Motto : „Oamenii nu se nasc mai buni, nici răi ; dar se nasc capabili de a fi buni sau răi, după cum îi uneşte sau îi desparte un interes comun”. (Helvetius)

 În luna mai a acestui an se împlinesc 3 ani de când profesorul şi poetul cordărean, Mihai Munteanu – nume ce figurează deja în dicţionarul literaturii române – a trecut dincolo de hotarele vieţii, în paradisul liric, stelar, unde „scrie şi răsfoi(eşte) maldăre de cărţi într-o bibliotecă cerească, având multă linişte si mulţumirea sufletească alături de soţia sa, Adela” (Paul Ungureanu în articolul „Mihai Munteanu (1930-2009)”, Revista „Luceafărul”, iunie, 2009).
 Nu doresc să fiu pierdut în tumultul vieţii cotidiene şi să las uitarea să se aştearnă asupra acestei persoane care prin activitatea sa didactică şi literară a avut mereu în atenţia sa prosperitatea culturală și intelectuală a noilor generaţii.
Într-o zi de vară a lunii iulie a anului 1961, când întreaga natură era vie, dealurile şi munţii acoperiţi cu minunate flori şi fructe de pădure, iar razele soarelui ne mângâiau sufletele, am avut marea plăcere  de a-l întâlni pentru prima dată, în oraşul Rădăuţi, Bucovina, cu ocazia prezentării noastre la examenul pentru obţinerea gradului definitiv în învăţământ. De atunci s-a închegat între  noi o adevărată prietenie, am început să-i cunosc mai bine activitatea literară dar şi unele momente din viaţa sa de profesor de limba română şi de director de şcoală, având relaţii de colaborare, cu ocazia unor schimburi de experienţă sau a unor cercuri de limba română.
 Avea o vorbă expozitivă şi gest profesoral, se exprima fin şi nuanţat, ca unul care şi-ar premedita fiecare cuvânt. Era de un calm nefiresc. Fiu de ţăran, numai el a ştiut prin câte greutăţi a trecut până şi-a definitivat pregătirea de viitor intelectual și părinte spiritual al atâtor generații de elevi. Părinţii săi, care au crescut 10 copii, erau oameni care au trăit şi vorbit cu pământul mult-iubit şi în libertate l-au îngrijit şi l-au păstrat din moși strămoşi. De la ei a dobândit firea sa de om răbdător şi stăruitor. Încă din copilărie, când cu mâna sa a secerat grâul şi apoi a copt în cuptoraşul de lut din curte pâinea din grâul secerat de el, s-a obişnuit să asculte glasul naturii şi al tuturor vietăţilor, mici şi blânde. Calităţile sale de om adevărat veneau din trunchiul său ţărănesc, moldovenesc, prin care curgea seva viguroasă a spiritului românesc, autentic.
 Atât timp cât a stat la Rădăuţi era mereu preocupat să cunoască pulsul vieţii, activitatea oamenilor din oraş, vizitând întreprinderi, şantiere, precum şi mânăstirea Putna iar actul creator avea loc în liniştea dimineţii timpurie de vară – când nicio suflare de vânt nu mişca aerul răcoros – întreruptă doar din când în când de cântecele dulci, moi şi tărăgănate ale păsărelelor. Aşa s-au născut poeziile „Altar la Putna”, unde glorifică figura marelui voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare şi „Excavatorul”, descriind acest utilaj pe care l-a văzut pentru prima data pe un şantier din oraş.

Primele sale creaţii poetice compuse în perioada tinereţii au avut un succes răsunător în rândul studenţilor şi liceenilor vorniceneni. Prin intermediul colegului său, Ion Ungureanu, viitor profesor la Liceul „Grigore Ghica voievod” din Dorohoi, poeziile amintite mai sus, precum şi altele, ca : „Izvorul”, „Ploaia” sau „Coţofana” făceau parte din programul serbărilor şcolare organizate în vacanţele de vară, recitate cu mare talent artistic de către profesorul Ioan Muraraşu, coleg de cancelarie cu poetul. Îmi răsună şi acum în minte farmecul indicibil cu care recita. Aceste poezii şi altele au fost publicate mai târziu, în anul 1969, la „Editura pentru Literatură”, în volumul „Cerul în aripi”. 

Poetul şi-a clădit viaţa pe un ideal de bunătate, de delicateţe, de generozitate, devenind cu adevărat un scriitor talentat. Mărturie stau cele nouă volume de poezii şi cinci volume de proză memorialistică.
     

Mihai Munteanu şi-a consacrat întreaga viaţă unei munci obositoare, dar eficientă, la catedră, având o adevărată dragoste pentru profesia de dascăl. Nu s-a despărţit de locurile iubite ale copilăriei sale şi a rămas credincios concetăţenilor săi, fiind un bun profesor, care prin afecţiunea sa distinsă a bucurat întreaga comunitate. Era un dascăl condus de ideea că în munca lui de educaţie nu există niciodată un punct terminus, dascăl care întotdeauna mai găsea ceva de făcut. Avea un suflet doritor de a se împărtăşi altora, o inimă care se revărsa în bunătate şi o căldură luminoasă a minţii. A fost un om harnic şi conştiincios, de o corectitudine exemplară în viaţa sa şi în îndeplinirea datoriilor sale faţă de şcoală. Activitatea sa creatoare i-a determinat şi pe elevi să aibă preocupări şi deprinderi creatoare. A înfiinţat şi condus cercul de creaţie literară în şcoală şi, printr-un efort deosebit, a reuşit să crească numărul elevilor care au participat la concursul de literatură română cu unele compoziţii proprii, obţinând diverse premii la nivel local şi judeţean. Dintre aceste compoziţii proprii, semnalez câteva : „Băiatul din Ipoteşti”, poezie închinată lui Mihai Eminescu, scrisă de Tănase Doina, elevă pe atunci în clasa a V-a.
„Băiatul din Ipoteşti
Înainte de a porni,
Spre luceafăr, sus, privi,
Iar acesta îi vorbi :
- Stai, băiete !
Drumu-i lung
Şi durerile te-ajung…
- Stai, băiete !
Calea-i grea
Şi vin lupii în urma ta.
Şi se zbat vântoasele…
Dar băiatul, spre luceafăr
Larg zâmbi şi merse teafăr.”

O altă compunere „Holmul, împăratul cordărenilor” scrisă de elevul Pricop Marian, clasa a VI-a este o adevărată pledoarie închinată frumuseţilor naturii care înconjoară satul Cordăreni : „În comuna Cordăreni, există un deal înalt, care poartă denumirea de Holm. El parcă ar vrea să spună trecutul comunei. Când ne uităm de pe vârful lui în sat, parcă am fi nişte uriaşi. El supraveghează comuna ca un împărat. Dacă ar putea vorbi, el ne-ar îndruma ce şi cum să facem pentru ca plaiurile noastre să fie cele mai bogate din judeţul Botoşani”.
 

Ca director de şcoală şi-a manifestat întreaga sa preocupare de a îndruma şi organiza procesul instructiv-educativ. Felul în care şi-a gospodărit şcoala a fost o lecţie de mare fineţe pentru urmaşii săi. Deşi starea sănătăţii sale era mereu precară, inimosul dascăl şi poet a învins prin muncă şi perseverenţă toate greutăţile. A fost omul care a dat tot ce a avut din bogăţia sufletului său comunităţii cordărene în care a trăit 79 ani şi care a preţuit şi respectat activitatea sa didactică şi scriitoricească îndelungată şi prolifică.
 Cu respect şi adâncă preţuire îi dedic următoarele versuri :
Unui poet
Poezie închinată lui Mihai Munteanu
A părăsit hotarele vieţii
Şi printre aştri s-a-nălţat
A plecat în ceasul dimineţii
În clipe liniştite, de neuitat.

Sufletu-i arde, caută ecoul
Întrebărilor sale fără răspuns
Se frământă, plânge acolo sus,
Încrâncenat, cu pumnul strâns.

Apele cristaline l-au visat
Cerbii i-au recunoscut blândeţea
Munţii şi pădurile l-au onorat
Oamenii i-au admirat francheţea.

Fiori de beţie m-au cuprins
Când l-am întâlnit prima oară,
Într-o şcoală cu geamul deschis
Privind cum porumbeii zboară.

Am o lacrimă imaginară
Pentru acest minunat tribun
Ce a avut o viaţă misionară
De profesor şi poet preabun.

Autor, Ion ISTRATE

Începând de mâine, prima zi din Mai 2012,  prof. Ovidiu Corleciuc nu va mai fi primarul comunei Vorniceni, pentru că, datorită unor împrejurări distonante, reputatul primar și-a dat demisia.

Primarul Ovidiu Corleciuc a răzbit orice greutăți și și-a onorat mandatul cu realizări neîntâlnite până acum în Vorniceni: un sediu nou și modern pentru primărie, numit pe bună dreptate ,,Palatul Administrativ al Vornicenilor”, căi de acces și drumuri modernizate, școli reabilitate, servicii de utilitate publică, mașini și utilaje pentru întreținerea infrastructurii comunei…  și enumerările pot continua.

