Ion Mircea (n. 1 septembrie 1947, Sărmaș), poet și scriitor român, este unul dintre membrii fondatori ai grupării și publicației studențești de cultură “ECHINOX” (1968).
Activitate
• Este laureatul pentru poezie al primului Festival național studențesc de literatură (București, 1969). A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, secția română-italiană. *Devine membru al Uniunii Scriitorilor (1979) și, ulterior, membru în Consiliul ei de conducere (între anii 1998 – 2002). *În 1990, prin ordin semnat de Andrei Pleșu, Ministrul Culturii, este numit redactor-șef al revistei “TRANSILVANIA” din Sibiu. În același an, este ales ca Secretar al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor. *Ca vicepreședinte și apoi președinte al Centrului European de Poezie și Dialog Cultural Est-Vest “Constantin Noica” din Sibiu (organism înființat printr-o rezoluție a Adunării Generale a Parlamentului European), a organizat două ediții ale Festivalului European de Poezie: prima, în 1992, cu tema “Încotro satul?”, desfășurată în România și Belgia, iar a doua, în 1995, cu tema “Cele două Americi – O viziune poetică”, desfășurată în România, Belgia, Olanda și Spania. *Din anul 1999 se stabilește în București. În același an e cooptat ca membru în Consiliul de administrație al “CopyRo”, Organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, București. În prezent e director în cadrul Institutului Cultural Român.
• Semnează poezie, teatru, scenarii (radiofonice și cinematografice), proză, eseu, critică literară, traduceri (din limbile italiană și franceză), literatură pentru copii.
• A publicat volumele de versuri: ISTM (1971), TOBELE FRAGEDE (1978), COPACUL CU 10.000 DE IMAGINI (1984), DIE WÜRDE DER ROSE /DEMNITATEA TRANDAFIRULUI, volum antologic în limba germană, traducere de Reimar Alfred Ungar (1989), PIRAMIDA ÎMPĂDURITĂ (1989), POEZII, antologie de autor (1996), ZALESNENÁ PYRAMIDA A INE BASNE, volum antologic în limba slovacă, traducere de Ondrej Štefanko (2000), ȘOCUL OXIGENULUI (2002), POROROCA, antologie de autor (2004).
• Este coautor (alături de Eugène van Itterbeek) al volumului EUROPA ȘI AMERICILE – O VIZIUNE POETICĂ (Editura Cartea Românească,1994).
• Poemul “CORABIA LUI NOE” a fost pus în scenă, în regia colectivă și interpretarea Companiei Thespis din Timișoara, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (1997).
• Basmul NU AM NUME sau PERECHE ÎN CĂUTAREA UNEI INIMI a stat la baza scenariului radiofonic PERECHE ÎN CĂUTAREA UNEI INIMI (dramatizare: Claudia Tița, regia artistică: Cristian Munteanu), producție a Teatrului Național Radiofonic pentru Copii (București, 1997).
• În 1998, piesa NOE CARE NE STRĂBATE MEMORIA E O FEMEIE e onorată cu Premiul UNITER pentru “Cea mai bună piesă de teatru a anului”, distincție acordată de Fundația “Principesa Margareta a României”. În anul următor, piesa vede lumina tiparului la Editura Unitext.
• Traduce din limba italiană OMUL BIZANTIN, antologie de studii de istoria mentalităților, coordonată de Guglielmo Cavallo, care apare la editura Polirom, în anul 2000, cu o postfață semnată de Claudia Mircea-Tița, și OMUL SECOLULUI AL NOUĂSPREZECELEA, coordonat de U. Frevert și H.-G. Haupt, care apare la aceeași editură, în anul 2002.
Cea mai recentă apariție editorială a autorului este OCOLUL ROMÂNIEI ÎN 80 DE POEME. Cu un jurnal de bord de Ion Mircea (Editura Media Pro, 2005). Are sub tipar, la Editura Corint, o antologie de poezie Nichita Stănescu.
• Este coordonator al volumelor: Rugăciunea TATĂL NOSTRU. Tâlcuiri de Părintele Galeriu (Editura Harisma, 2002), Cu Părintele Galeriu între Geneză și Apocalipsă. Convorbiri realizate de Dorin Popa (Editura Harisma, 2002), Cartea celor nouă Fericiri. Tâlcuiri de Părintele Galeriu și Părintele Galeriu, Astăzi (ambele apărute la aceeași editură, în 2004) etc.
• Este autorul piesei în trei acte Iisus Nazarineanul (regia artistică: Gavriil Pinte), producție a Teatrului Național Radiofonic (București, 2004).
• Din anul 2000, este titular al rubricii de critică literară “Poemul de duminică”, ulterior al rubricii “Punctul de raster” (din “Ziarul de duminică”, supliment al “Ziarului financiar”) și al rubricii “Cu ochii larg închiși” (din “Ziua literară”, supliment al cotidianului “Ziua”).
• Pentru volumul COPACUL CU 10.000 DE IMAGINI, autorul a obținut Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor (1984). În același an, a fost distins cu Premiul special pentru poezie al revistei “Luceafărul”, iar revistele “Amfiteatru” și “Viața studențească” l-au declarat, în urma unui sondaj național, “Cel mai popular poet român al anului 1984”.
• Antologia POEZII primește Premiul SOROS al Uniunii Scriitorilor (1997), iar volumul de versuri ȘOCUL OXIGENULUI, Premiul Asociației Scriitorilor din București (2003). Pentru același volum a obținut alte patru premii: Premiul pentru poezie al revistei “Ateneu” (Bacău, 2003), Premiul pentru poezie al Festivalului “Emmia” (Deva, 2003), Marele premiu al Festivalului “Dafora”, acordat de redacțiile publicațiilor de cultură din Transilvania și Banat (Mediaș, 2003) și Marele Premiu pentru poezie al Festivalului internațional “Lucian Blaga” (Cluj-Napoca, 2004).
• Poeziile autorului au fost traduse în peste 15 limbi străine.
• Ion Mircea, desemnat Laureat al Premiului Național de Poezie “Mihai Eminescu”, 2012, a primit Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani.

