(fragment din cartea ,,Amintindu-ne de liceu”, autor: Eugenia Merenciuc (Vasile)

,,(…)

1875 - După promulgarea primei Legi organice şcolare în 1864, de către A.I. Cuza, începe învăţământul organizat şi în satul Vorniceni (Botoşani). Până atunci, „numai preotul Vasilie semna cu mâna sa”; ceilalţi săteni, printre care şi Andrieş vornicul, semnau prin „punere de deget,,*. Primul învăţător al satului este Dumitru Georgian (1854-1907), fiul preotului din localitate*. Acesta înfiinţează în propria locuinţă, prima şcoală din sat, cu o singură sală de curs.

1897 – în şcoala înfiinţată de Dumitru Georgian, cu un singur post de învăţător, învaţă 52 de elevi*.

1912 – Are loc recensământul la nivelul întregii ţări. Satul Vorniceni numără 2708 persoane, dintre care 444 sunt înregistrate ca „ştiutori de carte”*.

1913 – începe zidirea şcolii „de pe creştetul dealului”*, cu patru săli de clasă (”Şcoala din Deal”), prin grija primarului Toader Fasolă(1860-1915)*. Acesta a condus destinele vornicenenilor timp de 30 de ani.

1921 – Clădirea în care a funcţionat şcoala înfiinţată de Dumitru Georgian este demolată, iar „lemnăria ei” se foloseşte la construirea „Casei directorului”(lângă „Şcoala din Deal”)*.

1926 – Vine în sat învăţătorul Constantin Ciubotaru**.

1930 – Are loc primul recensământ „general şi sistematic” la nivelul „României Mari”. Satul Vorniceni are 3460 locuitori, dintre care 953 sunt declaraţi „ştiutori de carte”*.

1932 – Vine în sat Învăţătorul Dumitru Olaru, care va rămâne în Vorniceni timp de 45 de ani**.

1948 – începe Reforma învăţământului. Vine în Vorniceni profesorul basarabean Dionisie Pădureţ.

1948-1951: Se introduce învăţământul elementar obligatoriu de 7 ani. Populaţia satului numără 4000 persoane. In toată ţara se desfăşoară „campania de alfabetizare a populaţiei adulte şi şcolare, necuprinse în şcoală în perioada războiuluii”. în Vorniceni, în 1950, sunt înscrişi la cursurile de alfabetizare 1210 analfabeţi***. în paralel, sunt cuprinşi în sistemul de învăţământ 575 de elevi: 203 elevi în şase clase 1,189 elevi în cinci clase a II-a, 76 elevi în două clase a III-a, 72 elevi în două clase a IV-a şi 35 elevi într-o clasă a V-a****(prima din seria învăţământului elementar obligatoriu de 7 ani). în 1951, se înfiinţează în sat prima grădiniţă.

1954 – Se construieşte al doilea local de şcoală elementară, cu patru săli de clasă: „Şcoala din Vale”(astăzi “Şcoala nr.2″)**.

1961 – în ţară se desfăşoară o campanie de dezvoltare a învăţământului liceal şi în mediul rural. în timpul unei inspecţii şcolare efectuate la Vorniceni, cu ocazia deschiderii noului an şcolar 1961/1962, directorul Dionisie Pădureţ află cu totul întâmplător, de la unul din membrii delegaţiei de inspectori, că Inspectoratul general şcolar Suceava tocmai primise de la Ministerul învăţământului o repartiţie pentru înfiinţarea unui liceu într-un sat din regiune. Dionisie Pădureţ reuşeşte să-l convingă pe loc pe inspectorul (general) şcolar regional să acorde această repartiţie satului Vorniceni.

1962 – începe construirea clădirii liceului (lângă „Şcoala din Deal”)***.

1963 – începe să funcţioneze Liceul de cultură generală din Vorniceni, cu o clasă a Vlll-a, formată din 43 de elevi (proveniţi din ultima serie de absolvenţi ai şcolii elementare de 7 ani). Urmează trecerea la învăţământul obligatoriu de 8 ani.

1968 – Se construieşte al treilea local de şcoală generală: „Şcoala de la sediu” (astăzi „Şcoala nr.1 “)****.

1975 – Liceul de cultură generală din Vorniceni îşi închide porţile, acesta devenind „prima treaptă de liceu”.

1990 – Profesorul Eugen Muraraşu este primul primar postdecembrist al satului, ales democratic.

2002 – Cel mai recent recensământ la nivelul întregii ţări. în Vorniceni sunt înregistraţi 4626 locuitori, dintre care 593 sunt elevi****.

2004 – Se înfiinţează „Şcoala de arte şi meserii”, care va funcţiona în clădirea fostului liceu(astăzi „Şcoala nr.3″).

2007 - După aderarea României la U.E., tinerii din Vorniceni pleacă masiv la muncă în străinătate. în sat există trei şcoli: „Şcoala nr.1″ („Şcoala prof. Octavian lonescu”), cu clasele l-VIII, în care învaţă 195 elevi, „Şcoala nr.2″, cu clasele l-VIII, unde învaţă 112 elevi şi „Şcoala de arte şi meserii”( „Şcoala nr.3″), în cadrul căreia funcţionează clasele l-VIII, cu 132 elevi, şi clasele cu profilul „arte şi meserii”, unde sunt cuprinşi 78 de elevi. în comună (ce include şi satele Dealul Crucii şi Davidoaia) există cinci grădiniţe, fiecare cu câte 25 de preşcolari*****.

2009 – „Şcoala de arte şi meserii” este desfiinţată, în contextul ajustării învăţământului românesc la standardele europene.

 NOTE:

 *         Octavian lonescu – „însemnări istorice despre satul Vorniceni, din ţinutul Dorohoi” (Botoşani, 1999)

**       Teodor Epure – interviu (Amintiri, Evocări, Confesiuni)

***      Dionisie Pădureţ – „Vorniceni, leagănul împlinirilor mele” (Ed. Agata, Botoşani, 2008)

****     Gheorghe Gherman – „Vorniceni, însemnată vatră strămoşească” (Ed. Agata, Botoşani, 2007)

*****    Eugen Muraraşu – interviu (Cu bucurie în suflet)

(…),,

 A apărut recent cartea ,,Amintindu-ne de liceu”, dedicată Liceului de cultură generală Vorniceni. Toţi cei 304 absolvenţi ai liceului se regăsesc în paginile acestui volum, alături de profesorii lor. Cei care doresc să primească un exemplar gratuit sunt rugaţi să sune la 0742452572.

 Prof. Teodor EPURE

 ,,Un învăţat are două datorii: să înveţe el,

necontenit şi să înveţe necontenit pe alţii” (N. Iorga)

 Când soarele dogorea puternic şi-şi arunca razele sale strălucitoare, aproape ucigătoare, la miezul zilei şi când natura îşi revărsa din belşug bogăţia de viaţă, uşile Şcolii Generale nr.1 Vorniceni se deschise larg pentru a primi invitaţii care să-l felicite pe domnul profesor Gheorghe Gherman cu ocazia ieşirii sale la pensie.

Şcoala curată, luminoasă, se umplu deodată de armonia glasurilor pătrunzătoare a persoanelor invitate: colegi, rude, prieteni, reprezentanţi ai cultului ortodox şi ai conducerii comunale. Deodată glasurile invitaţilor au încetat. Se aşternuse peste tot o linişte deplină, iar profesorul Teodor Epure deschide adunarea de festivitate şi arată: ,,În calitate de fost profesor al domnului Gheorghe Gherman, pentru mine, este o mare bucurie şi satisfacţie să deschid această adunarea consacrată sărbătoririi ieşirii la pensie. Este un moment înălţător, un moment sublim în care sufletele noastre vibrează de frumuseţile chipurilor persoanelor dragi de care şcoala se desparte în momentul de faţă. Este o zi aşteptată de profesorul Gheorghe Gherman, o zi încărcată cu nebănuite emoţii, o zi care marchează sfârşitul unei cariere didactice şi începutul unei noi vieţi – aceea de pensionar. Întâlnirea pentru ultima dată cu şcoala, cu colegii, cu foştii săi dascăli va rămâne o amintire vie în memoria sa.

Profesorul Gheorghe Gherman a pus umărul şi sufletul pentru ca şcoala să fie aşa cum a dorit. Ţinta sa a fost să aibă loc un învăţământ legat de realitate, de îmbunătăţirea calităţii sale şi de care să beneficieze toţi elevii. A dorit să aibă elevi cu capacităţi clare de adaptare la schimbări, cu educaţie aleasă în societate şi familie.

Dornic de desăvârşire şi-a perfecţionat mereu cunoştinţele sale de specialitate şi de didactică pedagogică promovând cu rezultate foarte bune examenele de definitivat, gradul doi şi gradul întâi. Pe lângă activitatea didactică şi pedagogică, profesorul Gheorghe Gherman are şi o bogată activitate în domeniul cercetării ştiinţifice, rezultate înserate în lucrarea: ,, Vorniceni – însemnată vatră strămoşească” apărută la Editura Agata, Botoşani, 2007. În concluzie, prof. Gheorghe Gherman a fost un adevărat dascăl rural, legat de viaţa sătenilor pentru că:

-         şi-a format o familie, rezultând patru copii, trei absolvenţi ai unor facultăţi, iar ultimul este elev în clasa a XI-a;

-         a construit o casă, a făcut o fântână, a botezat şi a cununat (printre invitaţii în sală se găsesc fini de botez şi de cununie);

-         a scris o carte, are o dorinţă permanentă pentru viaţa spirituală.

Aşa că, în mod simbolic, prof.. Gheorghe Gherman a predat ştafeta unei generaţii, dintre care, peste ani vor răsări noi cadre didactice talentate, care vor continua programul învăţământului nostru românesc.”

