatele unui nor negru ca păcura.

Soția sa, Maranda, era o femeie harnică, gospodină și iubitoare de copii. A născut și crescut zece copii : doi băieți și opt fete, Lor le-a dedicat toată dragostea și sufletul ei. Cel de-al nouălea, Ioan (Nică), i-a dedicat o poezie în care-i mărturisește afecțiunea și admirația sa nețărmurită :
”O văd pe mama la portiță,
Stând singură, cu ochii-n lacrimi,
Având pe ea vechea bundiță…
……………………………………
O văd tăcută lângă sobă,
Cu două lacrimi pe obraz,
Cu suflet cald, încet întreabă:
-  Tu ești flămând, ai mâncat az’ ?

Cei doi băiețí, cele opt fete,
Aurul tău au fost, mamaie !
Iar tu ne-ai apărat în viață,
În frig, pe arșiță, pe ploaie.

 Tu ești icoana vieții mele,
Nu te-oi uita până-n mormânt,
Ești înrămată lângă tata,
Te țin la locul cel mai scump. 

Cu emoții, am descoperit că pe foaia zilei de 27 aprilie 1929, din registrul stării civile din Vorniceni, scrie cu litere majuscule : IOAN MURARAȘU, FIUL LUI GHEORGHE ȘI AL MARANDEI. Cu siguranță, a fost o zi caldă de primăvară, cu soare generos, cu vânt blând, care trecea ușor peste proaspetele flori și cu păsărele sosite din țările calde, cântând melodii dulci, line și tărăgănate, așa cum și viața lui a fost ca o primăvară pentru cei dragi.

Ioan Murarașu era un bărbat brunet, cu ochi negri, fața luminoasă, înalt și drept ca bradul, comunicativ și sufletist. Cursurile primare le urmează la școala veche din deal, fiind instruit și educat de învățătorul Constantin Ciubotaru. A absolvit apoi Liceul ”Anastase Bașotă” din Pomîrla, cel mai vechi liceu rural din Moldova, înființat la 18 februarie 1879, al cărui director a fost până în anul 1902 scriitorul Samson Bodnărescu, membru al Societății Junimea din Iași și care era vizitat de prietenii săi  junimiști : Eminescu, Slavici și Iacob Negruzzi. În acea vreme, majoritatea vornicenenilor urmau cursurile acestui liceu, ce se afla la o distanță de 30 km de Vorniceni. De aceea, Ioan Murarașu, împreună cu alți colegi din sat, Pînzariu Vasile, Ibănescu Dumitru, Abăcioaie Leon și alții, parcurgeau această distanță de multe ori chiar și pe jos. După liceu, a urmat cursurile Școlii Militare din Sibiu în urma cărora obține gradul de locotenent. Funcționează ca locotenent activ timp de doi ani, 1950-1952, când este trecut în rezervă cu gradul de locotenent major, deoarece tatăl său este stigmatizat cu acuzaţia de „duşman al poporului”.

La 1 septembrie 1952 este numit profesor necalificat la școala din Cristinești, apoi la cea din Vlăsinești, unde predă obiectul limba rusă.

Momente importante din viața sa sunt prezentate într-un album cu peste 180 poezii nepublicate încă, pe care le lasă moștenire copiilor săi, rugându-i să-l păstreze cu sfințenie pentru că acolo e viața pe care a trăit-o : „Din întâmplare când veți da / De acest caiet îngălbenit / Vă rog păstrați-l, nu-l aruncați / Că-i viața mea, cum am trăit:” Urmașii nu trebuie să analizeze “rima sau măsura” ci “tristețea și durerea“. Ajuns la vârsta senectuții încearcă să evadeze din realitate și să se retragă într-un paradis artificial : “Eu nu mai sunt ca voi acum / Și mâna nu mai poate scrie / Eu sunt plecat pe alt drum / Acolo unde-i veșnicie.“

În anul 1952 se căsătorește cu Maria Sârbu, strănepoata lui Dumitru Sârbu, care a lăsat cu limbă de moarte fiilor săi să fie petrecut la groapă cu întreaga turmă de oi, pe care a îndrăgit-o o viață întreagă. Momentul când s-a îndrăgostit de soția sa este relatat în poezia Soția  :
“Mai ții tu minte, draga mea,
E mult de-atunci, erai tu fată
Fiorul dragostei dintâi
În școala veche de-altădată.