Puţine comune din judeţul nostru se pot lăuda că valorile trecutului le sunt consemnate într-un periodic, printre favoritele sorţii figurând, de la finele anului 2009, şi comuna Vorniceni. După cum se punctează în primul număr, Revista “Vorniceneanul” este o publicaţie locală pusă în slujba fiilor satului Vorniceni”. Redactor – şef este Teodor Epure, iar director Ion Istrate – ce-şi are rădăcinile în aceeaşi comună.

Plugul cu boi. În multitudinea de articole, marea majoritate cu tentă de “remember”, se evidenţiază cele despre tradiţiile iernilor de altădată. Ion Istrate, descrie, pentru a-l scutura de praful uitării, obiceiul “Plugului cu boi”. “Urarea cu plugul tras de 12 boi este un obicei agrar prin excelenţă, destul de vechi, care se mai practică şi azi, destul de rar, mai cu seamă în Moldova, în ajunul Anului Nou şi chiar a doua zi, de Sfântul Vasile. La Vorniceni, grupul de urători ce organizau “Plugul cu boi” era format din zece până la treizeci de bărbaţi (flăcăi sau însuraţi), care mergeau doar la câteva case, anume alese. Uratul cu “Plugul cu boi” era, mai degrabă, un fel de demonstraţie stradală, prin locuri şi curţi foarte largi ale gospodarilor şi fruntaşilor satului.
Principalele componente ale structurii grupului erau:
1) trei cai frumoşi (albi sau negri), cu năframe roşii sau tricolore la căpestre, încalecaţi de câte un flăcău: primul, cel din fruntea alaiului, avea o prăjină cu care făcea măsurătorile pe teren (câmp); al doilea cu un caiet mare (registru) şi creion ţinea evidenţa măsurătorilor şi suprafeţelor ce vor semănate; al treilea, cu un sac sau o traistă (cu grâu, cereale), cu baiera trecută pe unul din umeri, avea rolul de semănător;
2) un plug tras de 6 perechi de boi (plug cu 12 boi) şi însoţit de 8 flăcăi – unul la coarnele plugului, câte unul la fiecare pereche de boi şi unul cu o năframă în fruntea primelor perechi de boi, cu rol de a arăta pe unde să se tragă brazda;
3) şapte flăcăi cu următoarele roluri: unul spunea urătura, unul purta şi agita un clopot mare, alţii cinci erau dotaţi cu harapnice din piele şi aveau rolul de a prevesti apropierea uratorilor şi, nu lipsit de importanţă, să înconjoare mereu grupul pentru a asigura paza şi a realiza spectacolul alaiului, prin pocnetul bicelor;
4) trei flăcăi, dintre cei mai serioşi, aveau grijă să strângă banii şi colacii oferiţi de gazde. Un asemenea “angrenaj” de oameni, animale, “inventar agricol” şi obiecte în ton era o splendoare când se punea în mişcare. Era un spectacol de nedescris! Acest lucru nu se întâmpla în fiecare an, fiind greu de realizat, dar şi când se facea stârnea tot satul – ce era strabatut în lung şi în lat.
Aş aminti pe câţiva dintre protagoniştii acestui obicei: Vasile a lui Mihai Istrate, Mitruţă Bădărău, Gheorghe Popovici, Dunitru lui Popovici, Nică a lui Buchir, Nică Barbacaru, Vasile Arsân Şchiopu, Gheorghe Pintilei Ciobanu, Aristide Pricopie, Alecu lui Istrate, Leon a lui Fasolă, la care se adaugau pandelaşii: Mitică Gh. Istrate, Costică a lui Mitache (Ursache), Ghiţă Baraboi (Sandu), Costică a lui Gheorghe a Procirii, Ghiţă Muzoreac (Ciobanu) şi încă… Primul venea în sania cu zurgălăi şi pleca pe un cal ,,graur cu şaua de aur” să găsească ,,loc de arat şi de semănat”. Unul ,,striga în gura mare/ opriţi plugul mai la vale”, altul ara ,,brazdă neagră” şi semăna ,,grâu, grâuşor”, altul îndemna ,,staţi lângă perdele/ ş-ascultaţi vorbele mele” sau ,,scoate colacul/ că farmă boii pragul” şi ,,ia, mai îndemnaţi, flăcăi/ şi mai daţi cu biciu-n boi” şi câte… şi câte… Şi ce frumos şi plin de viaţă era!” (Ion Istrate, “Vorniceneanul”, nr. 1).