În plan spiritual și cultural, a avut aceeași preocupare intensă, realizările fiind evidente: a finalizat și a făcut publice propunerile pentru o stemă oficială a Vornicenilor, care corespunde totalmente acestei așezări vechi, obiceiurilor și stării de spirit ale acestei comunități; a organizat și promovat acțiuni culturale de amploare – ,,Întâlnirea fiilor satului”( 2003 și 2008), ,,Zilele satului Vorniceni” (2007, 2009), ,,Întâlnirea absolvenților Liceului Vorniceni”; s-a îngrijit de aparițiile editoriale și de promovarea unor cărți și publicații ale vornicenenilor – ,,Rapsozi populari din Vorniceni (Alexandru Nechifor și Mihai Agache), ,,Vorniceni – leagănul împlinirilor mele” (Dionisie Pădureț), ,,Tezaurul toponimic al comunei Vorniceni” (Teodor Epure), ,,Vorniceni, străveche vatră strămoșească” (Gh. Gherman), ,,Oieritul la Vorniceni” (C. Haisuc); a publicat articole cu caracter documentar în Revista Vorniceneanul (,,Aurel Nistor – primul președinte al cooperativei din Vorniceni”), a susținut permanent activitatea acestei publicații. Iar ca un  adept al conservării și promovării tradițiilor populare autentice, îmbracă frecvent un costum național la evenimentele din familie sau cele ale satului și se numără printre cei patru fondatori ai Muzeului local ,,Virtutea Sătească a Vornicenilor”.

Iată deci, că profesorul Ovidiu Corleciuc a diriguit cum se cuvine și cu responsabilitate treburile comunei, având inițiative și realizări multiple, complexe, de la cele edilitar-gospodărești la cele culturale, atât de evidente pentru orice locuitor al comunei.

Munca și realizările sale au fost apreciate, nu numai pe plan local, ci și la nivele superioare din administrația de stat. Surprins, când a văzut demisia, Prefectul Cristian Roman nu a avut rezerve când a apreciat: „un om cu care am avut niște relații și personale și profesionale si umane deosebite, îmi pare sincer rău că s-a ajuns într-o asemenea situație, știți foarte bine că sănătatea nu i-a permis Domniei Sale să își finalizeze mandatul și, de ce să nu o spunem, poate presiunea responsabilitații unei astfel de funcții publice, responsabilitate care l-a facut să renunțe la mandat. Consider, cred în această situație, fiind și o Primarie foarte dificilă și grea, cred că, cei care locuiesc în Vorniceni, trebuie să îi mulțumească pentru întreaga sa activitate, lucru pe care îl fac și eu acum” (Evenimentul de Botosani); ,,Această demisia nu înseamnă altceva decât o pierdere pentru administraţia locală. Domnul Corleciuc s-a remarcat şi în primul şi în cel de-al doilea mandat, pentru că a ştiut să îşi facă treaba de primar” (Monitorul de Botoșani).

Destoinicul primar, Ovidiu Corleciuc, și-a dat demisia în plină glorie, întocmai ca pugilistul posesor al unei centuri de aur, nevoit a-și păstra reputația clădită solid ca rod al muncii de ani de zile.

Și, probabil, vor trece încă o sută de ani pentru ca această comună să aibă un frunte un primar de talia profesorului Ovidiu Corleciuc. Nu aș zice așa, dar cu toții știm că, de la Toader Fasolă, au trecut o sută de ani pentru ca vornicenenii să se bucure de vrednicia gospodarului ales în fruntea comunei.

Prin realizările sale, Ovidiu Corleciuc a ridicat prestigiul comunei și a demolat atitudinea unora de a generaliza negativ anumite stări de spirit, stigmatizând cu persistență și nerușinare pe vorniceneni.

Felicitări domnule profesor, v-ați îndeplinit o misiunea grea, pe cât de dificilă pe atât de importantă, dar ați demonstrat că vorniceneanul poate și este în stare să realizeze lucruri mărețe! Datorită Dvs. Vorniceniul și-a recăpătat, după zeci de decenii, locul de onoare printre așezările străvechi al acestei țări!

Sper să fiu  în asentimentul vornicenenilor și să-i mulțumesc domnului prof. Ovidiu Corleciuc pentru tot ceea ce a făcut în comuna noastră și, în același timp, să-l asigur că sătenii mei vor ști să prețuiască realizările Domniei Sale și  că îi vor acorda atenția cuvenită, precum eroilor ce se întorc glorioși de pe câmpul de luptă!

La Mulți Ani și multă sănătate!

UN VORNICENEAN, P

„Specialist înseamnă un om care pe încetul ajunge a uita că mai sunt pe lume şi alte lucruri decât acelea pe care crede că le ştie el.”  Nicolae Iorga

Deşi au trecut mulţi ani de când ne-am despărţit, îmi stăruie şi acum în minte imaginea prietenului meu, Mihai Babii, care este un adevărat diriguitor de conştiinţe. Viaţa de toate zilele începe să se transforme într-o amintire şi chiar într-o legendă. Ce-a fost ieri şi acum nu mai e (adică timpul recent), a devenit „odinioară”. Obiceiurile, tradiţiile, momentele plăcute ale trecutului îndepărtat au început să dispară încet-încet, iar oamenii, apăsaţi de greutăţile timpului, nu mai au vreme să păstreze trecutul decât printr-un oftat, sau printr-o amintire. Este cazul lui Dumitru Babii, tatăl prietenului meu, al cărui oftat şi ale cărui necazuri le-am cunoscut încă din vremea copilăriei mele. N-a reuşit să se bucure de clipele vieții şi să dea la o parte necazurile, pentru că acestea l-au copleşit. Sfios, mereu retras din cauza grijilor proprii, îşi căuta de lucru fără să se amestece în treburile altora. Cu sufletul său încălzea pe altul şi dădea celui lipsit, căldura lui Dumnezeu. Zile de-a rândul nu deschidea gura. Rar participa la unele petreceri ale rudelor sau prietenilor. Prin munca sa de zi cu zi a reuşit să înfiinţeze o fabrică de ulei la cald şi o moară de porumb. Era omul care era în stare să adune şi să păstreze tot ce a adunat, să crească şi să înmulţească munca sa cinstită : avutul. Vremurile grele însă nu i-au permis să se bucure de roadele muncii sale.  A fost considerat chiabur, i s-au fixat impozite şi taxe mari pe care greu le-a suportat, iar mai târziu, proprietatea sa, adunată într-o viaţă, a fost naţionalizată. Lupta de clasă, propagată de regimul comunist, a continuat să se manifeste tot mai puternic în întregul sat. Securitatea colinda peste tot, creând o adevărată spaimă în rândul cetăţenilor.

În acel moment, toţi sătenii au rămas uimiţi că acest om paşnic, dornic de a inventa ceva deosebit pentru oameni a fost urcat într-o maşină militară, pe când se crăpa de ziua şi dus aiurea. Fără să fie judecat, fără să ştie pentru ce trebuia să sufere, a fost dus la Canalul Dunărea – Marea Neagră, pentru singurul motiv că era chiabur. A suferit rigorile legilor regimului comunist, de asanare lentă a oamenilor nevinovaţi. La Canal, trebuia să îndeplinească o anumită normă prin muncă, pentru care primea şi alimente iar îngrijirea medicală era cu totul inexistentă. Se gândea că supliciul se va termina odată, că spaima prin care a trecut se va sfârşi, că toată deznădejdea inutilă va fi uitată şi că într-o bună zi, adevărul va învinge. A ajuns însă la concluzia că dreptatea nu vine niciodată singură şi că trebuie să te baţi pentru ea.

Sosit acasă, după un an de muncă silnică, află că pământul pe care-l avea a trecut forţat în proprietatea statului iar locuinţa sa, ce se afla la o intersecţie cu un vad comercial bun, a fost confiscată şi transformată în crâşmă (actualul loc al lui Gheorghe Maxim). Pentru a-şi întreţine familia, a înfiinţat o turnătorie, unde confecţiona din aluminiu oale, cratiţe, ceaune şi cuţite. Cu o situaţie materială precară, dezamăgit, părăseşte satul Vorniceni şi se transferă la Botoşani, unde va lucra până la pensionare ca mecanic la o uzină electrică.

Din căsătoria sa cu Jeniţa Maxim, care păstra credinţa că întâmplarea din noaptea când fusese ridicat soţul său era un mister, asemănător unei poveşti de groază, au rezultat doi copii : Mihai, un visător care a devenit muzician şi Dumitru, care a îmbrăţişat cariera militară.  

Mihai, prietenul meu, a văzut lumina zilei la 3 noiembrie 1938 la Vorniceni. N-a avut o copilărie fericită fiindcă părinţii săi au fost hărţuiţi de regimul comunist, care i-au adus nenumărate suferinţe. La vârsta de 6 ani, părinţii i-au făcut cadou o vioară pe care s-a apucat s-o studieze singur. Exersa cu plăcere în fiecare zi, după ce termina de învăţat lecţiile pe care le avea pentru ziua următoare iar noi, copiii din sat, îl priveam vrăjiţi cum îi dansa arcuşul pe corzi. Aceasta a fost şi perioada care i-a hotărât destinul de viitor artist. 