 Eleva blondă, de liceu,
La o serbare școlărească,
Tu recitai cu glas duio
Și îmi păreai a fi crăiasă

 Fără să vrei, privirea ta
În ochii mei, ea s-a oprit
Mi-a săgetat inima mea,
Iar tu, ai devenit un mit.“

Doamna Maria era blondă, cu ochi albaștri, gingașă și blândă. Buzele ei surâdeau mereu. Când zâmbea, se făcea lumină, ca și cum mugurii primăverii s-ar fi deschis dintr-odată, viu și luminos. Asculta cu ochi mari, mirați, pe orișicine. Avea mereu farmecul noutății.

Alături de soția sa, a participat la înfăptuirea Reformei Învățământului din anul 1948, care prevedea generalizarea învățământului de 4 ani și lichidarea analfabetismului. Cursurile de alfabetizare se făceau seara, pe grupe de 25-30 cursanți, în săli friguroase (se făcea focul numai dimineața, în sobe de tuci, care se răceau foarte repede) și fără lumină electrică. Se foloseau lămpi, care erau așezate pe bănci lungi de 3-4 metri, sau în cuie, pe pereți, iar uneori, era un moment fericit, când se folosea petromaxul (lampă de iluminat, cu sită incandescentă, care funcționa cu petrol). Fiecare cadru didactic, care îndeplinea această misiune, după ce termina activitatea de la clasă, era obligat să umble din poartă în poartă pentru a mobiliza oameni cu diverse greutăți familiale, bărbați și femei, să participe la aceste cursuri. De asemenea, familia Murarașu a participat și la generalizarea învățământului de 7 și 8 ani, fiind obligați să facă vizite cât mai dese la domiciliul elevilor neșcolarizați.

Îmi amintesc că odată, am fost repartizat de către directorul școlii în echipă cu domnul Murarașu, să mergem dimineața la elevii neșcolarizați și să-i aducem de mânuță la școală. Am ajuns în curtea unui cetățean, care ne-a primit foarte frumos, am intrat în casă, am sculat din pat elevul, l-am ajutat să se spele, turnându-i apă, s-a șters cu prosopul și… dus a fost, l-am pierdut printre glugile de strujeni.

Având un salariu de profesor necalificat, cu o familie compusă din trei copii minori, a rezistat să ducă această muncă grea, câștigându-și stimă și respect din partea sătenilor săi. În paralel cu activitatea de la clasă s-a ocupat și de pregătirea sa profesională, reușind să termine împreună cu soția sa , în anul 1961, Institutul Pedagogic de 2 ani din Suceava, calificându-se ca învățători, iar în anul 1962, s-au prezentat la examenul de definitivat.

Prin firea lui apropiată de elevi, prin simplitatea expresiilor folosite, prin dorința de comunicare ce mărturisea un suflet deosebit, toți elevii ieșeau cu lecția învățată din ora în care se preda. Fiind o persoană totdeauna bine dispusă, sporea și buna dispoziție a elevilor, așa cum ar face pentru oameni o dimineață însorită. Felul său de a se comporta cu elevii, le ușura învățătura, făcea din ea o plăcere, un adevărat act  natural de cunoaștere. Prin zâmbetul său fermecător, prin crearea unui adevărat climat de muncă sau printr-un gram de căldură sufletească, a izbutit să aprindă scânteia dorinței elevilor de a cunoaște. I-a trebuit mult tact și răbdare ca să lupte cu unele manifestări negative ale unor copii. De aceea, au recunoscut în el un model de muncă intelectuală, un model de conduită, de călăuzitor. O mare parte din viață a stat printre copii. I-a învățat să fie oameni de omenie, să înțeleagă valorile morale ale societății noastre și să-și găsească un țel în viață : “Ce înseamnă munca, învățătura / Să înțeleagă rostul vieții, / Că ei de mici au învățat / Să judece prin prisma cărții.“