Noaptea în care toate luminile erau aprinse
În ajunul Anului Nou, pe 31 decembrie, în crucea amiezii, din toate colţurile satului, cetele de capre si ale bandelor – Gruia, Novac, Bujor – în jur de 20 la număr, se adunau la Căminul cultural. Aici se dădea un adevărat spectacol, din stradă până la intrarea pe scenă. Membrii cetelor tradiţionale se adunau în cerc şi sunau tălăncile de urlau câinii prin împrejurimi. Tot satul, în afara de gospodinele care trebuia să aiba grijă de bucatele din cuptor şi de a primi urătorii, se afla la spectacol. Pocnitul harapnicelor era o altă secvenţă ce ţinea de tradiţie. La terminarea spectacolului din stradă, se urca pe scenă, în faţa spectatorilor ce umpleau sala – ochi. La ieşire, şeful de post te întâmpina cu un bilet ştampilat de Poliţie, cu număr de ordin şi numele căpitanului ce comanda ceata. Autorizaţia era valabilă de la orele 17 a ajunului Anului Nou până pe 1 ianuarie, ora 12. Într-un fel, aceasta îţi crea responsabilitatea pentru ceata pe care o conduceai. După obţinerea autorizaţiei, toate cetele de capre si bande se deplasau în sat, într-o ordine bine stabilită. .Mergeau la fetele de măritat, la rude şi prieteni.
În primii ani după electrificarea satului, gospodarii aveau luminile aprinse prin toată gospodăria, semn că vine Anul Nou, de ziceai că e un mic oras. “Carnavalul” ţinea până a doua zi, la prânz, când începea semănatul” (Constantin Haisuc, “Vorniceneanul”, nr. 1).

Autor, Ionel BEJENARU

Pe Preotul Cărturar Constantin Ciocoiu (n. 1852, s. Sârbi, c. Vlăsineşti – m. 1 aprilie 1936) l-am aşezat, nu demult, în „Dicţionarul Botoşănenilor” (Editura Moldova, Iaşi, 1994).

Ar merge de minune câteva repere autobiografice ,,În satul Sârbi s-a născut cel ce descrie acestea (n.n. Parohia Sârbi, în „Note la Monografia Bisericilor parohiale şi filiale din judeţul Dorohoi” de Iconomul C. Ciocoiu, fost Protoiereu, 1892-1902, Tipografia Judeţului Dorohoi, f.a.): „Constantin, fiul lui Grigore şi Zamfira Ciocoiu; am început cartea la dascălul Gheorghe Biciuşcă, a cărui casă era în apropiere de Curţile proprietăţii de din jos, fiind şi alte curţi din sus, lângă biserica satului Sârbi. După ce am învăţat Bucoavna şi Ciaslovu, fiind dascălul slăbit de bătrâneţe, m-au dat părinţii la şcoală în Vlăsineşti, la psaltul Haralampie Cristea, care avea cunoştinţe de psaltichie, de citire cu litere nouă, fiind şi zugraf de icoane (pictor). Aice am urmat şcoala pe jos de la Sârbi la Vlăsineşti, repetând Ciaslovul şi învăţând la Psaltire, luându-ne şi la biserică, unde făceam practică. Domnul Har. Cristea, căsătorindu-se cu fiica preotului Ilie din Sârbi, ne-am strămutat cu şcoala la Sârbi, lângă biserică, unde avea casă Ilenuţa, fiica preotului Ilie: psaltul cânta acum la biserica din Sârbi şi unde şi noi şcolarii făceam practică. Părinţii mă luau adesere la M-rea Cozancea, din judeţul Botoşani, unde aveam un moş, rudenie de pe mama, numit părintele Mardarie Ieromonah, care cetea la bolnavi şi care luase la el pe fratele mamei şi’l călugărise cu numele Conon, permutat la urmă la M-rea Neamţu. La 1863 m-au dus şi pe mine la M-rea Neamţu, bunicul Grigore Macovei, tatăl mamei, care se trăgea din Bosieni, casa pe dealul mare, ce vine lângă biserica ridicată acum nouă la Bosieni. La M-rea Neamţu, am urmat clasa I, unde era internat, cu elevi pregătitori pentru un seminariu în M-rea Neamţu şi cu planurile oamenilor de atunci, de a face acolo şi facultate teologică: Urmam extern şcoala, şezând la moşul meu, fratele mamei, Ieromonahul Conon Grigoriu, Eclesiah mare. De la Paşti, când am venit la M-re şi până la examen, am terminat clasa I primară, căci aveam nevoie numai de a cunoaşte literile noi, putând ceti şi având cunoştinţi de cele patru operaţiuni de numere”.