Anii copilăriei mele s-au încrucişat de multe ori cu anii săi de copilărie, iar cele mai frumoase momente şi cele mai aprige, au rămas neşterse în memoria noastră. Copilărind împreună, ne-am considerat uneori mari actori de circ, când sorbeam câte o gură de gaz lampant, aprindeam un chibrit şi apoi suflam, iar în faţa noastră apărea o flacără albastră, care pâlpâia câteva momente, luminând întreaga atmosferă.

Mihai urmează clasele primare la Vorniceni, sub îndrumarea învăţătorilor Constantin Ciubotaru şi Dumitru Olaru. Deşi era un elev silitor, în clasele gimnaziale nu s-a bucurat de o apreciere corectă a valorilor sale, din cauza poziţiei sociale a părinţilor săi. După terminarea celor şapte clase elementare, a încercat să se înscrie la un liceu din fosta regiune Suceava, însă nu a fost primit. Dorinţa sa de a-şi continua studiile, dragostea faţă de învăţătură, îl determină să facă o vizită la Şcoala Pedagogică de băieţi din Şendriceni, unde mă aflam împreună cu alţi colegi din Vorniceni. Fără permisiunea conducerii şcolii, a stat două zile, participând şi la ore, însă profesorul de chimie l-a depistat, invitându-l să părăsească instituţia.

Timp de un an a stat acasă, a suferit mult, fiind deznădăjduit că nu putea primi niciun ajutor preţios din partea nimănui, pentru a se înscrie la un liceu, dându-şi seama că trebuie să lupte singur cu viaţa. Purta cu el în suflet o tristeţe aspră. În timpul vacanţelor şcolare nu îndrăznea, de ruşine, să se întâlnească cu foştii săi colegi, care erau liceeni. Tânărul Mihai va pleca spre un alt loc, unde timpul şi viaţa curg în cu totul alt mod decât acasă, deoarece constată că în vremurile sale, traseul individual, destinul său, era condiţionat de un dosar politic curat, cu avizele Securităţii şi partidului, la zi. Acesta era dosarul tatălui său, care apăsa greu asupra viitorului tânărului Mihai. Viaţa i-a pus numeroase piedici, specifice vremurilor, însă el a trecut peste toate aceste obstacole cu multă seninătate, curaj şi optimism. Pentru el, orice lovitură a sorţii a fost un pas înainte, o reuşită şi ar putea fi oricând un exemplu de urmat pentru tinerii de astăzi.

În anul 1953, când tatăl său se afla la Canal, tânărul Mihai, dezamăgit, părăseşte meleagurile natale, împreună cu un grup de tineri din Botoşani, ajungând într-o localitate îndepărtată, Hunedoara, cu tradiţii şi obiceiuri mult deosebite de ale moldovenilor, din care făcea parte. A luat cu el vioara, care nu încăpea în valiză și din care a trebuit să taie puţin, pentru a o așeza frumos în valiză, alături de arcuş. Pe tren nu şi-a luat de mâncare dar cânta atât de frumos la vioară muzică populară încât prietenii săi l-au invitat cu drag la masă. La Hunedoara urmează cursurile şcolii profesionale, calificându-se în meseria de strungar. În timp ce studia, a învăţat să cânte şi la acordeon. A cântat pentru echipa de dansuri populare a şcolii, iar profesorul de limba rusă l-a inclus şi în orchestra sa de mandoline. Când venea în vacanţă de la Hunedoara, când intra în Moldova lui Ştefan, deşi era tânăr și fără experiență, simţea căldura graiului moldovenesc şi frumuseţea spaţiului mioritic şi talentul său prindea aripi. În această atmosferă binevoitoare, interpreta la mandolină cântece minunate ale folclorului moldovenesc de se adunau toţi în jurul lui şi nu se mai săturau să-l asculte. Târziu în noapte, la fereastra părinţilor săi se auzea o adevărată serenadă prin care îşi anunţa bucuria de a fi acasă, lângă ei.

În anul 1956 termină cursurile şcolii profesionale şi este încadrat ca strungar, moment pe care îl mărturiseşte într-o scrisoare : „Am trăit printre muncitori, la Hunedoara şi am lucrat ca strungar la furnalul 6. Am învăţat duritatea vieţii. Viaţa mea a fost tristă şi te rog să te bucuri, deoarece m-am călit. Se spune că dacă vrei să te faci sănătos, trebuie să bei apă din fântâna copilăriei tale”. În continuare, îşi exprimă mândria şi satisfacţia că provine dintr-o familie simplă, de la ţară : „Este enorm de important să descinzi de la ţară deoarece îţi vei da seama care sunt adevăraţii oameni ai acestei ţări. Eu cred că am împrumutat de la ei dârzenia, voinţa, perseverenţa, dragostea, răbdarea şi mi-am dezvoltat personalitatea, având această sevă, seva ce s-a scurs în mine, seva vorniceneană. Am muncit enorm şi încă nu mi-am epuizat resursele. Faptul că descind din Vorniceni, trebuie să aduc mulţumiri, deoarece acolo m-am format, datorită unei şcoli foarte bune, cu profesori pe care nu i-am uitat niciodată. Am rămas cu nostalgia copilăriei şi cu o dragoste enormă de patrie, de cultura poporului nostru, de minunatul nostru folclor, murdărit de manelişti”.

Din salariul pe care l-a câştigat ca strungar, şi-a cumpărat un pardesiu foarte frumos, dar i-a fost ruşine să-l îmbrace în acel moment. Avea să-l îmbrace mai târziu, abia în anul 1960, când devenea membru al Filarmonicii din Botoşani. Îndrăgostit puternic de muzică, părăseşte Hunedoara, ajunge la Deva, pleacă şi de acolo numai din dorinţa de a face parte din diverse formaţii orchestrale. În anul 1957 se află la Deva pentru a cânta în orchestra de mandoline şi lucrează ca mecanic preparator la mina de cupru iar în anul următor vine la Iaşi unde se înscrie la Şcoala Populară de Artă, clasa de vioară şi lucrează ca fierar betonist.

Pasiunea pentru muzică continuă să se manifeste şi în armată unde interpretează la mandolină, în faţa soldaţilor, potpuriuri alcătuite din cântece populare româneşti, iar culegerile cu marşuri şi muzică de promenadă le ştia pe de rost. După terminarea serviciului militar, la propunerea dirijorului Filarmonicii din Botoşani, Max Weber, se prezintă la un concurs pentru a ocupa postul de instrumentist la oboi. Aşa a ajuns să adoarmă cu oboiul în pat, făcând exerciţii iar când nu mai putea sufla, fiind foarte obosit, exersa doar la clape.

În perioada anilor 1960-1964 urmează cursurile serale ale Liceului „A. T. Laurian” din Botoşani, iar în urma obţinerii bacalaureatului, se prezintă la examenul de admitere de la Conservatorul de Muzică „George Enescu” din Iaşi, Facultatea de Compoziţie, Dirijat şi Pedagogie Muzicală. Ca student, a fost solicitat să predea la Şcoala Populară de Artă din Iaşi, urmând în acelaşi timp şi cursurile Facultăţii de Instrumente şi de Canto, secţia oboi.

Se căsătoreşte în anul 1968. Soţia sa, Rodica, absolventă a Facultăţii de Matematică şi Fizică de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, i-a dăruit doi copii : Oana Denisse şi Ionuţ-Sebastian.  Oana-Denisse a absolvit Facultatea de Canto, clasa Marcela Slătinaru de la conservatorul din Iaşi. Este soprană şi profesoară de canto la Chicago. Timp de 12 ani a studiat pianul iar în prezent, fetiţele sale, Josephine şi Elisabeta, realizează acelaşi lucru, cu mama lor. Al doilea copil, Ionuţ-Sebastian a absolvit Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi şi lucrează la o firmă de sport, în America.

În anul 1977, prima promoţie a Şcolii Elementare din Vorniceni, din care a făcut parte şi Mihai Babii, a sărbătorit 25 de ani de la absolvire. Cu această ocazie, am purtat un dialog cu el despre semnificaţia muzicii clasice şi, ca să-l provoc la discuţii, i-am spus că uneori, această muzică nu pare decât o orgie de sunete dezlănţuite, lipsite cu totul de armonie. După ce se gândi puţin, îmi dă riposta, spunându-mi că muzica nu-şi dezvăluie dintr-o dată toată bogăţia şi trebuie multă răbdare s-o înţelegi ; e o dragoste ce se naşte treptat. Îşi aminteşte din experienţa sa muzicală că bogăţia de imagini şi emoţii trezite odată cu primele note ale unei opere simfonice ajunge să răscolească sufletul tuturor spectatorilor, care aplaudă minute în şir.