 În cuvântul său, profesorul Eugen Muraraşu, a arătat printre altele: ,,… este o satisfacţie şi o bucurie să ne amintim de activitatea didactică bogată a prof. Gheorghe Gherman. A fost un adevărat dascăl care şi-a servit şcoala, copii şi colegii de muncă. N-a spus niciodată că nu poate face un lucru şi că e greu de făcut. A fost un bun organizator, iar ca director a militat pentru prestigiul şcolii şi formarea unui colectiv didactic bine închegat. A fost angajat într-o activitate de cercetare ştiinţifică pasionată, studiind documentele istorice privind trecutul satului Vorniceni. De asemenea, a studiat clima locului său de naştere şi influenţa sa asupra vieţii omului. În cadrul comisiei metodice a venit totdeauna cu idei noi privind modernizarea învăţământului în şcoala vorniceneană.”

 Şi prof. Aurel Muraraşu arătă: ,,L-am cunoscut pe profesorul Gheorghe Gherman  de când era elev, pentru că i-am fost profesor. A fost un elev silitor şi cu bun simţ. După ce şi-a terminat studiile mi-a devenit coleg, subordonat (cât timp am fost director) dar şi domnia sa mi-a fost director. Am avut o colaborare colegială. A fost mereu preocupat de problema fundamentală a educării tinerei generaţii, de formarea viitorului om, problemă de actualitate vie. A avut o activitate culturală bogată. De aceea îndreptăm gânduri de preţuire faţă de tot cea aa realizat profesorul Gheorghe Gherman, pe cale didactică şi culturală.”

Părintele paroh, Ciprian Ivanovici arătase: ,,Profesorul Gheorghe Gherman a fost un adevărat sfătuitor sufletesc al copiilor pe care i-a educat în decursul celor 40 de ani de dăscălie şi i-a îndemnat să fie ascultători, buni, drepţi, cinstiţi, cu spirit de înţelegere faţă de colegi, faţă de aproapele. Profesorul Gheorghe Gherman a predat şi religia arătând cât de armonios se îmbină în sufletul unui copil dragostea de Dumnezeu cu setea de frumos şi curăţenia sufletului. De asemenea, a arătat că Evanghelia nu obligă ci sfătuieşte pe elevi zicând: <Cine are urechi de auzit să audă iar auzind să nu socotească grea sarcina de a învăţa sau de a asculta>. Profesorul Gherman este un bun creştin. Este un participant activ la slujbele religioase care se desfăşoară la Biserica nouă şi ajută mult pe cântăreţul bisericii. Timp de 20 de ani, a organizat frumoase programe artistice închinate ,,Zilei eroilor”.

În timp  ce oratorii îşi depănau cuvintele, profesorul Gheorghe Gherman îşi ştergea lacrimile de pe faţă şi culegea suspinele de pe buze, iar inima în care soarele pătrunsese cu razele lui fierbinţi se făcea foc de încălzire pentru laudele aduse de colegi, mulţumit de activitatea desfăşurată în cei 40 de ani închinaţi şcolii. Asemenea sărbătoare festivă reprezentă o pagină de neuitat în jurnalul activităţii noastre didactice, un bun prilej de a îndeplini dorinţa generaţiilor anterioare.

,,(…)
Căci rupţi sunt ca din tare stâncă
Românii orişiunde cresc.
(…)
Din coasta Daciei şi-a Romei
În veci s-or naşte pui de lei.”
(Pui de lei, de Ioan Neniţescu)

Sunt cel puţin două argumente, care susţin titlul acestui scurt studiu biografic.

Iniţial, mă gândeam că se potriveşte ,,îmblânzitor al leilor moldavi” pentru că, uneori, la orele de educaţie fizică, la Liceul Teoretic din Vorniceni, unde l-am avut ca profesor pe Domnul Aurel Muraraşu, auzeam: ,,Hai leilor!” sau ,,Hai leoaicelor!”. Foarte des, fiind atent la comportamentul elevilor, nu numai la orele de clasă, se adresa: ,,Măi berbecule!” sau ,,Berbecuţilor!”.

Ce altă poreclitură s-ar potrivi junilor vorniceneni? Mai aproape de ceea ce îl defineşte pe vornicenean este cognomenul din titlu. Leul în confruntările şi în demersurile sale pentru a captura prada dovedeşte ferocitate şi atacă mişeleşte. Lupta berbecilor este mai ,,umană”! Berbecul nu vânează şi nu atacă, iar la o confruntare berbecească totul e ,,matematică”. Curajul şi ,,mândria” sunt trăsăturile naturale ale berbecilor, ceea ce vornicenenilor nu le lipseşte. Iată un motiv pentru o propunere simbolisitică privind stema Vorniceniului!

Aurel Muraraşu, intelectualul progresist, vornicenean ,,get-beget”, s-a născut la 17 februarie 1936. Tatăl său, Miluţă (născut în 27 iulie 1903), era fiul lui Vasile şi al Profirei Muraraşu, iar mama sa, Catinca (născută la 15 mai 1905), era fiica lui Gheorghe şi a Casandrei Chiţan. Ambii părinţi erau agricultori cu ştiinţă de carte.

Profesorul Aurel Muraraşu aparţine unei familii cu adânci rădăcini în Vorniceni, gospodari, oameni propoşitori ai noului, care au dat comunităţii destui şi vestiţi intelectuali. Pe linie paternă, Alexandru Muraraşu şi Polixenia, soţia lui Alexandru Nechifor, vestitul poet popular al vornicenenilor, au urmaşi cu adevărate calitaţi intelectuale: profesorul de matematică – Teodor Muraraşu; profesorul de istorie – Eugen Muraraşu; Petrică Muraraşu – ofiţer superior de poliţie; Maria, Ana, Elena, Angela, Silvia şi Lica (Nechifor) – minţi luminate răspândite în toate colţurile ţării, în diferite munci şi responsabilităţi benefice neamului românesc.

Aurel Muraraşu este căsătorit cu Paraschiva, fiica lui David şi Ecaterina Olaru, născută în Volovăţ – Suceava. Impreună au dat naştere a trei copii: Vasilică, Mihaiţă şi Mircea.

Absolvent al primei promoţii de 7 clase generale, a fost coleg cu profesorul Teodor Epure şi a avut ca învăţători şi profesori pe: Ciubotaru Zoiţa, Ciocoiu Mihai, Ciocoiu Olimpia, Stănescu A., Stănescu Silvia, Pădureţ Dionisie, Condrea Dumitru, Şalaru Ioan, Şalaru Maria.

Fire cu calităţi de a cunoaşte şi promova noul a obţinut cu uşurinţă rezultate meritorii în toţii anii parcurşi în perioada şcolii generale. În acelaşi timp, muncea din greu în gospodăria familiei, care trebuia să facă faţă şi unor greutăţi materiale. Perioada de după Al II-lea Război Mondial şi instalarea ocupaţiei staliniste a lăsat urme adânci şi în acest caz. În 1948, tatăl său a fost condamnat la ani de puşcărie, pentru că nu a supravegheat suficient pe fiul cel mai mare, care a rupt sigiliul de pe valţurile instalaţiei de produs ulei din seminţe de floarea soarelui. Miluţă Muraraşu, posesor al unei dughene şi al unei uleierniţe, unde sătenii veneau să-şi prelucreze şi să-şi valorifice produsele de pe câmp, a fost considerat chiabur, i s-a interzis să mai furnizeze acest servicii către populaţie aplicându-se, de către ,,dregătorii” vremii, sigiliul pe rudimentarul utilaj. Acest lucru va determina mari necazuri tânărului vornicenean în drumul său spre desăvârşirea intelectuală.

În 1957, a absolvit cursurile Liceului ,,Grigore Ghica” din Dorohoi, unde a avut ca profesori renumiţi: Romândaşu Gheorghe – diriginte şi profesor de istorie; Stoiu Iosub – profesor de matematică şi astronomie; Soca Alex – profesor de franceză.

Dar, anevoioasă a fost calea pentru a ajunge aici. Pentru a se înscrie la frecventarea cursurilor unui liceu, trebuia să dovedească că părinţii săi nu sunt ,,chiaburi”. Totuşi, prin îngăduinţa secretarului de primărie – Mahalagiu -, obţine o adeverinţă că părinţii sunt ,,ţărani mijlocaşi” şi se înscrie la Liceul de Electroaparataj din Giuleşti, de unde după trei luni, este exmatriculat, pentru că cineva (oare cine o fi fost?!) din sat trimite o anonimă la direcţiunea liceului… În aceste condiţii este nevoit, deşi minor, să se încadreze ca funcţionar – ,,colector de stat” – ajutat fiind de cumnatul său, Arcadie Corleciuc – tatăl inimosului primar al Vornicenilor, întreprinzătorul intelectual prof. Ovidiu Corleciuc.

Sigur, că viitorul profesor nu concepea să nu-şi continue studiile şi… se căuta soluţii. După un an de zile merge în audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej, ajutat fiind de Vasile Bâgu –vornicenean -, ilegalist şi fost coleg de celulă cu Dej, la Doftana. (Vasile Bâgu se număraseră printre cei care au organizat grevele din 1933 de la Atelierele CFR Griviţa şi a fost reprezentantul Partidului Comunist în Comitetul Naţional Antifascist alături de reprezentanţii partidelor istorice: liberal şi ţărănesc. O cercetare de către istorici vorniceneni, pe această temă, ar clarifica multe probleme legate de viaţa şi activitatea acestuia, implicat foarte serios în politică înainte şi după Război, pentru că, de multe ori, apar date şi informaţii eronate cu privire la locul naşterii şi activitatea sa.) După intervenţia lui Vasile Bâgu, Miluţă Muraraşu este categorist ,,ţăran mijlocaş” şi aşa se creează şansa, ca Aurel să se înscrie la Liceul ,,Grigore Ghica” din Dorohoi. Înzestrat cu calităţi deosebite – creator, idependent şi detaşat – trece uşor peste greutăţile ivite în această perioadă. Totuşi şi aici are o mare problemă. Nativ de a nu suporta să fie înlănţuit de regulile altora, încearcă să reformeze şi să revoluţioneze mediul şi regimul de internat, iniţiază şi participă, împreună cu alţi colegi din ultimul an, la o ,,grevă a foamei”, fapt ce a făcut să fie luat în atenţie de organele de securitate. Riscul de a fi exmatriculat este înlăturat, şi de această dată, de rudele apropiate.