Cele de mai sus se constituie în începutul biografic al preotului cărturar Constantin Ciocoiu. A celui care,mai târziu, va scrie „Note la Monografia Bisericilor parohiale şi filiale din judeţul Dorohoi”, lucrare care include date semnificative despre Parohia Vorniceni – „600 familii, cu biserica Sf. M. Dimitrie, construită de lemn bârne, pardosită pe din afară, se zice că ar fi mutată (1821), din marginea satului spre M.Z. apus, de la vale de cimitirul nou. Siliştea Yorniceni spre V.de sat, în ţarina locuitorilor, era sat cu biserică, desfiinţat de un proprietar şi strămutat cu biserica aici. Catapiteazma în 4 rânduri icoane. Pe icoana Maica D. se ceteşte: „Această sf. icoană a Preasfintei de D-zeu Născătoare s-au făcut cu toată silinţa şi cheltuiala robului lui D-zeu Lupu Miaun ot Vorniceni şi a soţiei sale Aniţa 1785 iunie 8”. La stânga icoanelor împărăteşti, la Sf. Nicolai jos, se vede 1783. Ierei Vasile Zugrav. Patru icoane mari: Sf. Dimitrie, Sf. Nicolai, Icoana Mântuitorului şi a Maicei D. sunt vechi, se spune a fi de la biserica strămutată. La iconostas, o dată 1839, un pomelnic, data 1826, a lui N. Rosnovanu. Serafimul are anul 1811. O scriere se vede în Evanghelia veche – Grigore Ghica V.V.7288. Un clopot cu data 1747 şi altul 1809. Cimitirul din jurul bisericei închis cu zaplaz. Cel de înmormântare partea M.Z. Clopotniţa, la poarta cimitirului. Biserica poseda 17 fălci. Această biserică veche de lemn ar trebui păstrată, să se repareze în lemnul ei, păstrându-se vechea arhitectură de lemn românească. Se poate servi în ea pomenirile pentru decedaţi, având cimitirul vechiu în jurul ei. / Puţin mai la deal de biserica de lemn veche, s-a ridicat Biserica nouă, cu acelaşi hram Sf. Dimitrie, de zid cărămidă, după un plan tip al casei bisericei, prin contribuţiuni din partea locuitorilor, a comunei şi de actualii proprietăţi: familia I.Marghiloman şi Scarlat Ferechide, sfinţită la 10 octombrie 1899.

Se păstrează la parohie un imprimat, „Actul de sfinţirea bisericei noi cu patronul Sf. M. M. Dumitru din comuna Vorniceni, în care se detailează a storurile date la construirea bisericei, atingând suma de 25 mii lei” (C. Ciocoiu, op.cit.). Interesantă este şi consemnarea existenţei căii ferate – „Pe moşie, lângă Jijia, este staţia de drum de fier, pusă în circulaţie la 1 iunie 1896, între staţiile Ungureni şi Carasul”. Acelaşi C. Ciocoiu redă personalul clerical – 1894, Paroh I. Ionescu, seminar 4 clase, atestat 1882, Iaşi. Supranumerar Preot C. Gheorghiu, născut 1823, hirotonit la 1852, Duhovnic, Iconom, decedat în 1902. Cântăreţi I.V. Pomârleanu, decretat în 1857 şi C. Teodorescu, din 1875, V. Hrib în locul decedatului Pomârleanu, din 1902.

Negreşit, referirile lui Constantin Ciocoiu la Bisericile Parohiale din fostul judeţ Dorohoi sunt extrem de valoroase şi, cum se vede, includ şi VORNICENII, constituindu-se, din acest de vedere, importante note/file ale Monografiei Comunei Vorniceni.

 Autor, Ionel BEJENARU

Cunoscut istorie, Emil Diaconescu (n. 23 octombrie 1889, Mănăstireni-Botoşani – m. l octombrie 1978, Iaşi), botoşănean de origine, publică în 1939 la Iaşi, un valoros studiu, privind vechile drumuri moldoveneşti, „Vechi drumuri moldoveneşti”. Îşi găsesc locul, în paginile sale, importante localizări ale drumurilor botoşănene-dorohoiene, în context moldovean şi nu numai, drumuri care, nemijlocit, au influenţat viaţa acestor locuri şi a comunităţilor aflătoare aici, de-a lungul unei lungi istorii. Să ne oprim la câteva dintre ele, aşa cum le-a identificat autorul, pe baza izvoarelor istorice, relatările unor călători care au trecut prin Moldova, hărţilor epocii, propriei interpretări critice. De la Hotin pornea un drum care trecea apoi prin Lipcani, Pererita, Bogdăneşti, Corpaci, Duruitoarea, Coiuceni, Sculeni, Zagarancea, pe unde se trecea Prutul, mergând până la Reni. Şi, tot de aici, de la Hotin, pornea un drum spre Nisvoia, Crive-Mămăliga, pe unde trecea Prutul spre Păltiniş, mergând pe la Bivol (n.n. satul şi comuna Viişoara), Avrămeni, Ştefăneşti, Tabăra, Popricani, ajungând la Iaşi. De la Păltiniş se desfăcea o ramură prin Darabani, Mileanca, Tătărăşeni, Verbia-VORNICENI, Necşeni(Nicşeni), Costeşti, Botoşani, Stăuceni, Dracşani, Stroeşti, Sipote, Epureni, ajungând la Iaşi. De la Darabani începea un drum prin Conceşti, Mlenăuţi, Liveni, Dorohoi, Văculeşti, Necşeni la Botoşani. De la Botoşani, un drum mergea pe la Băluşeni, Flămânzi, Storeşti, Feredeieni, Hârlău, Buhalniţa, Iosupeni, Belceşti, Bârleşti, Leţcani la Iaşi. Sunt drumuri care se regăsesc în vechile hărţi, aceleaşi probând faptul că Moldova era străbătută dinspre nord de două drumuri mari: drumul tătărăsc, care trecea spre valea Nistrului, legând Lembergul cu Caffa, cu o ramificaţie prin Hotin, Dorohoi, Iaşi, Tighina şi Cetatea Albă şi drumul moldovenesc sau drumul Şiretului, pornind dinspre nord, pe valea Siretului, ajungând la Galaţi, făcând legătura cu Chilia şi Cetatea Albă, îndreptându-se spre Caffa. Fără îndoială, Domnitorii Moldovei le-au folosit din plin, în itinerarul lor de luptă, ca şi în negoţul ţării. Sigur, condiţiile climaterice, intemperiile naturii făceau nu odată drumurile greu de parcurs, Prutul şi Siretul, de la caz la caz, trecându-se prin vad, poduri, cu bărci, pe gheaţă, pe timp de iarnă. Mama Natură era suverană aici. Războaie – şi au fost destule în Evul Mediu -, drumuri ale solilor şi călătorilor dinspre şi înspre străinătate depindeau, în ultimă instanţă, de drumurile moldovenenti. Sate, târguri, oraşe s-au dezvoltat, care mai mult, care mai puţin, funcţie de drumurile moldoveneşti, între ele şi cele ale ţinuturilor Botoşanilor şi Dorohoiului, cum se vede, incluzând VORNICENII. Sunt drumuri care au făcut şi au scris istorie.