După terminarea facultăţii lucrează ca profesor de muzică la o şcoală din Iaşi iar în anul 1978 se prezintă la un concurs, în urma căruia obţine un post de solist instrumentist al Orchestrei din Prenzlau – localitate ce se află la o distanţă de 100 de kilometri de Berlin, din fosta Germanie de Est. Aici observă şi studiază cu mare atenţie oamenii, descoperă gusturile, obiceiurile şi  mentalitatea capitaliste şi-şi reevaluează propria concepţie despre viaţă. Timp de 6 ani a susţinut numeroase concerte ca solist instrumentist. Clapele oboiului său renăşteau susur de izvoare şi foşnet de pădure. Melomanii muzicii simfonice ascultau cu mare atenţie tonurile grave ale muzicii beethoveniene, cele gingaşe ale sonatelor mozartiene şi ritmurile săltăreţe ale melodiilor unor compozitori contemporani.

În aceeaşi perioadă a predat oboaie la o şcoală de muzică dintr-un cartier al Berlinului de Est. A dirijat orchestra la un număr de 12 concerte. În calitate de dirijor, a coordonat şi corul dintr-o localitate de lângă Prenzlau. Împreună cu orchestra simfonică din care făcea parte a avut numeroase concerte la Leipzig, Berlin, Bruxelles şi în alte localităţi de pe lângă Marea Baltică, fiind recunoscut ca un mare muzician.

La rugămintea soţiei sale, care dorea să plece în America, se reîntoarce în ţară în anul 1984, deşi fiica sa, Oana, era programată să urmeze Conservatorul din Berlin, iar dirijorul orchestrei îl rugase să mai rămână, întrucât se impunea prezenţa sa.

S-a reîncadrat la Şcoala Populară de Artă din Iaşi, ca profesor de chitară, (deşi a fost solicitat de către Teatrul de Operă ca prim solist la oboi), cu speranţa că va reuşi să înfiinţeze catedra de chitară în şcoala de muzică. Un fost elev de-al său de la Şcoala Populară de Artă, Marius David Cruceru, profesor universitar doctor, decan al Facultăţii de Teologie de la Universitatea Emanuel din Oradea care-l numeşte „părintele şcolii de chitară clasică”, îl descrie astfel : „Prin anii 1986-1987 mergeam zilnic într-o clădire care mirosea puternic a mucegai şi a podea putredă. Acolo, într-o încăpere cu geamuri largi, generoase, era un pian, patru chitări şi Babii. Mihai Babii mi-a fost profesor de chitară clasică. Avea nişte mâini imense, ochelari cu dioptrii imense. Era un fel de Segovia, după mâini şi tehnică şi ochelari, dar uscăţiv, cu păr lung, spre perciuni şi spate. Avea o voce aspră, gâjâită şi nu rareori o ridica spre noi”.

La revoluţie, studentul Cârligeanu, care era reporter la Radio Iaşi îl informează că studenţii doresc să înveţe chitară clasică, la Conservator. Şi cum rezultatele activităţii sale de la Şcoala Populară de Artă erau printre cele mai bune din ţară, reuşeşte să înfiinţeze prima clasă de chitară clasică din învăţământul preuniversitar si universitar românesc, la Iaşi, susţinut şi ajutat de colegii săi, Vasile Spătărelu, Vasile Tarnauschi şi George Marcos. Printr-un efort uriaş, a alcătuit şi programa analitică la nivel internaţional, desfăşurând o activitate foarte bogată, cu numeroase concerte şi înregistrări. În prezent, studenţii săi predau chitara clasică la Iaşi şi Cluj, la nivel universitar dar şi în şcolile populare de artă din diverse localităţi din ţară, crescând mereu numărul absolvenţilor de chitară clasică.  

O importantă contribuţie a adus-o Mihai Babii la naşterea cvartetului de chitare „Alhambra” din cadrul Universităţii de Arte din Iaşi, cvartet pe care l-a acompaniat la oboi în diferite concerte. Cvartetul de chitare „Alhambra”, acompaniat de profesorul Mihai Babii a concertat în multe oraşe din Europa şi la Institutul Cultural Român „Dimitrie Cantemir” din Istanbul, al cărui director era profesor universitar doctor Mihai Maxim. Cvartetul abordează un repertoriu divers, cuprinzând lucrări care merg de la perioada preclasică până la cea modernă şi contemporană şi reuşeşte să ia premiul I la Festivalul Internaţional de Chitară „Transilvania”care s-a desfăşurat la Cluj, organizat de un fost student de-al său, conferenţiar universitar doctor Constantin Andrei, în prezent profesor la Universitatea din Cluj.

 Despre viaţa şi activitatea muzicală a lui Mihai Babii, acelaşi Marius David Cruceru consemna: „Sâmbăta trecută (21 mai 2011) m-am întâlnit cu fostul meu profesor de chitare, Mihai Babii, care acum locuieşte la Chicago. Este neobosit şi când vorbeşte, ţine mâinile în poziţie de cântat la chitară, parcă ar cânta la o chitară invizibilă în timp ce explică. (…) Este un personaj greu de pus în structură, greu de aşezat în sertar şi etichetat. Surprinzător, întotdeauna face cele mai neaşteptate comentarii şi ia decizii imprevizibile. (…) Mihai Babii, nu a umblat după poziţii academice şi a schimbat macazul în viaţă de câteva ori, brusc, dar va sta în memoria muzicienilor ca oboistul care a moşit chitara clasică în România”.

Aşa cum a arătat şi fostul său student, Marius Cruceru, profesorul Mihai Babii se află în prezent cu familia la Chicago, în Statele Unite ale Americii. Este profesor la o şcoală privată, unde a înfiinţat o clasă de dirijat şi un cor de cameră. Predă oboi, chitară, dirijat şi muzică de cameră. Cu elevii săi, a participat la un festival de renume care se desfăşoară în fiecare an la Sacremento, Los Angeles, unde a obţinut premii importante, culegând roadele muncii sale de peste 45 de ani, ca profesor de oboi, vioară, chitară şi cor.

Un vornicenean la Chicago, un consătean de-al nostru aplaudat cu frenezie pe cele mai selecte scene din lume, creatorul şcolii de chitară clasică din Moldova, iată tot atâtea motive de mândrie pentru mine, fericit că sunt şi am rămas peste ani vechiul său prieten din copilărie !

Profesorii români au cucerit cinci premii importante, dintre cele 13 decernate la ediţia din acest an a Conferinţei anuale eTwinning, desfăşurată la Berlin, informează un comunicat de presă al Centrului pentru Inovare în Educaţie -TEHNE (www.tehne.ro) remis duminică.

Acţiunea eTwinning a Comisiei Europene permite elevilor şi profesorilor să abordeze conţinuturile disciplinelor şcolare într-o manieră plăcută, aplicată, eficientă, care încurajează învăţarea autentică şi performanţa, prin integrarea în cadrul lecţiilor a unor activităţi educaţionale colaborative prin Internet.

 ”Cadrele didactice din România care desfăşoară proiecte didactice asociative utilizând inovativ şi eficient noile tehnologii confirmă astfel încă o dată, la nivel european, că prin dedicare şi creativitate putem ţine pasul cu sistemele educative performante din alte ţări”, se arată în comunicatul de presă.

 Distincţiile au fost obţinute de Irina Vasilescu (Scoala cu clasele I-VIII nr 195, Bucureşti), la secţiunea elevi cu vârste cuprinse între 12 şi 15 ani, prin proiectul “A Taste of Maths”, respectiv Cristina Chiorescu (Grupul Şcolar ‘Dr. Mihai Ciucă’ din Săveni, judeţul Botoşani), la secţiunea elevi cu vârste între 16 şi 19 ani, prin proiectul “Reporting Without Borders”. De altfel, “A Taste of Maths”, fondat şi coordonat de Irina Vasilescu, a fost desemnat Proiectul Anului, primind Marele Premiu. Un alt trofeu a fost decernat Nicoletei Tătulea (Liceul Teoretic ‘Nicolae Cartojan’ din Giurgiu), în cadrul categoriei speciale alocate limbii franceze, graţie proiectului “Journalists en herbe”.

 La categoria 12-15 ani, România a avut şi un loc doi, decernat Elenei Vlădescu (Colegiul Naţional Vocaţional ‘Nicolae Titulescu’ din Slatina), pentru proiectul “ICT, You and Me”.

 Proiectul “A Taste of Maths” (ATOM) a fost derulat în parteneriat cu şcoli din 6 ţări – România, Olanda, Spania, Italia, Grecia, Republica Cehă -, proiectul “Reporting Without Borders” a reunit şcoli din România, Polonia şi Franţa, în timp ce proiectul “Journalists en herbe” a inclus şcoli din România, Portugalia, Italia şi Grecia. Din peste 300 de proiecte înscrise, în runda finală au intrat 24 de proiecte la categoriile principale şi 4 proiecte la cele speciale. Dintre acestea, 7 proiecte au ca parteneri cadre didactice din România.

 eTwinning este o iniţiativă a Comisiei Europene, lansată în 2005 şi coordonată de European Schoolnet, cu scopul iniţial de a facilita parteneriatele între instituţii de învăţământ preuniversitar din Europa. Ulterior, scopurile acţiunii s-au consolidat, platforma etwinning.net devenind o comunitate a şcolilor din Europa, reunind până în prezent peste 156.000 de cadre didactice din peste 93.500 de şcoli.