După terminarea liceului este încorporat, ca militar în termen, la Divizie de Artilerie din Tg. Jiu. Inteligent şi chibzuit în toate, îndeplineşţe diferite responsabilităţi ostăşeşti: furier în satatul major al unităţii, magaziner (plutoner de companie) şi instructor cultural, lucru ce a făcut să fie apreciat şi stimat de comandanţi, corpul de ofiţeri şi soldaţi. Răsplata a primit-o pe măsură: parcurge ierarhia din corpul gradaţilor şi este lasat la vatră cu trei luni înaintea termenului.

Din acest moment intră în acţiune ,,forţele” care îl determină să-şi îdeplinească misiunea de dascăl, luminator şi îmblânzitor al fiilor vorniceneni. Mentorul său se dovedeşte a fi profesorul Dionisie Pădureţ. Acesta îl convinge să rămână în Vorniceni, în învăţământ, căci tânărul proaspăt lasat la vatră şi cu statut de ,,flăcău” dorea, cu orice preţ, să plece la Bucureşti pentru a-şi continua studiile la o şcoală tehnică. Aşa se face ca, în septembrie 1959, să prea clasa a II-a de la Şcoala nr.2 Vorniceni (Şcoala din vale), înlocuind-o pe Doamna Guja, care a fost numită director la Şcoala din satul Dealul Crucii.

Vorniceneni au avut noroc! Încă un dascăl devotat şcolii, din rândul fiilor acestui sat, se sacrifică pentru a fi alături de ceilalţi – Teodor Epure, Costache Istrate, Mihai Pânzaru, Ion (Nică) şi Maria (Sârbu) Muraraşu, Dumitru (Mitică) Sârbu – de a desăvârşi mareaţa operă de modelare şi luminare a vornicenenilor. Noi, cei de acum, care am ,,trecut prin mâinele” domniilor lor nu-i vom uita niciodată. Mai târziu, altă generaţie le-a urmat exemplul: Gheorghe (Ghiţă) Sârbu, Angela (Bâgu) Sârbu, Aurel Sârbu, Teodor Muraraşu, Ştefan Aionesei, Gheorghe Gherman, Ovidiu Corleciuc, Eugen (Gelu) Muraraşu, Viorel (Relu) Epure şi… fiecăruia îi va veni rândul să-i cinstim cum se cuvine în paginile acestei publicaţii. Pentru aceasta a fost fondată această revistă!

Intrând în câmpul şcolii nu va mai renunţa vreodată şi după trei ani, adică 1961, este numit ca profesor de educaţie fizică la Şcoala Nr.3 (Şcoala din deal), Liceul Teoretic din Vorniceni. Aici funcţionează până în 1971, când, la cerere, trece ca profesor de educaţie fizică la Şcoala Nr.1 Vorniceni, de unde va ieşi la pensie în 1998. Aici, în perioada 1989 – 1998, îndeplineşte funcţia de director. De remarcat faptul că, profesorul Aurel Muraraşu a făcut parte din corpul iniţial de cadre didactice al Liceului Teoretic Vorniceni. ,,(…) în iunie 1963 şi apoi în august – sesiunea a II-a, s-a înfiinţat prima clasă de liceu cu 41 de elevi şi următorii profesori din pepiniera noastră: Pădureţ Dionisie, director şi profesor de Matematică; Epure Teodor, prof.de Lb. Română; Cuciureanu Gheorghe, prof.de Lb.Franceză; Muraraşu Ion, prof.de Lb. Rusă; Muraraşu Paraschiva, prof.de Geografie; Muraraşu Maria, prof.de Biologie; Mihalcea Ion, prof. de Fizică; Muraraşu Aurel, prof.de Educaţie Fizică; Cuzic Georgeta, prof.de Istorie. Începători, cu emoţii şi străduinţă au făcut faţă cu brio, obţinând rezultate remarcabile.(…)”. (Pădureţ, Dionisie. Op.cit.)

Perfecţionarea pregătirii profesionale şi desăvârşirea formaţiei de intelectual s-au concretizat prin absolvirea Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1965) şi obţinerea (1967) Gradului Didactic Definitivat în Învăţământ. A urmat apoi, periodic, 5 cursuri de reciclare la centrele de perfecţionarea cadrelor didactice din Bucureşti şi Iaşi, unde, de fiecare dată, a obţinut calificative de ,,foarte bine”.

Pe lângă responsabilităţile pe care le avea pe linie didactică, în perioada 1965 – 1998, a fost director al Căminului cultural din Vorniceni şi preşedintele Comisiei de judecată (de împăciure) de pe lângă Consiliul Local.

Vornicenenii mai trebuie să găsească o modalitatea de a răsplăti munca de o viaţă a profesorului Aurel Muraraşu, pentru ca efortul său, alături de cel al corpului intelectualilor satului din învăţământ, s-a materializat în schimbarea radicală a mentalităţii şi atitudinii vorniceneanului. Energiile spiritului ,,războinic” şi mândriei, caracteristice vorniceneanului, au fost canalizate inteligent de renumitul profesor spre confruntarea sportivă. Aşa, vorniceneanul a alunecat pe panta pozitivă a luptei sale de a domina. Domnia sa a demonstrat, cu adevărat, ce înseamnă ,,educaţie fizică”. De aceea, nu întâmplător, nu admitea titlul de ,,profesor de sport”, ci ,,profesor de educaţie fizică” sau ,,ora de educaţie fizică” şi nu ,,ora de sport”. Sport poate să facă şi să atingă performanţe numai cel ce are o bună educaţie, mai ales, educaţie fizică. Acestea au fost reperele profesorului Aurel Mararaşu în efortul său pentru a îmblânzi pe vornicenean. Ca drept dovadă stau rezultatele remarcabile ale echipei de handbal, la atletism – locul II pe ţară, vicecampioni la gimnastică etc. Modelaţi au fost şi marii sportivi ai ţării proveniţi din rândul fiilor din Vorniceni, care au obţinut numeroase trofee pe plan naţional şi internaţional. Aşa, bunăoară, sunt Dumitru Şchiopu, Viorel Fluierică, Viorica C. Ilica, Cecilia Ungureanu şi ca ei încă mulţi. Dumitru Şchiopu este ,,Maistru al Sportului” şi împreună cu fraţii Alexandru, Mihai şi Neculai au practicat boxul la Clubul Sportiv STEAUA. Dumitru Şchiopu a făcut parte din Lotul Naţional de Box, categoria „MUSCĂ”, a suţinut 250 de meciuri de box, din care în 210 a ieşit învingător, a participat la Olimpiada de la Moscova – 1980 – (clasat pe locul al V-lea), a participat la Balcaniadele de Box (Iugoslavia – 1978 şi 1979, Turcia – 1982), la Campionatul European de Box (Finlanda – 1981 şi Ungaria – 1985), la Spartachiada de Box (Bulgaria – 1980, Ungaria – 1981, Cuba – 1982, Rusia – 1984 şi 1986, Polonia – 1985) şi la competiţii internaţionale intercluburi în Algeria, Albania, Austria, Bulgaria, Cuba, Elveţia, Cehoslovacia, Finlanda, Italia, Germania, Mongolia, Suedia, Ungaria obţinând numeroase trofee. Viorel Fluierică, sportiv, luptător de greco-romane la Clubul Sportiv Botoşani, a obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale (în anul 1978, medalia de bronz la campionatul naţional, între anii 1979 – 1983 – titlul de vicecampion naţional, medaliat cu argint, în anul 1984, medalia de aur la Turneul Prieteniei organizat la nivelul ţărilor balcanice, iar în 1985, medalia de aur, campion al României). Viorica C. Ilica (Neculai), arbitru naţional şi internaţional de canotaj, a făcut parte din Lotul naţional de canotaj şi din Lotul Olimpic, fiind în aceeaşi barcă cu Elisabeta Lipa. Viorica, în 1985 obţine titlul de campioană mondială la juniori; în anii 1987, 1989, 1991,1993 obţine medalile de aur la campionatele mondiale. Cecilia Ungureanu (Dumitru) a fost în componenţa Lotului naţional de canotaj, antrenor la Lotul Naţional de Junioare, obţinând însemnate locuri şi premii la întrecerile naţionale. Aceşti ,,berbeci” moldavi, fii ai Vorniceniului, a făcut să fluture tricolorul românesc lumii întregi. Indubitabil, aceasta se datorează, în primul rând, profesorului de educaţie fizică. Să fie lăudat şi apreciat pe măsură!

Munca de educaţie fizică a fost inspirat combinată cu cea de mediere a conflictelor dintre consăteni şi cea de educaţie culturală. Ca preşedinte al Comisiei comunale de judecată (împăciure) a mediat şi împăcat peste 1700 de cazuri, împăcând părţile din conflict în proporţie de 85 %. Iată, o altă cale de calmare a relaţiilor interumane şi restabilirea raporturilor de prietenie într-o comunitate, atunci când există o stare nervoasă. Cine a ţinut ,,în mână” asemenea ,,metodă” şi, încă, multă vreme? Desigur, profesorul Aurel Muraraşu! Nu cred că devotatul nostru consătean nu ar dori să mai întreprindă aşa ceva şi în vremurile acestea, căci are forţa necesară. Dar, cine mai poate înţelege acest rol, acum, când valorile morale şi tradiţionale, rând pe rând, decad!