La întâlnirea unei promoții, un fost elev de-al său (de altfel, rudă), mărturisea : « La una din ore, a întârziat, iar noi, după câteva clipe de liniște, ne-am apucat de zbenguială în clasă ; fiind unchiul meu, mi-am permis să dau tonul la năzbâtii, iar când a venit nenea Nică la oră, tot eu am dat tonul la note de 2 și de 3. Nici nu vreau să-mi amintesc ce am pățit acasă, după ce nenea i-a informat pe părinții mei despre comportamentul meu ”lăudabil”. Era profesorul meu, pe care l-am îndrăgit și înaintea căruia mă plec întotdeauna, cu respect și stimă. »

În cei peste 40 de ani de muncă la catedră a modelat oameni cu suflet frumos, bine pregătiți, pentru a rezista la toate cerințele impuse de societatea contemporană, așa cum mărturisește chiar el, prin versuri simple și emoționante :
„De patruzeci de ani de zile
Pe-ogorul școlii am fost mereu
Exercitându-mi meseria
Chiar dac-a fost la-nceput greu.

Iar munca și cu dăruirea
Pentru a fi educator,
Mi-au dat tot timpul satisfacții
De-un om activ și muncitor.

Pe arșiță, pe timp de ploaie,
Pe ger, ninsoare, vreme bună,
Zilnic am fost la datorie,
Și cea mai mare mulțumire

Aveam în fiece an de muncă
Când observam cum pot elevii
Misterul cărții să străpungă.” 

 Domnul Ioan Murarașu era omul care știa cele mai multe glume, anecdote și bancuri. Orice scotea din gură, stârnea râsul, ne înveselea pe toți cei care eram în jurul său. Parcă avea un sac în spate, plin cu bancuri, glume și anecdote. La momentul potrivit, scotea câte un banc, cu o poftă de vorbă amețitoare, iar noi îl priveam cu o simpatie deosebită și cu mare admirație. Gura lui era croită pe râs, ochii îi jucau mereu în cap iar pe obrajii săi tremura un zâmbet de mândrie.

În una din poeziile sale se descrie ca un om cu simț al umorului, care aduce fericire celor care-l ascultă :

“În viața mea am fost un om cu glume bune,
Pe unde le spuneam, ziceau toți : Ia mai spune
Un banc, o glumă, un cântec !…cu drag ei mă rugau
Și ochii veseli pe mine m-ascultau.
Râdeau în hohote când bancul era bun
Râdeam și eu alături de ei, ce să vă spun…
…………………………………………………………………………

La școală, la cămin, pe stradă-n prăvălie,
Eram glumeț și vesel și plin de voioșie.
La baluri, nunți, banchete, reuniuni cu luna,
Eram prezent la toate, cu cântecul și gluma.
…………………………………………………………………………..

O parodie bună, un cântec de iubire,
Le ascultau atenți și plini de fericire.“

Cu toate acestea, îi plăcea să apară mereu serios și măsurat, nu numai în lume dar chiar față de sine însuși, seriozitate care a rămas până la sfârșitul vieții sale.

În satul său natal, s-a implicat cu mult entuziasm și pasiune în toate activitățile culturale din sat și a adus bucurii și satisfacții în sufletul tuturor concetățenilor săi. A fost ani de zile directorul căminului cultural din Vorniceni și s-a ocupat cu grijă și pricepere de întreaga activitate cultural-educativă din comună. Coordonând activitatea artistică a numeroaselor formații care s-au succedat pe scena căminului cultural, exersându-și dexteritatea sa de animator cultural, a realizat adevărate spectacole culturale, prezentate în fața sutelor de spectatori, care au admirat atât corurile, grupurile vocale, taraful orchestral, echipa de fluierași, piesele de teatru cât și dansurile populare. Neuitate vor rămâne în sufletul cetățenilor acele montaje literare întocmite de el, cu versuri ale poeților contemporani și cu melodii nemuritoare ale compozitorilor români. În întreaga sa activitate de animator cultural, i-a apreciat cu nespusă satisfacție pe cetățenii care au fost dintotdeauna păstrători și purtători ai tradițiilor populare, adevărate comori de neprețuit ale tezaurului folcloric, contribuind la menținerea și promovarea obiceiurilor strămoșești, legate de sărbătorile tradiționale, Crăciun, Anul Nou, Paște, hramuri. 