 În România, acţiunea eTwinning este coordonată de Centrul pentru Inovare în Educaţie -TEHNE (www.tehne.ro), în parteneriat cu Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (www.ise.ro).

 Sursa: http://www.etwinning.ro/centru-de-presa

O săptămână de ,,Școală altfel” la Vorniceni

În săptămâna care a trecut (2-6 aprilie), drumețiile, excursiile, programele artistice, proiectele pe diferite teme, vizitele la muzee și acțiunile practice în gospodării au fost preocupările principale ale colectivelor de cadre didactice din Vorniceni.

În acest context non-formal, profesorii – Murarașu Eugen, Tătucu Carmen, Diaconu Eusebiu, Volar Simona, Honciuc Brândușa, Maxim Gheorghe, Ungureanu Sena -, învățătorii – Jijie Liliana, Mihai Marinela, Iftode Doina – și educatoarea Diaconu Daniela au fost alături de grupele de școlari și copii de grădință și împreună au realizat acțiuni instructiv educative de calitate, adecvate programele de învățământ. Socializarea și, în același timp, educația de acest tip au dat activităților un spirit inovator și mai relaxat, decât cel de la orele de clasă, elevii fiind vizibil atrași de asemenea stil de a învăța.

Atractive, interesante și importante au fost vizitele la Muzeul etnografic ,,Virtutea Sătească a Vornicenilor”, instituție în curs de organizare, unde copiii au luat cunoștință cu valorile tradiției meșteșugărești, cu obiceiurile și viața strămoșilor lor.

Aici nu au lipsit nici programele artistice, apreciate fiind cele ale elevilor din clasele a II-a și a IV-a îndrumate de înv. Jijiie Liliana și înv.Mihai Marinela.

Gheorghe Bâgu eroul vornicenean,

D-l Gheorghe Bâgu, fiu prin rădăcinile sale strămoşeşti, ale satului Vorniceni, s-a născut la 20 aprilie 1924, la Dorohoi. Precizăm că are adânci rădăcini în Vorniceni prin bunicul şi străbunicul său, care au locuit toată viaţa în satul nostru. De altfel, cum îl veţi ,,descoperi’’ ca un intelectual desăvârşit, s-a interesat şi de etimologia antroponimului Bâgu. Interesant este că acest antroponim vine de la cuvântul românesc din Basarabia – BÂCU (apă curgătoare) – de pe unde s-au refugiat străbunicii, pe teritoriul de astăzi al României (în Moldova noastră). De altfel Dânsul a făcut precizarea aceasta cu ocazia vizitei recente pe care i-am făcut-o la Bucureşti cum că veniţi în România străbunicii şi chiar socrii săi au primit mult pământ (peste 20 ha).

M-am bucurat să stau de vorbă cu un vornicenean, de Dorohoi, la cei 88 de ani pe care-i are, ca şi cum aş fi sfătuit ,,cu unul de 40-50 de ani, dar atât’’ de sfătos, încât ne-ar fi trebuit (mie şi d-lui ing.Gheorghe Chirila, vornicenean, din Ploieşti, prin intermediul căruia l-am cunoscut) câteva zile să termin.

Din biografia lui se pot face câteva precizări, foarte importante, pentru ceea ce vom citi mai departe. Între 1931-1936 a urmat 5 clase primare la Şcoala nr. 2 Dorohoi iar între 1936-1944 a făcut Liceul Grigore Ghica Voievod Dorohoi. Între 1 iulie 1944 şi 30 noiembrie a făcut Şcoala de ofiţeri de cavalerie, la Sibiu după care de la 15 decembrie 1944 la 30 iunie 1948 a studiat la Facultatea de Ştiinţe, secţia Geologie Bucureşti. De la 14 octombrie 1948 la 9 martie 1951 a fost arestat şi condamnat, ca deţinut politic. Între 1 iulie 1951 şi 1 ianuarie 1984 a lucrat ca geolog la Comitetul Geologic (la I.S.E.M. şi I.P.E.G.). După 1984 este pensionar. S-a căsătorit în 1951 la 5 mai cu Didina Popuşoi studentă în anul III fizică – matematică, arestată şi ea pe 17 iunie 1948 şi eliberată la 17 iulie 1950. A fost iubită de d-l Bâgu Gheorghe pentru că era o fire blândă, inteligentă, cuminte. Au avut o singură fată (foarte frumoasă) Georgeta Badea care este doctor în Ştiinţe Medicale, mare chirurg în specialitatea obstetrică şi ginecologie, la Spitalul Universitar Bucureşti. La anii săi se bucură de un prestigiu aparte având o varietate de lucrări publicate. Spicuim câteva dintre ele, fie studii proprii, fie în colaborare cu alţi specialişti:
1)      Bâgu Gh. şi Ionescu V. – ,,Documentaţie geologică privind lucrările de explorare pentru nisipurile albe de la Miorcani’’ (1959)
2)      Chelărescu Al., Nichita O., Bâgu Gh. – ,,Zăcământul de nisip alb de la Hudeşti – Miorcani, sursă de materie primă pentru sticlă’’ (1961)
3)      Bâgu Gh. – ,,Documentaţie geologică preliminară asupra lucrărilor de cercetare pentru sulf nativ de la Darabani’’ (1959)
4)      Bâgu Gh. şi Cosmineanu P. – ,,Documentaţie geologică asupra lucrărilor de explorare pentru calcarele de la Stânca – Ştefăneşti’’ (1961)
5)      Bâgu Gh. şi Mocanu Al. – ,,Raport geologic cu calculul rezervelor de ghips din zona Ivăncăuţi – Cuzlău, jud. Botoşani’’ (1980)
6)      Bâgu Gh., Drăguşin I. şi Erhan V. – ,,Mineralizaţiile de sulfuri polimetalice din zona Faraoani – Iacobeni – Carpaţii Orientali’’
7)      Bâgu Gh. – ,,Raport geologic asupra lucrărilor de explorare minieră din Vârful Negoiul Românesc – Munţii Călimani – 1952-1954.’’
8)      Bâgu Gh. şi Constantin M. – ,,Raport geologic asupra lucrărilor de prospecţiune şi explorare executate în sectorul Dadu – Cârlibaba pentru mangan în perioada 1962-1965’’ (1966)
9)      Voda Al., Bâgu Gh., Mocanu Al. – ,,Proiect pentru cercetarea mineralizaţiilor de baritină din zona Ostra – Câmpulung – Moldovenesc’’ (1981)
Pe lângă aceste studii şi cercetări din Moldova a realizat cercetări şi în Carpaţii Meridionali şi Munţii Banatului.
De asemenea a publicat cărţile:
- ,,Geologia Moldovei’’ – Gh.  Bâgu şi Al. Mocanu
- ,,Resurse minerale de fier’’ – Gh. Bâgu şi Filipovici R.
- ,,Tortonianul din Platforma Moldovenească’’ – Gh. Bâgu
- ,,Mărturisiri din întuneric’’ – Gh. Bâgu
- ,,Mărturisiri din perioada comunistă – eseuri, portrete’’ – Gh. Bâgu.

,,… am scris aceste cărţi din dorinţa de a prezenta copiilor, nepoţilor şi urmaşilor mei, modul cum am trăit şi muncit eu, fiind tot timpul urmărit, agasat şi ameninţat de acea poliţie politică, denumită securitate.’’ (Gh. Bâgu, Cuvânt înainte, ,,Mărturisiri din perioada comunistă’’, ,,Mărturisiri din întuneric’’, Ed. tehnică, 1993, pg. 5). ,,Mărturiile le-am scris acum 20 de ani (1973) stăpânit de frica şi groaza de a nu fi descoperite… După ce am terminat relatarea amintirilor din întuneric am simţit o uşurare şi o mulţumire sufletească pentru că mă achitasem de o obligaţie morală. Obligaţie sfântă şi pentru faptul că toţi colegii cu care am fost judecat s-au prăpădit iar eu aveam datoria să spun urmaşilor tot ceea ce noi am suferit în timpul terorii roşii… sunt printre puţinii deţinuţi martori… la aşa zisa reeducare…’’ Aşa încep mărturisirile consăteanului nostru, Gheorghe Bâgu, născut de părinţi la Vorniceni şi care a locuit o bună bucată de vreme, la Dorohoi. Însă viaţa lui a fost o adevărată epopee (sau roman).