Autor, Constantin Haisuc

 În cadrul alaiurilor tradiționale de Anul Nou, Jocul ursului, în nordul Moldovei, poate fi întâlnit cu preponderență în localităţile învecinate codrilor şi pădurilor. Lesne de înţeles, deoarece în urmă cu sute de  ani acest animal a cotrobăit pădurile Botoşaniului de nord după care s-a retras către munţii Sucevei sau dealurile Basarabiei.

Urşii coborau din munţi către dealurile din Moldova până la  limita podişului Moldovei pentru a se hrăni cu bunuri domestice: oi, vaci, porci şi fructe din livezile satelor retrăgându-se apoi în anotimpul rece către munţi pentru a hiberna.

 Jocul ursului este spectaculos, poate cel mai spectaculos dintre celelalte măşti, capre, căiuţi, bande. Dacă la celelalte măşti există o cadență sau o suită de jocuri ce trebuiesc respectate, oarecum, la jocul ursului nu există o regulă, dându-i acea libertate de manifestare ce duce la respect faţă de puterea lui și modul său original de viață: violenţă, mişcări bruşte, mergând în patru labe, rostogolindu-se, făcând tumbe sau sărind în două labe, impresionând asistenţa cu mormăieli puternice, chiar înfricoşătoare.

 Masca ursului este confecţionată din piele naturală bine tăbăcită cu tot cu ghiare şi cap, capul având un schelet confecţionat din lemn de tei, plop sau vergele din fier, de urechi sunt legate două flioncuri de culoare roşie pentru a nu fi deocheat de babe. Masca mai poate fi confecţionată şi din alte piei cum ar fi: de oaie, lup, capră sau din alte materiale, funii groase din paie, spice de stuf, cusute pe panză de sac (iută).

 Ursarul de pe valea Ibănesei este îmbrăcat în costum popular; în picioare încălţat cu opinci din piele de porc legate cu nojiţe împletite din păr de cal de culoare neagră, colţuni lungi până la genunchi împletiţi din lână brumărie, iţari din lână albă, brâu de lână vopsit in culoarea roşie, ţesut în război, cămaşă şi poale cu motive populare (se identifică stilul popular de pe valea Ibănesei), căciula brumărie din miel, suman confecţionat din ţesătură cu lână de oaie dată prin chiu cu apă. Ursarul poartă un bici împletit cu suviţe din piele de viţel cu care struneşte ursul în timpul jocului şi un lanţ de 1.5 m cu care este legat ursul în timpul alaiului, ce lasă impresia de dominare a ursarului, oarecum aparentă.

Îmbrăcămintea ursarului de pe valea Ibănesei este unică în zona Moldovei poate şi în ţară. În alte zone se foloseşte îmbrăcăminte închisă la culoare, cu diferite curele ţintuite în butoni metalici strălucitori sau diagonale din curele şi chipiu gen militar. Ursarul se foloseşte în Jocul ursului şi de o tobă, fapt ce il mai denumste ţigan sau jidan.

Ursarul prin strigătul său în timpul jocului cuprinde următoarele episoade; naşterea, viaţa, moartea, învierea, toate etapele sunt jucate şi cântate pe fond muzical, cântate din fluier sau de fanfară. Ursarul sugerează, printr-un strigăt emoţional, unde a fost găsit puiul de urs, cu ce l-a hrănit până ce a crescut mare sau năravurile sale, când este supărat, dominându-l în acest timp fortându-l să joace aşa cum îi cântă muzica, din timp în timp mângâindu-l cu biciul.

Gospodarii satului aşteptă ursul cu nerăbdare de Anul Nou, deoarece le alungă spiritele rele, bolile animalelor, aducându-le mană recoltelor viitoare.

URSUL

 Ursu neu din Vorniceni

L-am găsit in buruieni

În mijlocul codrului

Unde-a scos ursoica pui

                                       Era mic cât un căţel

                                       Şi-a crescut cât un viţel

                                       I-am băgat veriga-n bot

                                       După mine ca să-l port

                                                                               I-am dat zmeură şi mure

                                                                              L-am crescut pe sub pădure

                                                                              I-am dat mure, i-am dat fragi

                                                                              L-am crescut pe langă fagi

Dialog

 Ursul se tolăneşte

 -Viorel ţi-i foami?

-Mor , mor , mor !

-Ţi-i sete?

-Mor , mor , mor !

 Ori ţi-i dor de codru verde ?

 …….