El însuși participă pe scenă, fiind un interpret deosebit al cântecului popular și un minunat recitator. Era o adevărată desfătare pentru sătenii săi, să asculte cântecele populare : Huțulca, Așa-i românul, Găsii dorul adormit, interpretate de el cu mult simț artistic, alături de colegii săi, Constantin Istrate, Dionisie Pădureț și alții. A fost membru al tarafului orchestral (știa să cânte la contrabas), care la un concurs între formațiile de amatori, a luat locul al doilea pe fosta regiune Suceava. A făcut cunoscută activitatea corului din Vorniceni, invitat la multe manifestări artistice din județ și, mai ales, a formației de fluierași, care a fost laureată a Festivalului ”Cântarea României” și răsplătită cu premiul I pe țară.

Familia a reprezentat enorm pentru el. A avut un respect deosebit pentru părinți, soție și copii. Tatăl său, era : “Un om frumos, cu păr albit și suflet curat,“ mama sa, a fost “icoana vieții” sale. I-a iubit foarte mult pe cei trei copii ai săi, care au ajuns : medic, economist, inginer. Primul său copil, Mihaela, a absolvit Facultatea de Medicină din Iași iar prin concurs a obținut intrarea în specialitatea obstetrică-ginecologie. A urmat apoi specialitatea la București cu rezultate foarte bune iar după cinci ani a obținut titlul de medic primar în obstetrică-ginecologie. În prezent lucrează la Spitalul Clinic de Urgențe “Sfântul Apostol Andrei” din Galați. Are un băiat care a terminat facultatea și masteratul în Statele Unite iar în prezent lucrează la o firmă, în New York. Al doilea copil, Nelu, a absolvit Facultatea de Științe Economice din Iași și a lucrat ca economist la o întreprindere din Botoșani. Din copilărie a fost pasionat de șah, pe care l-a studiat singur. A compus probleme de șah, care au fost publicate în reviste din țară și din străinătate, pentru care a primit titlul de “maestru în problemistică șahistă.“ A participat  la două congrese mondiale de șah ce au avut loc în Grecia. Are doi copii care sunt elevi. A murit în anul 2010, la Galați. Sora sa, Mihaela, a inițiat un concurs în memoria lui Nelu Murarașu la clubul de șah al copiilor din Galați, pe care-l sponsorizează. Al treilea copil, Mihai, este absolvent al Institutului Politehnic din Iași, Facultatea de Mecanică. A lucrat ca inginer la Platforma Siderurgică Galați, iar în prezent are propria sa firmă de reparații siderurgice. Are un băiat, absolvent al Facultății de Matematică și lucrează la o firmă americană. Acești copii minunați îl păstrează în amintire ca pe un tată extraordinar : ”ne cânta, ne recita, ne spunea povești și mai ales, se juca cu noi. Nu ne-a obligat niciodată să învățăm. Ne spunea doar atât : Vedeți să nu mă faceți de râs la școală ! “ își amintește Mihaela, fiica sa.

În anul 2002, soția sa, pe care a iubit-o atât de mult, în urma unei boli fulgerătoare, a trecut în neființă. După înmormântare, care a avut loc la Galați, m-am întâlnit întâmplător în curtea școlii cu domnul Nică. De la distanță am observat că dintr-un om vesel și glumeț ce fusese până atunci, se făcuse închis ca vremea de ploaie. Lacrimile începură să-i spele obrazul. Copleșit, nu putea să rostească nicio vorbă. Sufletul îi era tulbure iar trupul chinuit de o adevărată suferință fizică. Parcă se afla în situația unui erou al marelui scriitor rus, Dostoievski, care spunea : “Există amintiri atât de dureroase, încât îți pricinuiesc o suferință fizică.“

Într-adevăr, avea în suflet o durere mută și o suferință fizică, care nu puteau fi alinate decât cu lacrimi fierbinți. După ce-mi spune durerea lui, îmi mărturisește că va pleca din sat, la Galați, la dorința copiilor săi, exprimându-și bucuria că va fi alături de cei dragi dar și părerea de rău că este nevoit să-și părăsească satul natal, rudele, prietenii, colegii… Numai Dumnezeu știe ce-a fost în sufletul lui și cum a suportat această despărțire !…