În planul educaţiei culturale a obţinut rezultate remarcabile. La concursul şcolar ,,Dialog pe aceeaşi scenă” a obţinut locul I, prilej cu care, ca răsplată, şcoala a fost dotată cu aparatura didactică necesară procesului de instruire didactică. Formaţia de dansuri şi grupul vocal de la Şcoala nr.1 Vorniceni a obşinut locul I pe judeţ. A condus formaţiile de fluieraşi şi dansuri populare, grupurile vocale (bărbăteşti şi fete) timp de 14 ani, obţinând preţioase locuri şi diplome.
Spiritual, cu harul umorului şi inventiv, înjgheba rapid câte o povestioară hazlie inspirată de întâmplări adevarate, atunci când se nimerea în grupuri cu colegii şi săteni la diferite activităţi culturale, petreceri şi câte şi câte. Cine nu ştie de povestea amuzantă – ,,Bariera de la Dorohoi” (Pădureţ, Dionisie. ,,Vorniceni, leagănul împlinirilor mele”. Apărut la Editura Agata, Botoşani,2007). În prezenţa sa atmosferă anturajului este plăcută şi veselă.

Profesorul Aurel Muraraşu s-a dovedit a fi şi un bun gospodar. Ca director de şcoala a construit o bază sportivă, a dotat unitatea de învăţământ cu un post telefonic şi cu renumitul clopot de aramă, care vestea peste sat că acolo este ordine şi ,,se face carte”. Toate acestea au fost realizate nu cu alocaţii bugetare de la judeţ sau comună, ci cu bani agonisiţi şi chibzuiţi proveniţi din muncile agricole ale elevilor, din valorificarea produselor de pe lotul şcolar sau din munca voluntară a profesorilor şi părinţilor. şi multe ar fi realizat domnul profesor pentru comuna sa natală, dacă nu ar fi întâmpinat, de fiecare dată, atitudinea ostilă a factorilor de decizie de pe atunci!

Punând problema rostului vieţii pe această lume, eminentul profesor îmi spune: ,,Viaţa este o luptă înverşunată în faţa căreia nu trebuie să cedezi. Acest lucru se realizează prin muncă şi pasiune, făcând educaţie generaţiilor tinere. M-am mândrit cu locul meu natal, cu oameni gospodari care au trudit şi trudesc pe acest meleag. Mi-am iubit ţara pe care, am jurat când am făcut stagiul militar, că o voi apăra cu preţul vieţii mele. (…) Am dat ţării trei feciori şi trei nepoţi. Sunt mândru de ei. Ei, împreună cu soţia, fac parte din viaţa mea.” Impresionant! Câtă sinceritate, cât de mult se spune prin aceste cuvinte! Munca şi faptele sale, personalitatea sa, locuinţa şi gospodăria familiei sale, pe care le gasim ca un pilon în mijlocului satului, sunt şi se constituie ca o lecţie de educaţie pentru vorniceneni!

Aprecierea comunităţii a fost pe măsură: Diploma şi Titlul de ,,Cetăţean de Onoare” al Comunei Vorniceni acordate de Consiliul Local Vorniceni, în 15 august 2003; Titlul de Membru de Onoare al Fundaţiei Naţionale pentru Dezvoltare Comunitară.

Sunt onorat că am prilejul să-mi răsplătesc Profesorul, pentru că şi Domnia sa se numără printre cei care m-au modelat ca Om. Şi nu numai atât! Tot timpul mi-a dovedit omenie. De multe ori, de la Domnia sa, am primit un sfat bun, un îndemn preţios şi chiar un ajutor pentru a face faţă aspirităţilor vieţii.
Pentru mine, profesorul Aurel Muraraşu rămâne Omul care a prizat comunitatea sătească a Vorniceniului, distingându-se cu o personalitate aparte, cea a intelectualului progresist, care a însutit şi înmiit atitudini şi exemple demne de urmat. Contribuţia Domniei sale la modelarea fiilor din Vorniceni după anii `50 a fost una considerabilă.

Cred că, nu va fi un moment de exces în conduită sau un gest nepotrivit, dacă aş încheia cu: La Mulţi Ani, domnule profesor! Să fiţi mândru de ceea ce aţi realizat pentru locurile natale – Vorniceni!

Note:
1.Gherman, Gheorghe. ,,Vorniceni – străveche vatră strămoşească”. Apărut la Editura Agata. Botoşani, 2007;
2.Pădureţ, Dionisie. ,,Vorniceni – leagănul împlinirilor mele”. Apărut la Editura Agata. Botoşani, 2007;
3.Istrate, Ion. ,,Teodor Epure – sămânţa mirabilă şi afirmarea spiritului normalian”. Apărut în revista Luceafărul nr. 4(16) din 11.04.2010 (www.luceafarul.net)
4.Arhiva revistei ,,Vorniceneanul”. Dosar nr.59 – Aurel Muraraşu.

Articole pe aceeaşi temă:
1.Ion, Istrate. ,, Teodor Jacotă: viaţă cu zbucium şi har sau quadriptarea personalităţii”. Apărut în revista Luceafărul nr. 12 din 11.12.2009. (www.luceafarul.net)
2.Ion Istrate. ,,Lucia Olaru Nenati – ciudesă a Nordului Moldav sau ,,zâna blondă a Ipoteştilor”. Apărut în revista Luceafărul nr. 2(14) din 11.02.2010 (www.luceafarul.net)
3.Ion Istrate. ,,Ciprian Mitoceanu (Micul Asimov) în drumul său spre celebritate”. Apărut în revista Luceafărul nr. 3(15) din 11.03.2010 (www.luceafarul.net)
4.Istrate, Ion. ,,Teodor Epure – sămânţa mirabilă şi afirmarea spiritului normalian”. Apărut în revista Luceafărul nr. 4(16) din 11.04.2010 (www.luceafarul.net)
5.Ion Istrate. ,,Doru Petrariu, după al treilea salt de trambulină pentru a se arunca după zidul enigmatic al USR”. Apărut în revista Luceafărul nr. 6(18) din 11.04.2010 (www.luceafarul.net)

Vorniceneanul. Romania, 11.07.2010

Citare:
Istrate, Ion. ,,Aurel Muraraşu – intelectualul progresist -, îmblânzitorul ,,berbecilor moldavi”. Apărut în: revista Vorniceneanul. Romania, 28.06.2010, Botoşani: Editura Agata. Disponibil online: http://www.vorniceneanul.ro

Olimpius Istrate
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea din Bucureşti
email: olimpius.istrate@elearning.ro

Articole recente atrag atenţia asupra vârstei de la care copiii ar putea sa fie lăsaţi să lucreze la computer. Unii experţi susţin că elevilor ar trebui să li se interzică utilizarea computerelor în şcoli până la vârsta de 9 ani, deoarece utilizarea prematură a tehnologiei le diminuează, în timp, volumul şi concentrarea atenţiei. Alţi cercetători ridică problema utilizării excesive a computerelor şi a Internetului de către copii acasă, fapt care poate afecta negativ performanţele şcolare. Fără a fi neapărat o pledoarie pentru utilizarea TIC de la vârste cât mai fragede, acest articol încearcă să pondereze viziunea negativistă, constituind o invitaţie la reflecţie avizată şi la o interpretare pe criterii utilitariste, contextualizate şi raţionale a concluziilor rapoartelor de cercetare în domeniu.

Dr. Aric Sigman, psiholog şi autor al unui studiu lansat recent în Marea Britanie, afirmă că introducerea prematură şi utilizarea excesivă a tehnologiei are efecte negative asupra dezvoltării copiilor, ale căror capacităţi cognitive sunt în formare. “Sunt rezultate ale cercetărilor care arată că introducerea TIC de la vârste fragede subminează abilităţile pe care ministerele spun că vor să le formeze prin iniţierea de programe de informatizare, cum ar fi capacitatea de a menţine atenţia concentrată pentru o perioadă mai lungă de timp”, spune Sigman.

Dr. Sigman îşi argumentează afirmaţiile prin faptul că este o contradicţie între capacitatea de multitasking – a alterna rapid mai multe sarcini de lucru pentru a face mai multe lucruri în acelaşi timp, specifică lucrului pe computer – şi susţinerea atenţiei. Acestea nu pot şi nu trebuie formate în acelaşi timp. Capacitatea de concentrare a atenţiei pe o durată mai lungă trebuie să fie o abilitate fundamentală, necesară pentru alte competenţe care se formează mai târziu. Marea problemă care este identificată de studii specializate este observaţia conform căreia copiii nu mai citesc literatură, nu reuşesc să se concentreze la şcoală, nu pot să comunice – puse pe seama deficitului de atenţie prezent la toate grupele de vârstă ale elevilor din ziua de astăzi.

Dezbaterile pe problema efectelor noilor tehnologii asupra dezvoltării cognitive, sociale sau asupra sănătăţii copiilor au început să împartă opiniile specialiştilor în zone din ce în ce mai polarizate.

În toate ţările dezvoltate, elevii din ciclul primar au cel puţin o oră pe săptămână în care lucrează cu computerul. În Statele Unite, studiile relevă faptul că aplicaţii educaţionale digitale aduc beneficii la nivelul dezvoltării limbajului şi al competenţelor sociale . În Europa, sunt numeroase studii care arată efectul pozitiv al noilor tehnologii pentru performanţa şcolară, pentru educaţie diferenţiată şi pentru realizarea de situaţii educaţionale mai semnificative pentru elevi.
O altă categorie de studii, precum cel din Marea Britanie, relevă faptul că expunerea prelungită la televizor sau la computer introduc elemente entropice – pe criteriile convenţionale ale psihologiei dezvoltării – sau „dezordonează” dezvoltarea creierului.
De aceea, accesul la noile tehnologii ar trebui să fie permis (în şcoli) abia de la 9 ani, adică începând din clasa a IV-a, susţin autorii.