Ursu neu îi supărat

Că azi miere n-a mâncat

Scoală ursule di gios

Să ti văd cât eşti di gros

                                          Scoală ursule-n chicioari

                                          Să ti văd cât eşti di mari

                                          Sari di la pământ Martini

                                          C-am să pun canii pi tini

                                                                                   Ghioca, ghioaca Viorel

                                                                                  C-ai mâncat carni di miel

                                                                                  Şi di-o lună apă bei

                                                                                  C-ai băgat botu-n ştiubei

  Ursu neu din Vorniceni 

Când ti-uiţi la el ti temi

Că e mare şi frumos

Şi la lumi drăgăstos

                                        Ursu neu di la Călin

                                       El se freacă cu pelin

                                       Ca dat puricii in blană

                                       Şi se rupi pân la rană

                                                                              Hai Martini la bârlog

                                                                             Că ti văd că eşti olog

                                                                             Şi la anu te-aşteptăm

                                                                             Tot cu tine să giucam 

se ţin în fiinţă. Cine ţi-a făcut o nedreptate nu rămâne cu o datorie faţă de tine ci cu o pierdere faţă de el 

însuşi.”   Nicolae Iorga

DESTINELE UNEI FAMILII DIN VORNICENI

Autor, prof. Teodor Epure 

În popor se spune adesea că fiecare se naşte cu destinul său, pentru că destinul este o „forţă sau voinţă supranaturală despre care se crede că hotărăşte în mod fatal şi irevocabil tot ce se petrece în viaţa unui om” (DEX’98). Aş spune că destinul a decis şi soarta amară a unei familii din Vorniceni. Pentru a o cunoaşte, e necesar să ieşim de pe şoseaua ce merge spre Dorohoi şi să urcăm pe o uliţă cotigită şi strâmtă, cu noroi şi băltoace, din faţa Şcolii Generale nr. 2 şi să ajungem apoi la o casă ţărănească, cu o înfăţişare îngrijită. Este o casă construită din furci şi nuiele, cu două camere şi o tindă, acoperită cu tablă. Aici locuia cândva familia lui Nistor Abăcioaie, om cu credinţă în suflet şi cu frică de Dumnezeu.

Era un bărbat de statură mijlocie cu ochi căprui, plete albe, mustaţă scurtă, faţă arsă şi îmbătrânită înainte de vreme, îmbrăcat foarte curat, în straie ţărăneşti. Vocea lui baritonală răsuna în biserica cea nouă la toate slujbele religioase. Era mereu vesel şi glumeţ.

Îmi amintesc că odată, în jurul Crăciunului, pe când părintele umbla pe la casele vornicenenilor pentru a vesti naşterea lui Isus Hristos iar frigul pătrundea în oase, noi, copiii care îl însoţeam, eram doborâţi în zăpada moale de cârja domnului dascăl Abăcioaie, care ne oprea din mersul nostru năvalnic, pentru a merge în acelaşi ritm cu el. Dar noi, îmbujoraţi de ger, ne ridicam repede, fără supărare şi fără să simţim că zăpada a intrat în opincuţele noastre. Soţia sa, Profira, era o femeie vrednică şi gospodină, cu o fire deschisă, ce inspira o simpatie deosebită. A dat naştere la cinci copii : trei băieţi şi două fete. Aceştia nu şi-au uitat niciodată copilăria, tinereţea, şcolile prin care au trecut şi, chiar dacă au plecat din sat, au rămas mereu cu gândul la locul unde s-au născut şi au copilărit.

Toţi au urmat şcoli înalte, devenind persoane cu virtuţi morale şi intelectuale deosebite.

Pentru a urma aceste şcoli însă, tatăl lor a fost nevoit să deschidă un atelier de confecţionat frânghii din fire de cânepă, unde făcea şi căpestre, hăţuri, hamuri, întregul harnaşament pentru atelajele de cai. Aşa a devenit cunoscut în sat şi în satele vecine iar faima despre priceperea lui a ajuns până şi în satele din părţile Darabanilor.

Sensibilitatea şi firea visătoare a mamei a moştenit-o primul său fiu, Leon, un tânăr inteligent şi foarte spiritual. Avea nişte ochi negri atât de pătrunzători că-ţi scormoneau sufletul şi-ţi citeau gândurile. S-a născut în Vorniceni pe 20 februarie 1923. Dragostea şi hărnicia pentru învăţătură precum şi receptivitatea la tot ce era bun şi folositor, acestea erau cele dintâi calităţi pe care le-a pus în practică. Începe să studieze la o vârstă fragedă, la 5 ani, cu dispensă de vârstă din partea Inspectoratului Şcolar de atunci. Cel care i-a pus creionul în mână pentru prima dată a fost învăţătorul Dumitru Olaru, faţă de care a avut mereu un respect deosebit. De mic a fost dus la biserică, unde cânta alături de tatăl său şi rostea cu glas tare rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu ce impresionau prin forţă şi convingere. Întreaga copilărie şi-a petrecut-o pe dealurile şi câmpurile Vornicenilor, pe care le-a iubit din toată inima.

După absolvirea şcolii primare se înscrie la Institutul Liceal „Anastasie Başotă” din Pomârla, judeţul Dorohoi, unde este admis cu nota maximă, după un examen destul de sever. Aici, îi plăcea să stea şi să viseze la umbra castanului marelui nostru poet naţional, Mihai Eminescu, care a venit la Pomârla în anul 1883, extenuat de muncă şi de boală, pentru a se sfătui cu prietenul său, Samson Bodnărescu, profesor şi director al liceului în privinţa ocupării unei catedre. Încă din primii ani de şcoală Leon s-a afirmat ca un elev silitor, cu multă dragoste faţă de învăţătură şi de locurile liniştite din împrejurimile acestei localităţi.