Am aflat apoi, că acolo, într-o noapte neagră de aprilie a anului 2007, cu o săptămână înainte de aniversarea zilei sale de naștere, Ioan Murarașu, învățător și animator cultural desăvârșit, care i-a purtat pe sătenii săi pe aripile voioșiei și ale bunei dispoziții, a plecat el însuși într-o călătorie veșnică, inițiatică, să stea de vorbă cu îngerii, în lumea celor drepți.

de Olimpius Istrate 
31 octombrie 2011

Dezvoltate iniţial pentru mediul de afaceri sau pentru a veni în întâmpinarea unor nevoi de socializare şi loisir, multe aplicaţii digitale îşi găsesc loc şi în spaţiul educaţiei, devenind ulterior obiectul unor programe specifice care le promovează şi le instituie ca instrumente sau metode didactice. În continuă înnoire, instrumentele TIC transformă mereu câte ceva în educaţie, într-o măsură mai mică sau mai mare, purtătorii acestei schimbări fiind cadrele didactice, elevii, părinţii, companiile, media, decidenţii din învăţământ.
Efectele majore şi rezultatele iniţiativelor ad-hoc sau ale programelor dezvoltate la nivel naţional pot fi urmărite doar în perspectivă, constând în cea mai mare măsură în creşterea accesului la educaţie, contribuţii la inserţia pe piaţa muncii a absolvenţilor, creşterea competitivităţii economice la nivel naţional, cetăţeni mai responsabili, mai educaţi şi mai pregătiţi pentru provocările culturale, personale şi profesionale ale secolului XXI. 

Permisiv şi rezistent la schimbare în acelaşi timp, sistemul de învăţământ incorporează, cu o întârziere specifică, acele elemente care îşi dovedesc valoarea în timp – însă pentru aceasta multe dintre ele trebuie încercate şi apoi abandonate – cu un cost variabil de resurse de timp sau financiare. Renunţarea la instrumentele şi practicile inutile (sau cu valoare insignifiantă raportat la efort) poate surveni ca urmare a insatifacţiei practicienilor, însă şi în urma invalidării din partea comunităţii academice din domeniul ştiinţelor educaţiei.

Analize tematice asupra rezultatelor proiectelor europene de elearning, în scopul evidenţierii impactului utilizării noilor tehnologii în educaţie la nivelul accesului la educaţie, angajabilităţii şi dezvoltării personale au fost derulate în 2005-2006 (Aceto et alii) şi finalizate cu câteva concluzii pe care le prezentăm pe scurt în cele ce urmează. Evaluarea a constat într-o meta-analiză a rapoartelor europene în domeniu, pentru a evidenţia efectele programelor sectoriale de sprijin ale Uniunii Europene din ultimii ani.
Contribuţia elearning la eforturile de îmbunătăţire a accesului la educaţie a fost circumscrisă prin următoarele rezultate ale analizelor amintite (Aceto&Dondi 2006, pp. 6 ş.u.):

Este destul de răspândită convingerea că utilizarea noilor tehnologii are drept rezultat mai multe oportunităţi de acces la educaţie în general. Însă nu există suficiente date certe despre efectele benefice asupra categoriilor defavorizate.

• Accesul sporit la educaţie vizat de diverse studii se referă în principal la aspecte precum calitatea conţinuturilor învăţării şi la transmiterea cunoştinţelor (de către cadre didactice mai bine pregătite). Este de remarcat faptul că rolul TIC – atât în ceea ce priveşte software mai bun pentru educaţie sau echipamente TIC – a fost considerat mai puţin important.
• În considerarea oportunităţilor pentru educaţie, învăţarea în echipă sau în grup cu ajutorul noilor tehnologii este încă privită ca fiind mai puţin eficientă decât învăţarea individuală.
• Elearning are încă de realizat progrese serioase pentru a depăşi problemele referitoare la oferirea de suport în învăţare şi pentru a-şi îmbunătăţi calitatea conţinuturilor şi evaluării.
• Elearning în sine nu poate fi considerată soluţia pentru toate dificultăţile la nivelul programelor sau sistemelor de educaţie şi în mod cert nu este de ajuns pentru promovarea accesului la educaţie dacă nu este asociată cu o viziune clară, cu o strategie adecvată şi cu politici incluzive care să integreze şi alte aspecte.
• Este absolut necesară o abordare realistă a sustenabilităţii programelor: evaluări sumative la intervale scurte conduse de argumente ale sustenabilităţii economice au determinat şi vor determina încetarea multor programe de elearning.
• Activităţile de elearning ar trebui să fie orientate către „a face învăţarea mai atractivă” în special pentru cei care nu sunt obişnuiţi să înveţe.
• Beneficiarii şi principalii vectori ai dezvoltării programelor de elearning ar trebui consultaţi nu doar în faza de pilotare, ci şi în proiectarea situaţiilor educaţionale care implică utilizarea TIC.