În sprijinul acestor afirmaţii vin concluziile unui raport de cercetare al Universităţii Duke din SUA, elaborate în urma studiului longitudinal al activităţii unor copiii din Statele Unite, în perioada 2000-2005. Cercetarea a luat sfârşit înainte ca reţelele sociale precum Hi5 şi Facebook să capete amploare, ceea ce amplifică afirmaţiile cercetătorilor cum că accesul copiilor computere şi la Internet de mare viteză conduce la o scădere a rezultatelor la teste. Sugestia autorilor a fost că modelele susţinute guvernamental de extindere a accesului de acasă la noile tehnologii ar putea conduce la mărirea discrepanţelor în performanţa şcolară dintre elevii dezavantajaţi şi elevii buni.

O altă ipoteză interesantă avansată de acelaşi raport este faptul că educaţia a fost distrasă de “obsesia tehnologiei”, însemnând că accentul exagerat pe TIC din ultima perioadă, fără să fie susţinut de o pregătire adecvată a cadrelor didactice şi de o moderare (centralizată) a demersurilor de integrare în limitele eficienţei pedagogice, a condus la „abuz de tehnologie” şi la multe situaţii de lucru în clasă irelevante din punct de vedere al obiectivelor de învăţare.

Însă, după părerea noastră, aceasta a fost o etapă incipientă necesară a procesului de implementare a noilor tehnologii în educaţie, în care decidenţii, cercetătorii, cadrele didactice şi copiii înşişi au experimentat, au tras concluzii şi şi-au ameliorat demersurile, fascinaţi de potenţialul pe care îl arată aceste (încă) noi instrumente de lucru. Nimeni nu mai poate nega că asistăm la zorii uneia dintre cele mai mari schimbări în educaţia publică de după implementarea organizării pe clase şi lecţii, începută în secolul al XVII-lea. Probabil că singura problemă reală în această privinţă este rezistenţa la schimbare a unor practicieni ai educaţiei, afişată ostentativ, în condiţiile în care educatorii ar trebui să conştientizeze faptul că sunt primii responsabili de viitorul (profesional) al tinerelor generaţii.

„Adulţii pot considera tehnologia ca un instrument al productivităţii, spune prof.univ. Jacob Vigdor, de la Universitatea Duke din Statele Unite, însă majoritatea copiilor nu le împărtăşesc atitudinea.” Cercetarea, realizată împreună cu prof.univ. Helen Ladd, mai arată că noile tehnologii sunt instrumente utile pentru copii acolo unde părinţii le monitorizează activitatea. În familiile dezavantajate socio-economic, este mai puţin probabil ca părinţii să aibă timpul, cunoştinţele sau dispoziţia necesară pentru a verifica durata şi modul în care computerele sunt folosite de cei mici şi pentru a-i direcţiona către o utilizare în scopuri educaţionale.

Valoarea adăugată a utilizării softului educaţional pentru atingerea obiectivelor educaţionale nu mai poate fi pusă la îndoială. Chiar şi la clasele mici, o aplicaţie în format digital bine aleasă şi potrivită contextului didactic de la momentul respectiv poate facilita performanţa şcolară atât a elevilor cu dificultăţi sau cu un stil diferit de învăţare, cât şi a celor supradotaţi. Contribuie la creşterea motivaţiei pentru învăţare, la focalizarea atenţiei asupra conţinuturilor predate, la înţelegerea fenomenelor, la formarea unor deprinderi de lucru independent sau în echipă, la realizarea de legături transdisciplinare şi cu situaţii concrete din lumea reală, la dezvoltarea abilităţilor de lucru cu computerul etc.

În plus, tentaţia jocurilor şi a socializării online este atât de mare, corespunzând unor nevoi intrinseci de dezvoltare ale fiinţei umane, încât a interzice utilizarea calculatorului, a reţelelor sociale şi a programelor de mesagerie instant echivalează de multe ori cu a-l închide pe copil într-o cameră fără ferestre şi a-i limita dezvoltarea cognitivă. Lumea modernă a incorporat deja noile tehnologii printre instrumentele fireşti de comunicare, de formare continuă şi de informare.
Consideraţii finale

Pentru a concluziona, putem spune că nu atât utilizarea noilor tehnologii ar fi o problemă majoră, ci modul în care sunt acestea folosite de copii, orice vârstă am lua în considerare. De aceea, recomandările noastre vizează următoarele aspecte:
• Utilizarea computerelor de la o vârstă fragedă (înainte de 9-10 ani) trebuie făcută sub supravegherea părinţilor sau a cadrului didactic.
• Folosirea moderată a noilor tehnologii (şi ar trebui inclus aici şi televizorul), cu o limită bine stabilită de timp de utilizare – în timp, durata poate creşte de la mai puţin de o oră (la 6 ani) la două-trei ore pe zi (la 14 ani).
• Utilizarea aplicaţiilor sigure, a softului educaţional cu reală valoare pentru învăţare şi adaptate vârstei psihologice a copilului/ elevilor.
• Utilizarea Internetului numai după ce părinţii sau cadrele didactice fac configurările necesare pentru accesul securizat al copiilor la paginile de pe Internet.
• Părinţii trebuie să se asigure că noile tehnologii nu devin un scop în sine pentru copil, ci că acesta înţelege rolul acestora de instrument pentru comunicare, informare, formare de deprinderi, joacă.

Desigur, unele dintre aceste recomandări necesită intervenţii de durată şi fermitate în aplicarea principiilor. Mai ales, o atitudine adecvată faţă de noile tehnologii se construieşte prin exemplul constant din partea părinţilor şi a educatorilor; nu-i cereţi copilului ceea ce dumneavoastră nu respectaţi: dacă părintele se joacă la computer până noaptea târziu, e puţin probabil ca un copil să adopte un comportament diferit; dacă învăţătoarea pune accentul pe utilizarea în sine a computerului şi nu pe ceea ce aduc softurile educaţionale şi Internetul pentru atingerea obiectivelor de învăţare şi de formare de competenţe, e puţin probabil ca elevii să perceapă computerul doar ca pe un instrument de muncă intelectuală.
Ce-i drept, acest instrument de muncă intelectuală este unul complex şi avansat, iar utilizarea sa deplină, atât de necesară în viaţa profesională şi socială de la momentul în care copiii de astăzi vor intra pe piaţa muncii, solicită exerciţiu, responsabilitate, echilibru. Este foarte puţin probabil ca acestea să se formeze corect prin interdicţii nefondate,utilizare nediferenţiată, fără software de calitate, fără suport “avizat” din partea adulţilor semnificativi din viaţa copilului.

Ca orice mediu socio-educaţional bogat în influenţe şi dependent de realitatea socială, culturală şi economică, primii paşi trebuie supervizaţi, influenţele negative trebuie filtrate, iar strategiile adecvate de „supravieţuire” sau de răspuns trebuie explicate, exersate, interiorizate pe un suport axiologic autentic.
Elearning.Romania, 2010-06-29

Citare:
Istrate, Olimpius. De la ce varsta pot copiii sa inceapa sa utilizeze computerul?. Apărut în: Elearning.Romania, 2010-06-29. Bucureşti: TEHNE- Centrul pentru Dezvoltare şi Inovare în Educaţie. Disponibil online: http://www.elearning.ro.

Acest vornicenean, ,,get-beget” prin naştere şi prin întreaga sa activitate, locuieşte la ,,doi paşi de şcoala din deal” aşa cum se ştie. Acum are 88 de ani şi a dat viaţă la 8 copii din care 5 băieţi şi 3 fete, răspândiţi aproape în toată ţara (Bucureşti, Ploieşti, Slobozia, Botoşani, Leorda şi în sat).

În anii 1943-1944 a fost militar şi a luptat în armata română condusă de Mareşalul Ion Antonescu pentru eliberarea Basarabiei. La 2 martie 1944 a fost rănit şi luat prizonier de Armata Roşie, muncind în zona Ural-Siberia. Printre cei 100 de prizonieri se aflau şi 12 vorniceneni care au fost închişi în vagoane de vite, sigilate, fără a avea posibilitatea de a ieşi în aer liber. De abia la Odessa câte doi prizonieri, supravegheaţi îndeaproape, erau scoşi şi duşi să bea apă mai proaspătă.

Chinuiţi de foame, sete şi păduchi (pe care-i dădeau jos de pe picioare cu mâna) au ajuns în zona sudică a Uralilor (Celeabinsk) şi puşi ,,la muncă”, adică la fabricarea armamentului pentru front. Hrana pe care o primeau era în funcţie de numărul de ore lucrate, iar acestea depindeau de construcţia fizică a prizonierului, cei graşi lucrau 8 ore pe zi şi primeau 800 de grame de pâine, cei potrivit de sănătoşi lucrau 6 ore pe zi şi primeau 600 grame de pâine, a treia categorie slăbuţi şi bolnavi 4 ore pe zi şi a patra categorie erau bolnavi grav fiind duşi la spital. Pe lângă pâine, mai mâncau varză, crupe fierte, fiertură de buruieni şi foarte rar câte o mică bucăţică de carne. Li se dădea voie să scrie câte o carte poştală pe lună, care să conţină maxim 25 de cuvinte şi care trebuia să se întoarcă la expeditor.