Potrivit spuselor unui trăitor al acelor vremuri, Gh. Bâgu, arată că după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial au început, la indicaţiile Moscovei, procesele şi arestările intelectualităţii ţării, ai gospodarilor fruntaşi ai satelor (chiaburi) şi o parte a tineretului studios (cu excepţia ,,cozilor de topor’’). Au fost excluşi din armată ofiţerii superiori, care au luptat în cele două războaie mondiale, fiind înlocuiţi cu alţii puţin educaţi, dezertori şi analfabeţi. Concomitent s-a creat poliţia politică (securitatea). S-a distrus şi învăţământul tradiţional (1948) printr-o lege prin care se înfiinţa liceul muncitoresc (vezi pg. 186) şi intrarea la facultate fără examen, s-a distrus biserica şi credinţa, ateismul devenind ca o ceaţă ce a acoperit ţara, mulţi ani, de atunci înainte. Uneori chiar reprezentaţii ei cu sau fără voie ajutau securitatea pentru a lovi rezistenţa anticomunistă. Gh. Bâgu face următoarea reflecţie ( ,,Mărturisiri din perioada comunistă’’, pg. 187).

,,Timp de 50 de ani am fost ţinuţi departe de lumea civilizată… S-a deturnat o ţară prosperă de la drumul ei normal de ţară bogată cu oameni harnici şi muncitori capabili, într-o ţară a haosului, a sărăciei, a minciunii, a lenii şi incopetenţei plătite…’’

În iunie 1944 d-l Bâgu lua bacalaureatul şi a ajuns, în bejenie, în Comuna Ştirbei, judeţul Romanaţi. Imediat a primit ordin de încorporare; …Mama, cu lacrimi în ochi… A mers pe jos alături de mine 20 kilometri, apoi a stat flămândă vreo trei ore pe peronul din Balş.’’ De acolo, tânărul Bâgu, a ajuns cu trenul la Ţânţăreni, judeţul Dolj. După ce a primit (ca şi alţi tineri) efectele de soldat a fost trimis la şcoala militară de cavalerie, de la Sibiu. Într-unul din schimbul II de planton, din seara zilei de 23 august 1944 un camarad i-a spus:
,,- Ascultă Bâgule, este pace… A vorbit acum regele şi a anunţat oprirea ostilităţilor. E pace! E pace!… Este adevărat, pe onoarea mea. Acum zece minute l-am ascultat pe rege care a dat ordin de oprire a focului contra sovieticilor şi întoarcerea armelor contra germanilor…’’ (pg. 38). Interesant este că, un coleg de liceu, Sârbu Ion, îi spune:
,,- Eu nu trag nici un glonţ în nemţi, pot să mă execute, sunt hotărât să nu trag…’’ Ostaşii sovietici atacau tot ce le ieşea în cale. Totul era ,,haraşo’’. Au urmat deportările germanilor în Siberia iar, la puţin timp şi numeroşi români, pentru că: ,,la masa tratativelor de pace n-am fost acceptaţi, n-am fost consideraţi colieligeranţi ci ţară ocupată…’’ (pg. 41).

Imediat, după 1945, guvernul dr. Petru Groza, prosovietic, susţinut de Nicolski, Ana Panker, Chişinevski l-au lansat în fruntea Partidului Comunist pe Gheorghiu Dej.
Ana Pauker îndemna pe lider: ,,Să dispară mila din vocabularul nostru… Şi într-adevăr n-a mai fost nici o milă, faţă de ţăranii, cărora li s-au luat pământul, utilajele agricole, faţă de intelectualii care au fost urmăriţi de securitate şi în cel mai bun caz, marginalizaţi. Gh. Bâgu, student fiind s-a trezit în 17-18 mai 1948, pe la ora 1 (unu) cu securiştii care i-au răscolit casa (gazda) unde locuia iar în iunie a fost arestat, ca un mare a unor păreri spuse, la Sf. Gheorghe în prezenţa unor prieteni şi colegi, criticând acele figuri prosovietice amintite şi falsificarea alegerilor din 1946. Oamenii erau dezbrăcaţi şi flămânzi, morocănoşi, deprimaţi, slăbiţi, plini de păduchi şi chinuiţi, după război şi seceta din 1946-1947.
Nimic nu-l putea doborî, nici măcar părerile unora, pe Gh. Bâgu. Iată ce le răspundea: ,,Eu una ştiu, şi sunt convins, că această moştenire sfântă, pământul ţării noastre, a fost apărat la timp de milenii cu multă trudă, cu multă politică abilă şi cu multe jertfe…’’ În aprilie 1948 a cântat, împreună cu nişte colegi ai săi cântece nepermise: ,,Deşteaptă-te române’’, ,,Treceţi batalioane’’.
Şi aşa a început peregrinările şi pribegia lui, aproape în toată ţara, o viaţă întreagă. A stat puţin timp în Bucureşti, la unchiul său, Vasile Bâgu, comunist, care, după spusele autorului zicea: ,,Ce-o să spună mă-ta cânt o afla că te plimbi cât este ziua de mare… prin Bucureşti…’’ A plecat la un văr, din Tulbureni, preot, care l-a îndemnat să plece în altă parte. A ajuns apoi la alt unchi, din partea tatălui, moş Costică, la Dorohoi, care l-a încurajat să rămână, spunând că împreună cu fraţii lui (inclusiv tatăl d-lui Gh. Bâgu) s-au jertfit în război. Aici a fost arestată şi prietena lui (viitoarea soţie, studentă) Didina Păpuşoi, de către securitate. A plecat apoi la Iaşi, pentru că presimţea că va fi privat de libertate. Într-o seară, aflat la o plimbare, cu nişte prieteni a fost legitimat de un … securist, şi dus în Copou, unde a fost percheziţionat, i s-au cerut cureaua, şireturile, actele şi verigheta. A fost aruncat într-o încăpere întunecoasă, fără paturi, cu mucegai şi cu miros de urină, foarte frig. Acolo stăteau pe jos un actor, un inginer, un locotenent de grăniceri şi 3 ţărani. Doar o dată pe zi, deţinuţii, mâncau resturi de la restaurante şi cantine. Într-o noapte întinzând mâna deasupra capului a apucat un şobolan care îi smulgea părul ca să-şi facă un cuib. După 3 săptămâni a fost dus la Bucureşti, la închisoarea de la Văcăreşti (închisoare pentru hoţi) şi apoi la Rahova (celula nr. 6). Nevoit a învăţat alfabetul Morse pentru a putea comunica prin lovituri cu deţinuţii de la alte celule. Când erau scoşi şi duşi pentru anchetă pentru ,,a-i îndemna’’ să recunoască ,,îi ajuta’’ cu câte un baston de cauciuc, alteori prin trimiterea la carceră determinându-i să se sinucidă când se ivea o oarece situaţie posibilă. În această situaţie s-a aflat şi nenea Bâgu fiind bătut până la leşin pentru că a tăinuit intenţia unui anume Stati de a se spânzura. Degeaba toţi deţinuţii au declarat greva foamei, zece zile, şi au dormit pe cimentul pe care îngheţa apa. Acest Gh. Bâgu rămăsese foarte slăbit după bătăile primite şi foamea care l-a măcinat. Dar vorba lui: ,,Nu-i da omului cât poate duce’’. Ca şi el ceilalţi deţinuţi politici erau slăbiţi, netunşi şi îmbătrâniţi (să nu uităm că aceştia erau studenţi la medicină, geologie, geografie, la Academia comercială, la litere, la teologie şi ştiinţe). Cu toţi erau acuzaţi că-s legionari. A fost dus la Văcăreşti, mai întâi ,,poposind’’ într-un closet iar până dimineaţa au fost acoperiţi cu zăpadă (1949). Erau înghesuiţi cu toţi, cei 60, într-o încăpere de 16 m², unde se aflau şi tinetele cu mizerie. Şi alţi intelectuali de bază (general, profesor – fost ministru al învăţământului, colonel de grăniceri, un şef de gară) au suferit alături de el aici, prin înfometare sau mâncare constând în fasole cu nisip, nefierte. La puţin timp au fost mutaţi la Jilava, deţinutul Bâgu fiind într-o celulă, la 16 m adâncime, în pământ sub o livadă. Şi aici a avut ocazia să se întâlnească cu mari intelectuali (preoţi, călugări, arhitecţi, ingineri, avocaţi, medici, un general, un maior, studenţi, muncitori ceferişti, muncitori din transport, doi profesori universitari, un redactor). Pentru că se bănuia că preoţii au o biblie au avut de suferit toţi deţinuţii opt luni (au fost raşi în cap, preoţilor şi călugărilor inclusiv bărbile, pe nişte tineri studioşi i-au bătut cu cablul de sârmă, cu toţii erau ţinuţi într-un spaţiu mic). Degeaba era fericit (d-l Gh. Bâgu) pentru că tatăl său fusese decorat la Mărăşeşti iar un unchi îşi are locul de veci la mausoleu.

Acei intelectuali sau chiar şi alţii, ascundeau ,,sub cămaşă gamela pe care o înghiţeam pe nerăsuflate… Mâncam pe săturate…’’ ,,Acum eu şi logodnica mea ne aflam în închisoare şi nu ştiam din ce cauză…’’
La 4.04.1949 d-l Gh. Bâgu a aflat că este acuzat de crimă de înaltă trădare care se pedepsea cu 25 de ani de muncă silnică, potrivit declaraţiei date la anchetă (art. 209, b).