Din cauza convingerilor sale politice este eliminat începând cu clasa a IX-a dar primeşte dreptul de a-şi susţine examenele în particular. În timpul studiilor, profesorul Mazurescu V. îi descoperă calităţile sale vocale şi-i recomandă să urmeze o şcoală de muzică, de aceea, la terminarea liceului se înscrie la Conservatorul de muzică din Iaşi, secţia dirijat. Mai târziu, a încercat să ocupe o catedră de muzică la liceul din Pomârla, pentru a fi mai aproape de familie, dar, din cauza activităţii sale legionare, este respins. Dezamăgit, pleacă la Cluj şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie, specialitatea limba franceză şi la Facultatea de Drept, însă cu un nume fals şi anume Ion Chiru. Pentru că este urmărit de Securitate, este nevoit să-şi schimbe mereu adresa. O vreme reuşeşte să se ascundă într-un cămin studenţesc, ocrotit chiar de decanul Facultăţii de Litere iar mai apoi schimbă mai multe locuinţe, ajungând să trăiască chiar şi în bordeie. Acest fapt îl aflăm dintr-o scrisoare către sora sa : „Sunt bine, sănătos, dar trăiesc în casa mea cu uşa în pod, unde nu pot să fac focul pentru că ar ieşi fum şi s-ar supăra vecinii”.

În toţi aceşti ani este urmărit, hăituit ; ca să scape neobservat se deghizează în cioban, dar, pentru că era un intelectual fin îşi riscă deseori viaţa pentru a merge la teatru, la operă sau la cinematograf.  

Aşa se face că a fost recunoscut la cinema de o colegă din Dorohoi, Mărioara Dărţu, pe care o roagă să transmită părinţilor din Vorniceni că este sănătos.

Cel care avea legături mai strânse cu el şi cunoştea mai bine locurile pe unde se ascundea era fratele său, Mitică, un om deosebit, învăţător în satul Surduc din judeţul Cluj.

Părinţii, care se aflau departe, supăraţi că veştile despre Leon se răriseră, îl trimit, în anul 1947, cu trenul foametei, pe ultimul lor fiu, Costică, să-l găsească pe Leon. Parcurgând un drum lung şi anevoios în căutarea fratelui său, pe când traversa o vale abruptă, Costică aude un cor de cântece patriotice şi recunoaşte vocea minunată a fratelui său, care dădea tonul. Era un grup de fugari care muncea la cositul grâului. Atunci află că Leon se ocupa cu aprovizionarea cu arme şi alimente a celor care erau împotriva cotelor şi a colectivizării.

Din acel moment, familia n-a mai primit nicio veste despre el. Toţi sperau că într-o zi acesta se va întoarce acasă. În fiecare seară, mama sa adormea cu chibriturile sub pernă zicându-şi : „Dacă vine Leonaş, să-i aprind lampa.”

În anul 1962, capul familiei, Nistor Abăcioaie a făcut nenumărate demersuri la Bucureşti, pentru a afla ce s-a întâmplat cu el. A obţinut doar un certificat de deces, care i-a dat de bănuit : anul decesului era 1950 iar ziua şi luna erau identice cu data naşterii sale.       

Nemulţumit, pleacă la Bucureşti şi obţine o audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul ţării de atunci, care i-a comunicat scurt, că fiul său este mort, ca urmare a activităţii sale subversive împotriva statului comunist.

Numele lui Leon a apărut după revoluţie în câteva articole din revista „NU” de la Cluj.

În articolul „Abăcioaie nu se mai întoarce niciodată” apărut într-o foaie volantă, „Procesul comunismului”, se arată că „Leon, fiind legionar, era urmărit pentru activitatea subversivă împotriva orânduirii comuniste. Se trag focuri de armă asupra lui, dar nu-l nimeresc. Ripostând, răneşte şi el un securist, înainte de a fi prins. În drum spre Securitate, reuşeşte să ascundă o listă de nume ce se afla la el, salvând astfel de închisoare mai multe persoane. Aceste fapte s-au întâmplat la 1 iunie 1949. Mai târziu, în luna decembrie, a avut loc procesul. După proces, într-una din zile, este ridicat împreună cu patru camarazi şi duşi într-o direcţie necunoscută. Apoi, s-a aflat că acesta a fost dus undeva pe lângă cimitirul din Cluj şi împuşcat.”

Cele mai pertinente dovezi privind împrejurările în care a murit sunt relatate cu lux de amănunte în cartea „Canalul morţii”, scrisă de Ion Cârja, apărută în anul 1993 la Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, prefaţată de Victor Grigorescu. Iată ce arată autorul în cartea sa, la pagina 134 : „Abăcioaie se afla la Cluj la acea dată, în partea de nord a oraşului, ascuns de nişte studenţi. Se pare că fusese filat de mai mult timp astfel că, în seara când acesta trecea de la o ascunzătoare la alta, a fost arestat, după o goană îndelungată,, în care s-au schimbat focuri de armă şi au căzut câţiva grav răniţi  din partea Siguranţei.

Pe Abăcioaie l-am cunoscut la penitenciarul din Cluj, grupul lui fiind aici în aşteptarea sentinţelor, când am sosit noi. Cu toate că era conştient că va primi pedeapsa maximă – el apărând în proces ca şef de lot, cu crime împotriva agenţilor de securitate – pedepsele în asemenea cazuri fiind moartea, omul mi s-a părut calm, demn, stoic.

- De voi fi condamnat la moarte şi executat, mi-a spus el, într-o scurtă întâlnire, care mi-a fost mijlocită la baie, mor împăcat că mi-am făcut datoria pentru neamul meu.