Rezultatele analizelor asupra cercetărilor semnificative în ce priveşte contribuţia elearning la creşterea şanselor de inserţie pe piaţa muncii – sau angajabilităţii absolvenţilor – pot fi rezumate astfel:

• Elearning este în sine considerată foarte eficientă pentru dezvoltarea abilităţilor celor încadraţi în muncă, şi mai puţin ale celor care intră pe piaţa muncii sau ale categoriilor de risc în ce priveşte excluziunea socială. În orice caz, sunt necesare investigaţii mai serioase în ce priveşte eficienţa investiţiei în elearning orientate către creşterea gradului de inserţie pe piaţa muncii.
• Activităţile de elearning sunt considerate mai potrivite pentru formarea competenţelor de bază şi tehnice decât pentru competenţe transversale.
• Un potenţial semnificativ este întrezărit pentru elearning în prezentarea achiziţiilor învăţării (e-portfolio).
• Concentrarea cercetărilor şi practicilor către „elearning de calitate” va conduce probabil la îmbunătăţirea soluţiilor de tip elearning şi, în ultimă instanţă, la îmbunătăţirea accesului pe piaţa muncii a celor care beneficiază de programe de educaţie cu ajutorul noilor tehnologii.
• Valorificarea experienţelor de succes din educaţia formală şi nonformală care au avut loc prin elearning poate conduce la îmbunătăţirea noilor programe orientate către creşterea şanselor de angajare.

Punctele cheie rezultate din analiza relaţiilor dintre elearning, cetăţenie şi dezvoltare personală constau în următoarele concluzii:

• Există convingerea puternică la nivelul practicienilor că elearning are un impact pozitiv în creşterea toleranţei şi nivelului de acceptare a grupurilor în situaţii de risc.
• Autonomia în învăţare este privită ca unul dintre principalele avantaje ale elearning în ce priveşte dezvoltarea personală.
• Concepţia dominantă este că elearning poate contribui semnificativ la dezvoltarea cetăţeniei participative şi a practicilor de învăţare pe parcursul întregii vieţi.
• O cheie de boltă a recomandărilor pentru politici şi practici se referă la evitarea neglijării factorului uman în definirea proceselor de învăţare cu ajutorul noilor tehnologii. Aceasta înseamnă concentrarea investiţiilor, cercetării şi practicii către două arii prioritare: posibilitatea de personalizare a parcursurilor de învăţare în elearning şi „umanizarea” procesului de elearning, concretizate în dezvoltări în arii precum integrarea elementelor bazate pe joc, posibilităţi noi pentru interacţiune şi pentru participare la decizie din partea celui care învaţă, aspecte de învăţare socială în cadrul programelor de elearning.

Impactul pe termen lung al programelor de elearning este considerat de unii autori rezultatul care merită într-adevăr atenţie şi singurul care nu este suficient explorat.
Diferenţa dintre durata unui mandat politic (4-5 ani) şi orizontul lung de timp în care acest tip de efecte apar (10-20 de ani) este de multe ori un impediment pentru decizia politică în favoarea unei investiţii majore în echipamente, formarea specifică a cadrelor didactice, soft educaţional, conectivitate, schimbări specifice în curriculum. Însă, din diverse motive precum nevoia de a urma tendinţele internaţionale, necesitatea clar identificată de modernizare, presiuni sociale etc., mai toate reformele educaţionale ale ultimilor ani au inclus şi o componentă de TIC mai mult sau mai puţin bine definită, necesară sau armonizată cu celealte componente.