Pentru procesul la care urma să se prezinte Gh. Bâgu şi-a pregătit apărarea: ,,Nu doream să mi se mulţumească pentru că am plecat hotărât să-mi apăr patria (la sfârşitul bacalaureatului şi când a devenit militar plecând pe front), hotărât să-mi dau viaţa… aşa cum făcuseră şi tata cu cei patru fraţi ai săi (Gheorghe, Constantin, Vasile şi Ioan) care au luptat la Mărăşeşti…’’

Mai târziu, la Poarta Albă, unde a fost trimis era la categoria’’ – politici – adică ,,fazanii’’ (alţii erau cocori’’ cei care voiau să treacă graniţa, şi ,,pinguinii’’ – cei care-şi vindeau hainele, jucând la barbut iar în închisoare stăteau cu păturile pe cap). Duşi la proces procurorul a botezat tot lotul de 36 inculpaţi al Facultăţii de Ştiinţe ,,vipere veninoase, burghezi descompuşi, exploatatori ai muncitorilor, prost crescuţi, educaţi în spirit fascist, monştri hidoşi, hoţi şi criminali…’’, ,,eram fii de ţărani, de muncitori, de ciobani, subofiţeri şi dascăli…’’ Aici d-l Bâgu a fost ,,apărat’’ de avocat: ,,- Bâgu se face vinovat … de participarea la organizaţie de tip fascist dar pentru că n-a fost niciodată agresiv şi n-a fost înscris la legionari… vă rog să-i acordaţi circumstanţe atenuante…’’ Sentinţa: ,,nu ne-a fost citită niciodată.’’ Ţinuţi apoi într-un vagon, pe o linie moartă condamnaţii au fost mutaţi, la o închisoare, la Ploieşti. Aici a intrat între pungaşi şi criminali. La o lună de zile a fost transferat la Piteşti. Nu mai arăta ca studenţii ci ca nişte borfaşi. Aici a urmat reeducarea.’’ Regulamentul era strict: ,,Nu aveam dreptul să glumim; nu aveam dreptul să vorbim, să cerem de mâncare, să cerem o cană cu apă, să stăm jos, departe de a veni cu sugestii şi propuneri. Nu aveam dreptul să avem păreri, nu aveam dreptul să gândim…’’

Şi aici erau aduşi tot intelectuali (tineri) – de la litere, medicină sau drept; iar cei găsiţi acolo fuseseră condamnaţi la 5-25 ani închisoare (unii foşti legionari). La închisoarea aceasta (Piteşti) la etajul I erau 35 deţinuţi – medicinişti, ,,cu excepţia mea care eram geolog, a lui Suceveanu care studia Teologia…’’ Numai că printre ei se aflau şi aşa zisele ,,cozi de topor’’ – Ţurcanu Eugen, Gebak Lulu, Sofronie şi Sobolevski. Ţurcanu, pe lângă studiile de drept făcuse şi o şcoală politică având ca profesor pe Ana Pauker (am creionat şi o serie de personaje negative ca Eugen Ţurcanu (pg. 3) ,,Mărturisiri din perioada comunistă’’). Nu-i putea suferi pe legionari. Era spre sfârşitul celor 7 ani la care a fost condamnat. Gh. Bâgu ca şi alţi condamnaţi a trebuit să fie reeducat, adică îndoctrinat ci materialismul didactic, marxist – comunist, făcută de un anume Stângă (Nicolski) – dornic de promovare şi răzbunare, devenit anchetator, informator şi călău. Iată o mostră. Ţurcanu spunea: ,,Toţi cei ostili regimului comunist sunt nişte lichele, cu infinite posibilităţi de a se ascunde, hoţi şi secături… Trebuie să-i îndepărtăm ca pe nişte netrebnici… Trebuie să-i demascăm, să-i distrugem…’’ Aici, Gh. Bâgu, făcea puşcărie cu L. Blaga şi L. Pătrăşcanu. De reţinut, este faptul că L. Pătrăşcanu (după spusele lui Gh. Bâgu) fusese un vrajnic luptător comunist pe care chiar tovarăşii lui ,,l-au sacrificat’’ (împuşcat) pentru că spusese la Cluj ,,Mai înainte de a fi comunist, sunt român…’’, acum arăta jalnic. Şi la ,,comanda’’ lui Gh. Gheorghiu-Dej Teohari Georgescu l-a împuşcat.

Tot astfel de pedepse ,,inventate’’ erau aplicate noilor condamnaţi de acele ,,cozi de topor’’ (precum E. Ţurcanu) ,,- Dumitrescule… Să ne spui ce nu ştim noi, ce nu cunosc organele de anchetă… să nu baţi câmpii…’’ Acest Dumitrescu nu avea ce să mai adauge. Pentru acest lucru E. Ţurcanu s-a repezit… şi a început să-l lovească cu pumnii în cap şi peste gură până când l-a năpădit sângele…’’ (pg. 107).

,,- La fund are coaste? – Nu. – Atunci, pune mâna pe scândura de lângă tinetă… şi… dă până ţi-oi spune eu, stai…’’ dă-i cu putere până nu va mai sufla… (idem pg. 109-110). ,,Atunci Blaga… avea capul umflat, toată faţa vânătă, buzele crăpate şi dinţii rupţi… (iată metodele de reeducare)… Un anume Suceveanu bătut într-un stil animalic… ,,până seara a murit’’ (pg. 111) dar diagnosticul trecut era: TBC, sifilis, accident pe scări sau la plimbare (aceasta era conştiinţa profesională a medicului penitenciarului de la Piteşti). Reeducarea făcută la Piteşti de Ana Pauker, Nicolski, Alexandru Drăghici şi Alexandru Dumitrescu s-a extins şi la Gherla, Ocnele Mari la Canal, la Valea Neagră. Aici, călăii în timp ce-i torturau pe cei chemaţi, spre reeducare, puneau pe alţii să cânte la acordeon şi să chiuie, pentru a nu se auzi răcnetele de durere, fie erau obligaţi să-şi consume fecalele, să se omoare între ei sau li se făceau înscenări incredibile Gh. Bâgu, fiind trădat de un coleg, că ar fi înjurat pe directorul închisorii de la Jilava a fost mutat în celula 7 iar imediat după aceasta a fost trimis la Cernavodă (1950) unde erau peste 1000 deţinuţi. Aici foloseau unelte obişnuite (cazmale, roabe), slăbiţi şi lihniţi de foame. În primele două luni mulţi au murit de dezenterie, alţii epuizaţi şi cei mai mulţi de insolaţie. Unul dintre ,,şefi’’ spunea: ,,Dacă nu munciţi nu mâncaţi… Voi aţi vrut să fiţi miniştri… muribunzii se târau pe jos… cu ochii holbaţi cereau îndurare… păreau nişte câini hăituiţi…’’ (pg. 124). Într-o zi s-a îmbolnăvit şi Gh. Bâgu. Trebuie operat… dar nu erau bisturiu, pansamente. Dar la un control al şefilor de la Canal a fost găsit aducând apă şi atunci a început să fie lovit cu cizmele peste fluierele picioarelor şi cu pumnii în cap. La Valea Albă a fost o situaţie când o lună de zile n-a avut apă de băut. Ajunseserăm în situaţia disperată de a ne ,,spăla cu urină…’’ Când tocmai li se spusese că vor fi eliberaţi au fost trimişi la Poarta Albă – Km 31 ,,spre a li se întocmi actele de eliberare’’. În realitate a fost altceva – Urmau încă 8 luni de muncă la o colonie de pe traseul Canalului. Aici organizaţi tot pe brigăzi erau obligaţi să cânte: – politicii –
 ,,La canal să ştergem porta
Negrelor greşeli trecute
Drum deschidem cu lopata
Cu elanuri renăscute.’’ Asta era obligat să cânte şi Gh. Bâgu. Au fost apoi obligaţi să lucreze la calea ferată. Au primit ca hrană morcovi stricaţi.