Întrebat fiind cum se comportau ofiţerii ruşi cu prizonierii, a precizat că bine şi că, mai degrabă, ofiţerii români – ,,caraleii”- ne băteau cu cablul ,,ca pe oi”. Îi pare rău că printr-o întâmplare nefericită i s-au luat şi ars actele (fotografii, declaraţii), pe care le păstra într-o valijoară de tip cazon, ca un mic diplomat, care i-a rămas ca amintire din Siberia. Odată cu succesele Armatei Roşii pe frontul de Est acesta, a fost împins pe linia Iaşi-Chişinău, destul de repede. Luptele de la Moghilev sunt momentele înfrângerii Armatei Române, alături de cea germană şi care au pus-o în situaţia de a se retrage spre Roman. Aici au fost dezarmaţi de ruşi, strânşi şi păziţi în grădina publică, îngrămădiţi şi lăsaţi sub cerul liber, ploi şi noroaie. Îşi aduce aminte că erau cu el şi fostul dascăl Bâgu şi Sandu lui Roman. Aici au fost puşi să lucreze la calea ferată. De aici au fost duşi la Iaşi, în zona Universităţii, 30 de zile, sub cerul liber, fiind nevoiţi să roadă coaja copacilor de foame. A încercat să fugă pe Valea Moldovei cu nişte basarabeni, dar aceştia s-au răzgândit. Intenţiona cu unul din prietenii săi să treacă dintr-un sat în altul, să ceară de mâncare sau să ia poame din copaci şi porumb fiert, dar şi acum renunţă. Rănit pe frontul de la Iaşi-Chişinău, aproape de locurile natale la Dângeni, s-a îmbolnăvit şi a avut noroc pentru faptul că s-a întremat la Mănăstirea Agapia.

Aşa cum preciza domnul profesor Sârbu Aurel, după o discuţie avută cu moşul Jan, pe frontul rus l-a cunoscut pe Silviu Brucan, care semna ,,articole foarte interesante despre transformările revoluţionare din ţară”.

Patria lui – ,,Vornicenii”- a purtat-o în inimă şi în suflet şi l-a ajutat să treacă mai uşor greutăţile zilnice de pe front şi din zonele unde a lucrat ca prizonier 4 ani şi 3 luni, în ţara lui (Roman) şi în alte locuri.

De-abia în ziua de 7 decembrie 1948 s-a întors în Vorniceni. De atunci trăieşte liniştit, singur, după ,,trecerea din viaţă” a mătuşii Victoria şi plecarea în toate colţurile ţării a copiilor. Deşi aceştia l-ar lua la ei să-şi ducă restul vieţii, moşul Jan crede că poate trăi liniştit şi aici, sfătuind pe toţi, povestind la toţi ,,grozăviile” războiului. Acum la cei 88 de ani ai săi, moşul Jan Bădărău este ,,o legendă în viaţă” şi ar fi păcat să nu-l cunoaşteţi cât mai este în viaţă.

„Adevărul, oriunde l-ai căuta, nu se înfăţişează uşor. Trebuie să te cobori foarte adânc ca să-l găseşti”. (François Guizot)

Era într-o zi de august a anului 1949. Soarele îşi scosese capul de după perdeaua de nori întunecaţi.
În bătaia razelor calde ale soarelui, ţăranii se îmbulzeau, când într-o parte, când în alta, bombănind şi blestemând, să ajungă cât mai repede la primărie. Atmosfera era încărcată din cauza unor veşti rele pe care le tot auzeau de câteva luni, de când venise la putere guvernul comunist, condus de dr. Petru Groza. Se zvonea că se doreşte înfiinţarea colhozurilor şi la noi.

Câţiva cetăţeni care fuseseră prizonieri în Uniunea Sovietică în urma celui de-al doilea război mondial au cunoscut îndeaproape viaţa din lagărele din Siberia dar şi unele momente ale traiului colhoznicilor sovietici, pe care le-au povestit tuturor. În urma răspândirii acestor informaţii, s-a creat în rândul vornicenenilor o adevărată ură împotriva colhozului.

Auzind că vor veni reprezentanţi ai judeţului Dorohoi, care le vor vorbi despre comasarea pământului, se adunară atât în curtea primăriei cât şi în uliţa de alături. Aşteptau cu nerăbdare şi erau nemulţumiţi că pierdeau un timp preţios pe care ar fi putut să-l folosească la muncile câmpului. Ţăranii nu voiau nici în ruptul capului să-şi piardă pământul, lăsat moştenire din generaţie în generaţie.

Reprezentanţii judeţului au ţinut o cuvântare „patriotică”. Vorbeau cu însufleţire despre cât de bine va fi la colectiv şi cât de bogaţi vor fi ţăranii, dacă pământul lor va fi cultivat pe suprafeţe mari, cu mijloace mecanizate…

Mulţimea asculta supusă, oratorii aveau convingerea că vorbele lor mergeau la sufletul oamenilor însă în ochii celor mulţi puteai zări un licăr de neîncredere şi de supărare. Au fost rugaţi să nu se potrivească la zvonurile urâte care vin din partea unor răuvoitori. În acel moment, pe feţele lor posomorâte se citea o întrebare pătimaşă, care aştepta un răspuns urgent: „De ce era necesară comasarea pământului din tarlaua Ibăneasa ?” În zadar au încercat cei de la judeţ să le explice…Nicio explicaţie nu a părut să-i convingă, în ciuda broboanelor de sudoare apărute pe fruntea vorbitorilor.

Un murmur surd venind din spate începe să prindă putere iar vorbele încep să se rostogolească şi să se audă din ce în ce mai clar : „Nu vrem colhoz!” „Nu vrem comasarea pământului!” Mulţimea începea să se enerveze. Câţiva cetăţeni aruncă cu mere pădureţe în vorbitori. Cei din faţă se apropie, ameninţător…De frică, oratorii intră în primărie dar nu scapă fără ghionturi şi lovituri. Printre cei mai înverşunaţi, s-a aflat şi Constantin Olaru, un ţăran cu frunte lată, ochi negri, gene dese şi drepte şi sprâncene stufoase, care a intrat în primărie şi i-a lovit cu sete, apoi a tăiat firele de la telefon pentru ca poliţiştii să nu poată comunica situaţia la judeţ. Este prins şi pus la arest în timp ce mulţimea de afară a fost somată să se împrăştie. Oamenii însă nu se îndurau să plece. Situaţia era gravă şi au rămas să vadă ce se mai întâmplă. În cele din urmă, unii s-au dus acasă, presaţi de grijile gospodăriei, alţii s-au îndreptat spre casele unor funcţionari ai primăriei, pentru a se răzbuna, considerându-i loiali reprezentanţilor judeţului. Ca să scape de furia mulţimii, aceştia s-au ascuns într-un lan de cânepă de la marginea satului.

Seara, a sosit un detaşament de jandarmi şi poliţişti, care a pus satul în stare de asediu. Jandarmii au montat o puşcă mitralieră în faţa primăriei şi s-au instalat în toate punctele fierbinţi ale satului. Cei mai mulţi supravegheau biserica nouă, deoarece auziseră că ţăranii voiau să tragă clopotele pentru mobilizare împotriva autorităţilor locale.
În felul acesta, organele comuniste instalate nu demult au trecut cu bestialitate la reprimarea acestei răzmeriţe spontane a sătenilor.

Cei care au participat la adunarea de la primărie, de frică, nu mai dormeau acasă. S-au mutat pe tarlalele moşiei Vorniceni, iar cei care totuşi se odihneau în casele lor, aveau grijă să pună în tindă coasa sau toporul şi se trezeau la orice lătrat al câinelui din ogradă.

În nopţile următoare, poliţiştii împreună cu securitatea, au intrat cu forţa în casele oamenilor şi i-au arestat pe Dumitru T. Dăscăleau, Teodor Gh. Istrate, Andrei Curcă, care au fost mai apoi judecaţi şi condamnaţi. Greu s-au luptat securiştii cu cetăţeanul Costache Toşcuţă. Acesta s-a apărat cu coasa, s-a strecurat în spatele casei, unde se afla stufăriş şi păpuriş şi a reuşit să-şi piardă urma în negura nopţii.

Alţi cetăţeni, Costache Zaharia, Costică Rădăcină (Gherasim), Vasile Irimia Asavei, Gheorghe Rădăcină, s-au ascuns o perioadă de timp prin împrejurimile satului şi în satele vecine iar mai târziu au plecat în alte localităţi, fiind fugari câţiva ani.
Oamenii din satele vecine au fost înspăimântaţi de veştile ce veneau de la Vorniceni.

Răzvrătitul Olaru Constantin a rămas în continuare în arestul poliţiei. Aici, nu a mai avut somn. După câteva zile, încălţat cu bocanci fără şireturi, cu capul gol, cu o cămaşă murdară, învoit să meargă la toaletă, reuşeşte să fugă de poliţie şi să-şi piardă urma. Au urmat cercetări în întregul sat. Moş Mihai Bădărău l-a primit la stâna lui din tarlaua Cânipişte şi i-a dat mâncare şi adăpost. Poliţiştii însă au aflat unde se ascundea iar când au venit să-l ridice, Constantin Olaru era deja departe. A întrerupt orice comunicare cu familia până în vara anului 1991, când s-a întors în sat tocmai din Oltenia. Rudele, prietenii şi toţi cei care l-au cunoscut şi iubit l-au vizitat şi i-au pus sute de întrebări. Pe chipul său se mai citea încă acea stare de stres şi de frică acumulată în lunga perioadă de bejenie. După două săptămâni, s-a întors pentru totdeauna în satul care l-a protejat timp de 42 de ani.

După ce au fost arestaţi principalii oponenţi, nimeni nu a mai îndrăznit să mai spună nimic. Jandarmii au rămas în sat până s-a restabilit ordinea. Pământurile sătenilor au fost comasate iar ţăranii au trebuit să muncească la colectiv până în decembrie 1989.