Uneori, decizia de investiţie în programe de elearning este luată nu strategic, în aşteptarea efectelor pe termen lung, ci ca o măsură ameliorativă şi de aliniere la practicile internaţionale, câteodată în urma presiunilor socio-profesionale şi a nevoii de a avea o reacţie. Cu toate acestea, în discursul public sunt amintite beneficiile generale şi relativ difuze, am spune, în măsura în care sunt efecte ale altor influenţe, programe sau componente. Spre exemplu, ca urmare a observaţiilor constante privind deteriorarea calităţii sistemului de educaţie din Columbia, prin lansarea programului Revolución Educativa, obiectivul Ministerului Educaţiei Naţionale a fost nu numai de a îmbunătăţi rezultatele elevilor la teste, ci şi de a transforma modul în care aceştia învaţă şi a-i sprijini să gândească în mod critic şi să înveţe pe tot parcursul vieţii (Light 2007, 2009).

Oricum, impactul pozitiv asupra nivelului economic şi calităţii vieţii este un efect indirect, de multe ori, al programelor care introduc TIC în educaţie cu scopul de a ameliora rezultatele şcolare sau de a facilita activitatea cadrelor didactice (deci fără a-şi asuma obiective al căror grad de realizare nu îl pot estima). De exemplu, competenţele de utilizare a noilor tehnologii dobândite de elevi ca efect secundar al unui program prin care softuri educaţionale sunt utilizate pentru predare-învăţare se pot dovedi esenţiale pentru parcursul profesional ulterior al elevilor beneficiari, ceea ce conduce, în cazul programelor semnificative la nivel naţional, la creşteri economice observabile şi măsurabile pe termen lung şi foarte lung. Însă puţine studii sunt contractate pentru a estima efectele în acest plan. În plus, evaluări specifice sunt foarte dificil de realizat din diverse motive: dificultăţi metodologice, costuri mari pentru evaluări longitudinale, interes doar pentru rezultate imediate etc.

Efectele benefice pe termen lung ale programelor de introducere a noilor tehnologii au intrat deja în uzanţa discursului public, iar estimări generale asupra rezultatelor nu mai au nevoie de argumente nici măcar în studii şi rapoarte (cvasi-)ştiinţifice: „În România, următoarea generaţie va beneficia de competenţele TIC necesare, văzute de guvern ca o componentă esenţială a modernizării economiei naţionale.” Şi: „Un scop atins de programul Euro200 este asigurarea accesului la educaţie pentru copiii defavorizaţi socio-economic, prin utilizarea elearning.” (Economist Intelligence Unit -The Economist, 2009).
După cum se precizează într-un raport al UNESCO, „Tehnologiile informaţiei şi comunicării pun în mişcare noua economie, iar capitalul uman reprezintă combustibilul din acest punct de vedere. De fapt, revoluţia TIC a transformat cunoştinţele într-o resursă competitivă. În această eră economică, prosperitatea depinde mai mult de “minţi” şi nu de “muşchi”, iar valoarea este creată prin cunoştinţele celor care lucrează şi prin învăţare continuă.” (Chinien, 2003)

Bibliografie:

Aceto, S. & C. Dondi (ed.). Evolving elearning. HELIOS Yearly Report 2005-2006. Brussels: Menon Network EEIG, 2006.
Chinien, Chris. The Use of ICTs in Technical and Vocational Education and Training. Moscow: UNESCO Institute for Information Technologies in Education, 2003. (Online: http://unesdoc.unesco.org/images/0013/001330/133024eo.pdf)
Commission of the European Communities. European benchmarks in education and training: follow-up to the Lisbon European Council. Brussels, 2002.
Commission of the European Communities. The concrete future objectives of education system. Brussels, 2001.
Economist Intelligence Unit (The Economist). Closing Digital Divide. London, 2008.
European Commission, Directorate-General for Education and Culture. Basic Indicators on the Incorporation of ICT into European Education Systems. Facts and figures. 2000/01 Annual Report.
European Commission, Directorate-General for Education and Culture. ICT in education and Training. Progress Report. Brussels, November 2003.
Light, Daniel & Manso, Micaela. 1) An Educational Revolution to Support Change in the Classroom: Colombia and the Educational Challenges of the Twenty-First Century 2) Educational Collaboration: An Experience Involving the Colombian Ministry of Education and Intel 3) Policy Futures in Education article. New York & Buenos Aires. 1) May 2007, EDC; 2) September 2007, 3) Volume 7, Number 1, 2009.