Uneori intrau în gropile de WC luând resturi stricate, aruncate. Aici la Poarta Albă erau chinuiţi 10.000 de oameni. Mulţi erau condamnaţi la 25 de ani de muncă silnică iar sîmbetiştii, care nu voiau să lucreze sâmbăta, erau bătuţi cu părul său erau legaţi ciorchine de tractoare şi târâţi la muncă. Povestind despre grelele chinuri la care erau supuşi la Canal d-l Bâgu îşi aduce aminte de închisoarea de la Aiud unde 200 de oameni aduşi au auzit că un căpitan de aviaţie, Rabela, a fost aruncat într-un cuptor de var unde a ars de viu. Aici la Poarta Albă erau şi actori de la Timişoara şi Cluj printre care Mircea Şeptilici (în 1950). Fiind în noiembrie (1950) într-o zi cu brumă groasă îşi aducea aminte de – ,,casa părintească şi livada care se întinderea până la malul Jijiei…’’ ,,…Nu pot reda clipele de feerie pe care le trăiam pe malul Jijiei, care curgea, domol, printre sălciile desfrunzite, ducând cu ea parcă şi lucrurile copilăriei mele’’, ,,iar apărea mama care îmi spunea: – Trăieşte, măi băiete şi toate trec, toate se uită…’’ Numai că visele acestea s-au spulberat când într-o seară brigadierul a citit ordinul comandantului ,,Pentru abateri de la disciplina în muncă deţinuţii Iancu Benedict, Bâgu Gheorghe – de la brigada 14 sunt mutaţi disciplinar pentru o lună de zile la una din brigăzile de la Km 31…’’ (pg. 146)

Aici se muncea în nişte mlaştini, cu stufăriş. Se intra în mocirlă până la genunchi sau brâu. Apa era foarte rece. Era tratat mai rău ca animalele. Un copil de 17 ani se urca pentru 5 minute, în vagon, să se odihnească. Dimineaţa, cu cântec plecam din nou în acel ,,iad’’. D-l Bâgu ,,s-a bucurat’’ oarecum de un mic avantaj, adică s-a anunţat că ştie să coloreze şi să picteze lozinci??

,,Ana, Luca şi cu Dej au băgat spaima-n burgheji’’ Stalin şi poporul rus libertatea ne-a adus’’ ş.a. Pentru că se apropiau sărbătorile de iarnă, după întoarcerea la Poarta Albă, condamnaţii (inclusiv Gh. Bâgu) au început să pregătească unele colinde, urături şi piese de teatru. Aşteptau să fie eliberaţi. În zadar. După sărbători au fost scoşi la muncă când gerul şi viscolul era tot mai mare. Uneori săpau câte o groapă, în pământ, unde se înghesuiau câte 5-6 să se încălzească.

Pe 9 martie (în ziua când se sărbătoresc cei 40 de mucenici) Gh. Bâgu şi încă vreo 200 de camarazi au fost anunţaţi că sunt liberi dar… ,,Să ştiţi să vă ţineţi gura! Nici o vorbă, nici un comentariu despre securitate, puşcărie sau coloniile de muncă!… de aici înainte, vă rog, să fiţi… prieteni ai securităţii… Majoritatea sunteţi intelectuali, aşa că terminaţi cu ideile retrograde, murdare, urâte şi revanşarde…’’ În restul vieţii Gh. Bâgu spune că: ,,Nu vom uita niciodată nenorocirile pe care mi le-a pricinuit mie, familiei şi întregului meu neam, urgia comunistă, ciuma roşie… că ţara a trăit peste 45 de ani în infernul comunist…’’ ceea ce a însemnat… ,,pierderea a peste un milion de vieţi omeneşti…’’

Numai că şi mai târziu, ca geolog, cercetător în Munţii Călimani (Negoiu Românesc) a fost vizitată, toată echipa, de un necunoscut care în numele securităţii i-a ameninţat cu arma încărcată. Le-a luat tot echipamentul şi instrumentele, dinamita, hrana, hainele. Au fost luaţi de miliţie şi securitate şi obligaţi să meargă la Suceava. Erau partizani (9 ofiţeri dezertori din armată care au fost prinşi şi executaţi) – Securistul şef a spus că ,,a curăţat pădurile sucevene de bandiţi…’’ Ca geolog, meserie pe care a iubit-o cu toată fiinţa lui, toată viaţa, a descoperit şi mai târziu au fost puse în valoare, nisipurile cuarţoase de la Hudeşti (folosite la fabrica de sticlă şi porţelan Dorohoi) când a fost trimis vreo doi ani să lucreze, la Darabani.

Cu o fire blândă, foarte răbdător şi rezistent la greutăţile vieţii (care n-au fost puţine), un intelectual desăvârşit cu mult umor povesteşte cum că la Darabani (1957) într-o şedinţă de partid cu subiect foarte serios – alegerile sindicale – s-a transformat într-un balamuc şi anume că cel cal Puiu, trimis din Banat la Dărăbani ,,de două luni mănâncă şi nu produc fiindcă o mână duşmănoasă l-a înţepat în chişiţă cu o furcă… Secretarul de partid răstit strigă: – Aţi văzut tovarăşi de ce nu merge treaba bine la Darabani?…’’ Domnule Bâgu, cu adevărat sunteţi un EROU vornicenean.

27.03.2012, Prof. Gherman Gheorghe

Muzeul Judetean Botosani
str. Unirii, nr. 15
tel. 0231.513.446 fax. 0231536989
www.muzeubt.ro

De mărţişor
Autor, Marin TOMA
Azi, nu te-am mai cuprins în braţe
Cu zâmbet larg să te petrec,
Şi nu ţi-am oferit o floare,
Nici mărţişor ţi-am prins în piept.

Nici ziua mea din calendar
N-am mai ştiut dacă a fost.
Dar ştiu de-acum că tot mai rar,
Zilele-mi mai au vre-un rost.

1 Martie , 2008.

Autor, Constantin ISTRATE
Scrisă de regretatul dascăl – ilustru educator, la 28.06.1958, în timpul consfătuirii cadrelor didactice de la sfârşitul anului şcolar 1957-1958.

Ai pornit de- acasă mică, dragă şi nevinovată
Să pricepi prin dascăli simpli viaţa asta ne-ncetată
Gândiri vii, neconturate ţi-se împleteau în mintea-ţi
Şi nu aminteai nimic, nu ştiai nimic de viaţa-ţi.

 Ai prins dragoste de carte, ai văzut în ea idealul
Te prindeai mereu spre dânsa şi spre ea te ducea valul
Doreai sincer ca în viaţă să educi pre mulţi copii
Cum pre tine te educă dascăli, vrei ca ei să fii.

Ai trecut în clasa cincea, a şasea, şaptea mai apoi
Şi ai terminat acestea c-o ideie de alt soi
Doreai să înveţi mai multe să te-nalţi cu mult mai sus
Dar nu ai făcut şi-n şcoala pedagogică te-ai dus.

Anu-ntâi şi doi, al treilea şi al patrule- au trecut
Cu profesori şi colege ce bucurii ţi-au făcut
Nici nu te gândeai pe unde munca tu îţi vei presta
Din ce colţ al regiunii copii mici vei educa.

 La sfârşit tu auzit-ai de un sat îndepărtat
Vorniceni şi cu nădejde înspre el te-ai îndreptat
Ai primit copii de vârstă fragedă şi te uitai
Cum vei munci tu cu dânşii, ce învăţământ le dai.

Dârză tu pornit-ai totul şi cu sincere-ndrumări
Reuşit-ai ca în clasă s-obţii rezultate mari
Terminat-ai anul bine şi doar laude-ai primit
Şi-n prima consfătuire cu curaj tu ai vorbit.

În prezidiul adunării pentru munca-ţi te-au ales
Pentru vorba ce vei spune, tu cuvinte ţi-ai ales
Şi le-ai spus frumos şi tare cu toate că s-observa
Tremur şi timiditate-n vocea şi purtarea ta.

Te privesc şi nu mă lasă gândul să nu mi-l îndrept
Către anii ce vor trece cinstit, liniştit şi drept
Şi în mintea-mi vin cuvinte ce le spun toţi cei bătrâni
Care-n viaţă au văzut multe şi pre munc-au fost stăpâni.

Ani vor trece şi tu poate vei uita aceste clipe
Care pentru tine fost-au clipe foarte fericite
Doar târziu când vei ajunge părul tău albit să fie
Ţ`ei aminti şi la ele t`ei gândi cu bucurie.

Nu ştii unde munca-ţi dragă să ţi-o duci va trebui
Însă ştii că orişiunde soarta te va pune-a fi
Tu vei duce-o cu acelaşi zel şi dragostea de ea
Prin frumoase rezultate, laude iar vei avea.

Vei sădi în mintea simplă a copiilor ce-or trece
Dragostea de muncă-n clasa-n care tu o vei conduce
Şi-şi vor aminti de tine ţi-or aduce mulţumiri
Pentru tot ce bun în minte le vei da ca îndrumări.

Şi atunci când vei ajunge în adunări a vorbi
Nu vei fi aşa timidă, ci mai sigură vei fi
Le vei da şi tu acelor care-n urma-ţi vor veni
Sfaturi şi aceste clipe toate-n minte or reveni.

Nota redacției: Deși poezia este scrisă în timpul unei ședințe și ne arată clar starea sa de spirit, de tânăr îndrăgostit, avea doar 21 de ani, este nu numai o simplă destăinuire că trăiește un puternic sentiment pentru tânăra dăscăliță, ci o odă  dedicat învățătorului, rostul acestuia de a lumina și emancipa pe tinerii, pe oameni în general.  Folosirea cu insistență a verbelor în unele variante imperative ne sugerează aspirația sa în viață, gandindu-se nu numai la ființa iubită, ci și la idealul său profesional și de familie. Vom reveni cu un material amplu despre viața și activitatea regretatului profesor, Constantin Istrate (scorțarul).