Această răzmeriţă, chiar dacă nu a avut rezultate favorabile pentru comunitate, a fost totuşi un exemplu de dragoste şi respect pentru pământul lăsat moştenire şi de dârzenie în faţa nedreptăţii, o strălucită încercare a cetăţenilor de a se opune regimului comunist.

Toţi copiii aleargă vara
După fluturi, caprioare,
Numai eu stau singur,singur
Pazesc turma de mioare.

Frate-mi este doar un câine
Ma-nsoţeşte toată vara,
Alergăm dupa oiţe
De cu zori şi până seara.

Şi când vine zi cu ploaie
E mai greu,dar n-ai ce-i face,
E mai lungă parcă ziua
Insă, ciobanaş îmi place.

Câinele mi-e bun tovaraş
Doarme pe genunchii mei
Îmi aduce ‘napoi turma….
Mai aleargă după miei….

Iau cu mine fluieraşul
Şi cânt oilor de jale
Cucul cântă prin poiene
Mierla cântă prin ponoare.

Fluierul, oile şi-un câine
Mi-au fost fraţi, mi-au fost tovaraşi
Parcă-aş vrea să-ntorc anii
Şi copil să mai fiu iaraşi.

Să mai dorm noaptea la stână,
Tata să-mi spună poveşti
Ai plecat copilărie
Şi tu tata…..unde eşti?

În istoria fiecărei ţări există o epocă prin care aceasta se plasează pe un loc fruntaş şi străluceşte. Cât priveşte spaţiul românesc, această perioadă se află la începutul istoriei sale, acum mai bine de cinci milenii, în epoca neo-eneolitică ce a cunoscut câteva civilizaţii excepţionale –Gumelniţa, Cernavodă, Vinca, Bodrokeresztur, Hamangia, Boian, ale căror manifestări artistice, spirituale întrec în valoare civilizaţiile europene contemporane lor, dar care sunt foarte puţin cunoscute în afară. Acestora li se alătură cultura Cucuteni, civilizaţie de o inegalabilă originalitate ce s-a dezvoltat pe un spaţiu extins de cca 350.000 km2. Creaţiile acestor civilizaţii pot fi considerate adevărate comori naţionale, repere pe harta culturală a Europei. Muzeele şi arheologii au considerat necesară organizarea unor expoziţii internaţionale dedicate neoliticului românesc pentru a evidenţia unicitatea şi spiritualitatea profundă a acestor culturi. Astfel, începând cu 2008, s-au organizat expoziţii internaţionale la Olten – Elveţia, Roma – Vatican, Bytom şi Varşovia – Polonia.

Expoziţia de arheologie „The Lost World of Old Europe The Danube Valley 5000 – 3000 B.C.” continuă şirul acestor expoziţii externe dedicate neoliticului românesc.Este pentru prima dată când astfel de capodopere au trecut Oceanul Atlantic pentru a ajunge în S.U.A., la New York. Aceasta a fost organizată la cererea Institute for the Study of the Ancient World New York University, şi a fost deschisă în perioada 11.11.2009 – 25.04.2010. A revenit în Europa, la Oxford, în Anglia, şi este găzduită la Museum of Art and Archaeology University of Oxford, primul muzeu universitar din lume şi cel mai vechi muzeu britanic. Coordonatorul principal al acestui periplu muzeistic este Muzeul Naţional de Istorie a României. Pentru a realiza o imagine cât mai completă asupra acestei perioade istorice pe teritoriul României, au fost invitate să participe muzee din toate regiunile ţării. Piesele au fost selectate după criterii de reprezentativitate ştiinţifică, artistică, cronologică, în ideea redării etapelor evoluţiei culturilor preistorice din spaţiul de la nord de Dunăre. Cu un număr limitat de exponate au venit şi Muzeul Regional din Varna – Bulgaria, Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie Moldova din Chişinău, ca un semn că Dunărea nu a fost o graniţă, ci o punte între teritorii locuite de civilizaţii ale aceluiaşi timp. Putem afirma fără teama de a greşi că expoziţia „The Lost World of Old Europe The Danube Valley 5000 – 3000 B.C.” este o expoziţie-eveniment, atât pentru activitatea muzeistică cât şi pentru imaginea României pe plan internaţional. Piesele arheologice, deosebit de importante, fac parte din patrimoniul cultural naţional şi fără îndoială din cel al umanităţii, dacă ţinem seama că, de fapt aici, în România este leagănul vechii Europe. Exponatele cuprind o paletă complexă de artefacte ce definesc viaţa economică, spirituală şi artistică: ceramică, unelte, arme, obiecte de podoabă, vase antropomorfe, vase de prestigiu, figurine antropomorfe şi zoomorfe ce pun în lumină marile valori spirituale ale neoliticului românesc, care până de curând erau cunoscute de un număr restrâns de specialişti străini. Prezentarea elogioasă care a fost făcută în „The New York Times” a adus în expoziţie un număr record de vizitatori, de pe întreg teritoriul S.U.A., unii veniţi în mod special pentru această expoziţie, ce s-au arătat uluiţi de cele văzute.

Intr-adevăr, valoarea exponatelor a fost cea care a stabilit succesul expoziţiei. Piesele de tezaur alese, toate de excepţie, încât aproape nu poţi evidenţia pe una în detrimentul alteia. Facem totuşi acest pas amintind de Gânditorul de la Hamangia – singura piesă din România care este pe lista celor 10 piese a celor mai importante artefacte ale culturii mondiale, Idolul de aur de la Moigrad, Templul gumelniţean de la Căscioarele, statueta Venus de la Drăguşeni- Botoşani. Exponatele au fost aranjate conform celor mai moderne principii muzeistice, ţinându-se cont de rigoarea ştiinţifică, criteriile artistice, necesitatea protecţiei unor astfel de valori. Efortul organizatorilor s-a văzut în modul de prezentare a pieselor, în vitrinele special concepute pentru aceste exponate, completate cu materiale de informare deosebit de utile: hărţi, grafică, ilustraţie, realizate cu competenţă şi profesionalism de specialiştii de la Institut. Cu această ocazie a fost tipărit în condiţii grafice excepţionale Catalogul expoziţiei, cu 252 pagini de text şi imagini, tipărit la editura „EuroGrafica”, Vicenza, Italia. Afişul expoziţiei, de dimensiuni impresionante, spre a fi vizibil, a utilizat imaginea statuetei Venus de la Drăguşeni-Botoşani, simbol al echilibrului, spiritualităţii, expresivităţii unor astfel de obiecte încărcate de sacralitate. O impresie extraordinară a făcut ceramica, mai ales cea cucuteniană, cu formele sale diverse, sofisticată, rafinată, armonioasă, proporţionată, ce nu cunoscuse roata olarului, dar care surprinde prin dimensiuni, prin tehnica cu care erau realizate aceste vase. Spectaculosul decor al acestora uimeşte prin utilizarea simbolurilor, cele mai multe geometrice, ce pot fi ideograme, sugerând un mod de comunicare al celor din neolitic. Pigmenţii naturali folosiţi în pictură, procesul de finisare al vaselor, precizia, creativitatea de care dau dovadă aceşti artişti anonimi, precursorii artei europene de mai târziu, nu pot decât să-i uimească pe oamenii de astăzi. Analizând statuetele antropomorfe sau zoomorfe realizate din lut ars, decorate cu simboluri pictate sau incizate, într-o formă esenţializată, stilizată, ni se dezvăluie o lume deosebit de complexă, cu reprezentări magico-religioase ce au conotaţii cultice, estetice, sociale.

Muzeul Judeţean Botoşani a fost foarte bine reprezentat prin piesele aparţinând culturii Cucuteni de la Vorniceni şi Drăguşeni. In special vasele de la Vorniceni, cele mai noi descoperiri din expoziţie, au impresionat prin coloritul viu, prin dimensiuni, prin diversitatea formelor şi a decorului.

Această comoară naţională a fost apreciată în cel mai înalt grad de Roger S. Bagnall, directorul de la Institute for the Ancient World şi Dr. Cristopher Brown, directorul de la Museum of Art and Archaeology University, care au prezentat expoziţia cu ocazia vernisării acesteia la New York şi respectiv la Oxford. La vernisaj au fost prezenţi specialişti din muzee, personalităţi din domeniul culturii, iar la Oxford, ambasadorul României în Regatul Marii Britanii, excelenţa sa dl. Ion Jinga.

Aprecierea şi interesul cu care au fost primite aceste expoziţii externe mi-au adus o mare satisfacţie şi datorită faptului că piesele pe care le-am descoperit recent la Vorniceni, incluse în categoria Tezaur a patrimoniului cultural naţional, au fost receptate ca unele dintre cele mai frumoase şi interesante piese din aceste expoziţii.

Pentru a se vedea cum a fost percepută expoziţia „The Lost World of Old Europe The Danube Valley 5000 – 3000 B.C” la New York voi cita din cartea de onoare câteva impresii:
„O expoziţie şi o selecţie excelentă. Mulţumesc pentru aducerea geniului Vechii Europe la New York.”
„Aceasta este o expioziţie fantastică, ce merită să fie prezentată la Metropolitan Museum of Art. Asta va schimba părerile despre istoria umanităţii.”
„Magnific. Intotdeauna apreciez lucrurile deosebite adunate într-o astfel de expoziţie. In special mi-au plăcut obiectele mari, vasele, aflate în cea de a doua cameră care lasă arta să vorbească pentru ea. Mulţumesc.”
“Este o expoziţie frumoasă care pur şi simplu te face să doreşti să te întorci în timp pentru a vedea cum erau folosite aceste obiecte. Felicitări arheologilor, descoperitorilor.”
„Au fost culturi extraordinare. Cum i-aţi convins pe români să vă dea „Gânditorul şi Gânditoarea”(piesele de la Hamangia)? Multe felicitări.”
„Comori care ne luminează minţile şi ne încălzesc sufletele.
”O expoziţie cutremurătoare. Intreaga mea viziune despre Vechea Europă este distrusă.Fascinant.”