  iTeach: Experienţe didactice
- o revistă pentru educaţie şi educatori -

De mic îi plăcea când îl vedea pe nenea Luncă (a lui Pocriş) cântând şi de multe ori îl lăsa să apese pe clape. Uneori tatăl său îl cinstea pe Luncă să-i mai arate băiatului şi chiar la un moment el i-a dat un acordeon cu câteva clape şi başi. A trebuit ca tata să lucreze cu ziua să-i cumpere un acordeon „ca lumea”. Acum deja avea oarece experienţă, ştiind să cânte, câteva cântece. A cântat peste 27 ani şi încă ar putea să-l mai invite şi astăzi cineva să cânte la petreceri.

Dacă de mic se cam îndepărta de şcoală, mai târziu chiar a fost mai permanent prezent la toate acţiunile culturale, cântând la formaţia de dansuri a Şcolii nr. 1, la formaţia de fluieraşi, a Căminului Cultural, sub comanda domnului profesor Dionisie Pădureţ.

S-a căsătorit, are 3 copii, mari, unii în sat, alţii lucrează peste hotare. Nici unul din ei nu i-a urmat talentul. Dar Ghiţă a lui Mitru este un băiat bun, are înclinaţii artistice şi poate fi oricând rugat să sprijine activităţile cultural artistice şi formaţia de dansuri aflată în plină pregătire. Sănătate Ghiţă şi la mai mare,

De mică „a ieşit” la joc (la 14 ani); deja la 15 ani a făcut colac pentru flăcăul care a jucat-o la Crăciun. S-a căsătorit la 16 ani şi a locuit cu părinţii 10 ani. În 1939, bărbatul ei a fost luat la concentrare, până în 1941, când a fost trimis în război, până-n 1944. Atunci a fost luat prizonier de ruşi şi dus în Armenia. În lagăr a stat aproape 5 ani. Acolo a fost agent sanitar şi, în armată, a făcut 4 clase. A încercat să evadeze, dar n-a reuşit. În lagăr, prizonierii erau puşi să mănânce coji de cartofi. În 1948 s-a întors acasă, dar mai târziu, împreună cu mătuşa Aristiţa au avut o viaţă zbuciumată. A pus vaca sa „tovărăşie” cu tatăl ei; în timpul secetei. din 1946-1947, mânca mămăligă cu zarzavat, iar părinţii săi au tăiat oile ca să le dea de mâncare copiilor. Mânca şi ea, cu ai ei copii, lapte de la vaca părinţilor şi toamna aducea pere de la Domnica Dăscăleanu. În anii următori semăna grău, îl secera şi îl treiera la fântâna lui Sârbu. Pentru că nu voia să „se treacă” la întovărăşirea agricolă, a fost luată de acasă şi închisă „la Sfat”. Şi la colectivă s-a înscris greu (bărbatul ei a fugit de acasă); mai târziu i-a părut rău că nu s-a înscris mai înainte pentru că primea pământul cel mai rău. La 40 de ani, lua multe parcele să le lucreze şi făcea faţă, vrând să nu rămână „în urmă”. La început, plata la CAP, pentru muncă, era mai bună, dar cu timpul s-a redus. A lucrat la CAP din 1962 până în 1983. Acum este pensionară de CAP, dar are şi o pensie de urmaş (veterani). Acum, după părerea sa, tinerii pleacă şi pământul rămâne nelucrat ori costă foarte mult lucrările agricole. Ar fi bună o asociere a ţăranilor pentru lucrul pământului. A avut 7 copii, din care 3 au murit pentru că „felcerul” nu venea la timp sau nu era în sat. Ceilalţi sunt vrednici gospodari în sat sau „în lume”.

Mătuşă Aristiţă, să-ţi dăruiască Dumnezeu sănătate şi viaţă tihnită!