Expoziţia de la Oxford abia a fost deschisă şi aşteptăm cu interes ecouri din partea vizitatorilor şi a specialiştilor.

Aşa îndrăznesc să cataloghez cartea ,,Oieritul în satul Vorniceni”, scrisă de Constantin Haisuc, el însuşi fiind un “om de patrimoniu”, cum îi place să spună Lucia Olaru Nenati, atunci când vorbeşte despre oamenii devotaţi şi consecvenţi în munca lor de a descoperi, conserva şi promova tradiţiile noastre şi patrimoniul cultural românesc.

Cartea lui Constantin Haisuc a apărut, în 2008, la Editura Agata şi a fost rapid receptată de etnografi, istorici şi lingvişti.
Ce l-a determinat pe Constantin Haisuc să întreprindă un astfel de demers o spune chiar Dumnealui: ,,(…) această lucrare a fost pasiunea mea… pentru a contribui la păstrarea tradiţiilor ciobanilor din Vorniceni care, de sute de ani, rămân neschimbate, indiferent de necazurile pe care le-au de întâmpinat: secete, războaie, regimuri politice potrivnice. (…) oaia a fost animalul care a asigurat existenţa românului, l-a îmbrăcat, hrănit, încălţat, i-a pus căciula pe cap, (…)”.
Înţeleaptă motivaţie!

Şi aşa, autorul ne povesteşte: ,,Nu împlinisem nici patru ani şi eram strungar la tata la stână. Dacă mulsul de la amiază şi cel de seară era o plăcere, pentru noi copiii, ai căror taţi aveau stână, nu acelaşi lucru pot spune despre mulsul de dimineaţă. În zorii zilei, la ora 4:30, când copiii de vârsta mea dormeau în pătuţul lor cald de acasă, eu eram trezit printr-un glas blând şi milos de tatăl meu, prin cuvântul ,,hărştea”, repetat până mă trezeam pentru a da oile în strungă. De multe ori dimineţile de primăvară erau reci şi umede, mă lua frigu’ la picioruşe şi pentru a mă încălzi călcam pe băleguţele oilor, deoarece erau calde. Mai toţi copiii la acea vreme umblam desculţi, numai la Paşte, părinţii ne mai cumpărau tenişi. M-am născut într-o familie de oieri din tată-n fiu şi am trecut prin toate etapele de organizare a unei stâni: strungar, cioban şi responsabil de stână, învăţând toate tainele acestei minunate activităţi oieritul şi stâna, dar am avut multe de învăţat şi de la cei mai dârji şi pricepuţi ciobani ai satului. Acest lucru m-a călit în viaţă şi am devenit “om”. De multe ori în timp ce scriam această lucrare mă trezeam cu lacrimi în ochi, amintindu-mi de cele petrecute la stână.” Frumoasă poveste! De fapt cartea însăşi este ca o poveste minunată! Cu această carte, Constantin Haisuc, si-a ocupat locul, bine meritat, în spaţiul etnografic al Nordului Moldav.

Cartea este prefaţată de Dr.etnograf Angela Paveliuc Olaru. Din respect pentru Domnia sa voi reda integral textul: ,,Agricultura şi creşterea animalelor au fost şi continuă să fie două ocupaţii principale ale locuitorilor din zona Botoşanilor, din cele mai vechi timpuri, aşa cum o dovedesc săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul dintre Siret şi Prut.
Prin practicarea lor, oamenii şi-au procurat cele necesare traiului de-a lungul timpului.
Aşa se explică şi faptul că oieritul a cunoscut, şi în această parte a ţării, o dezvoltare deosebită în anumite perioade ale istoriei (sec.XVIII-XX), în special, când produsele obţinute din creşterea oilor aveau căutare atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă.
La acestea au contribuit, în mare parte, şi condiţiile existente, locuri bune de păşunat din abundenţă, clima aspră care favoriza valorificarea lânii şi a pieilor în condiţii optime, ca materie primă pentru confecţionarea obiectelor de port (cojoace, bundiţe, căciuli, sumane, ş.a.). De asemenea în practicarea ţesutului – meşteşug având o veche tradiţie în zona Botoşanilor – lâna a fost folosită ca materie primă la ţesutul lăicerelor, scoarţelor, păretarelor, etc. textile de interior de o reală valoare prin ornamentica bogată pe motive tradiţionale de largă circulaţie (motivul solar, motivul arborelui vieţii etc.).
Brânza şi celelalte produse obţinute prin prelucrarea laptelui constituiau o hrană preţuită de oamenii de la ţară şi nu numai. Ca o particularitate interesantă a zonei Botoşanilor poate fi considerată existenţa marilor turme de oi de rasă ţigaie şi merinos aflate pe moşiile boiereşti şi având o lână fină căutată la export.
Despre această realitate ne informează Ion Ionescu de la Brad în lucrarea sa «Agricultura Română din judeţul Dorohoi- 1866», referindu-se şi la localitatea Vorniceni, pe teritoriul căreia se aflau turme mari de oi în sec. al XIX-lea .
Astăzi, din păcate, oieritul cunoaşte un regres în dezvoltarea sa, vorbind, în general despre întreg spaţiul românesc, regres datorat, în mare parte, pătrunderii în lumea satelor a produselor de fabrică (covoare, obiecte de îmbrăcăminte etc.) mai uşor de procurat – având drept consecinţă practicarea mai redusă a meşteşugurilor (țesut, cojocărit etc.), neexistând cerere pe piaţă pentru produsele tradiţionale, decât în anumite zone şi în măsură tot mai mică. Lâna nu mai are căutare, pieile aproape la fel. De aceea existenţa unei aşezări (Vorniceni) pentru care tradiţia oieritului este încă vie, păstrându-se din generaţie în generaţie, constituie un aspect demn de semnalat şi cercetat cu multă rigoare şi dăruire din partea celor ce au posibilitatea de a realiza acest lucru.
Aşa este cazul d-lui Constantin Haisuc care ne pune la dispoziţie acest studiu care impresionează prin veridicitatea şi bogăţia informaţiei despre oieritul din satul Vorniceni, fiind cel care a trăit «pe viu» practicarea acestei «nobile» ocupaţii – creşterea oilor. Făcând parte dintr-o familie de oieri prin tradiţie, lucrând la stână alături de tatăl său, de mic copil, acesta a cunoscut etapă cu etapă toată activitatea ce se desfaşoară la o stână.
Din acest motiv, lucrarea d-lui Constantin Haisuc este deosebit de interesantă prin detaliile oferite de autor, detalii cunoscute prin practicarea lor zi de zi. Toate aceste aspecte sunt reliefate cu multă precizie şi exactitate în studiul de faţă, care este structurat în mai multe capitole, într-o gândire logică, riguroasă.
Pot fi amintite în acest sens: etapele oieritului, păşunatul de primavară, amplasarea stânei, instrumentarul stânei şi unelte folosite la stână, anul pastoral (ciobănitul), strânsul caşului, straiele ciobăneşti, cum se face urda, bucate preparate din carne de oaie, aspecte folclorice legate de păstorit (sărbători, creaţii populare, cântece, jocuri etc.) precum şi o prezentare cronologică a ciobanilor care au fost şi mai sunt încă în sat, menţionându-se numărul oilor ce alcătuiesc turmele acestora.
Ca un merit special al lucrării pot fi considerate detaliile referitoare la «Stâna la măsură» (sau pe o strungă).
Fiecare capitol din cele amintite poate fi considerat o contribuţie valoroasă în cunoaşterea practicării oieritului din zona Botoşanilor – în localitatea Vorniceni.
Transmiterea acestor informaţii se face de către autor în stilul unui povestitor din Vorniceni, într-o manieră directă, sinceră, convingătoare, captivantă.
Studiul se citeşte uşor reuşind să-ţi capteze atenţia până la sfârşit. Aşa poţi cunoaşte în amănunt date esenţiale referitoare la comuna Vorniceni (aşezare geografică, număr de locuitori, ocupaţiile locuitorilor) urmărindu-se creşterea oilor cronologic, folosind în acest scop o bibliografie bine aleasă (Tabla Slujbii Goştinii di Ocolul Başăului la data de 11 Mai 1799 – din lucrarea prof. Octavian Ionescu, «Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi», lucrare ce i-a dat posibilitatea de a dovedi convingător tradiţia oieritului din Vorniceni.
Astfel apare faptul că, în anul 1799, douăzeci şi nouă de locuitori aveau 2899 oi întărind ideea enunţată mai sus.
Toate celelalte capitole reuşesc să prezinte cititorului interesat un tablou sinoptic al vieţii şi activității ce se deşfaşoară la o stână din Vorniceni, cu amănunte uneori impresionante prin cele relatate (dorinţa unui cioban ca la moartea sa să fie însoţit de cârdul de oi pe care-l avea etc.)
Cele câteva poezii, creaţii ale autorului (Fluieraşul, Ciobănaşul, Brânza şi Ploaia, Înjurătura Ciobănească, La Seceriş) dovedesc o uşurinţă în a versifica idei şi sentimente ce aparţin sufletului ciobanului (dragostea, poezia, simţul umorului ş.a).
Aparatul ilustrativ (fotografiile) completează în mod reuşit textul făcându-l mai convingător şi lesne de priceput.
Lucrarea domnului Constantin Haisuc, prin valoarea sa, rămâne în literatura de specialitate şi va întregi peste timp informaţia despre un crâmpei aparţinând civilizaţiei tradiţionale din zona etnografică Botoşani.” / Iulie 2008/