A doua sau a treia zi, într-adevăr s-au pronunţat sentinţele iar Abăcioaie şi încă două persoane din lotul lui nu s-au mai întors la celula lor, aceştia fiind condamnaţi la moarte. Am aflat curând că recursul a fost respins. Cândva, în vara anului 1950, Abăcioaie cu asociaţii lui au fost împuşcaţi în ceafă, cum se obişnuia să se execute sentinţele capitale sub comunişti.”

De pe urma lui, familia nu a rămas decât cu un petic de hârtie, care era o fişă de lectură scrisă în limba franceză. Cea mai mare parte a caietelor şi cărţilor sale, care nu erau puţine, au fost arse în curte în timpul uneia dintre nenumăratele percheziţii, altele au putrezit în pământ, ascunse de către familie.

Dar întâmplările nu s-au terminat aici. În continuare au existat presiuni şi asupra celorlalţi membri ai familiei. Mitică, fratele următor, a fost arestat, anchetat şi ţinut în carceră şapte luni pentru atitudinea sa anticomunistă. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi surorii sale, Cecilia, care a petrecut multe momente neplăcute în beciurile Siguranţei, iar fratele mai mic, Costică, astăzi având peste 80 de ani, a muncit ani de zile la construirea căii ferate Bumbeşti-Livezeni, pentru a nu fi recunoscut de Siguranţa statului şi pentru a-şi pierde urmele. Sora cea mai mică, Maria, a fost mereu batjocorită la şcoală de către profesori, a fost arătată cu degetul de către colegi, ca fiind sora unui criminal deşi era foarte bună la învăţătură şi avea rezultate deosebite.

Din cauza „dosarului” de la Securitate, întregii familii i s-au refuzat pe o perioadă îndelungată toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Tânărul Leon a înfruntat vicisitudinile vremurilor fiind convins că dreptatea va fi cândva de partea lui. Convingerea că oamenii îşi vor da seama că trebuie să fie mai atenţi pe mâna cui îşi lasă soarta s-a adeverit şi e valabilă şi în zilele noastre, însă atunci, în numele acestei dreptăţi, mulţi au pierit în închisori sau au dispărut, fără să aibă parte de un mormânt sau măcar de o slujbă creştinească, aşa cum este cazul lui Leon, eroul nostru din Vorniceni.

Toate acestea le-am aflat întâmplător, în vara anului 1994, când mă întorceam cu maşina de la Săveni. Eram singur cu gândurile mele. În apropiere de satul Ştiubieni, o persoană îmi face semn să opresc. S-a urcat în maşină, mă întreabă dacă sunt din Vorniceni şi dacă am auzit de Leon Abăcioaie. I-am zis că am auzit dar nu cunosc nimic din viaţa lui. Atunci, persoana respectivă scoate dintr-o servietă o carte, o deschide şi-mi citeşte rândurile citate mai sus. După ce termină de citit se recomandă : Costică Abăcioaie, fratele mai mic al lui Leon. De emoţie a trebuit să opresc maşina, pentru că a-mi astâmpăra bătăile inimii, care o luase la goană la întâlnirea cu istoria şi cu sublimarea suferinţei. 

Leon Abăcioaie este pomenit în istoricul Baroului din Botoşani, publicat pe internet, (1) al cărui rost este „să amintească generaţiilor de astăzi că slujitorii dreptăţii – juriştii – şi-au dat tributul de « oameni ai cetăţii » în decursul timpului şi că ne putem mândri cu ei oriunde şi oricând, spre pildă şi generaţiilor viitoare”.

Numele său apare şi în cartea lui Nicolai Popa, „Coborârea în iad”, (2) ca participant la tabăra F.D.C. (Fraţi de cruce) „Ionel Moţa” din iulie 1946 de la Piatra Neamţ, o formă de rezistenţă la ofensiva comuniştilor, organizată în numele dragostei de neam, de ţară, de dreptate, de adevăr, de libertate şi mai ales de dorinţa de a se apăra biserica şi credinţa în Dumnezeu. Tot acolo se menţionează că o parte din participanţi au fost ucişi în timpul anchetelor din vara anului 1948 sau în timpul „reeducării” de la Piteşti. Nicolai Popa afirmă în cartea sa (3) că, „pentru a evita orice rezistenţă sau dezaprobare în sânul aparatului represiv, de care trebuia să se folosească (în rândul căruia mai erau oameni vechi), va crea o atmosferă de ură împotriva legionarilor, în rândul cărora vor fi socotiţi toţi cei care erau împotriva regimului, ajungându-se astfel ca tuturor celor care nu erau de acord cu ei să li se spună legionari.” „Ţelul lor era să distrugă cei mai mari duşmani ai comunismului şi anume Mişcarea Legionară şi Tineretul, astfel încât să rupă veriga ce făcea legătura dintre cele două generaţii” iar deviza lor era :„Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici îndurare”. (4)

 Despre originile mişcării, istoricul, diplomatul, filozoful, jurnalistul şi romancierul Neagu Djuvara scria: “Să nu credeţi, cum spun adversarii Mişcării Legionare, că aceasta a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mişcarea Legionară a fost o mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti anticomuniste”.(5)

Datoria noastră este să cunoaştem această parte tristă din istoria poporului român şi să-i respectăm pe cei care au avut tărie de caracter şi au îndurat nenumărate privaţiuni pentru neam şi pentru ţară, pentru ca noi să avem o viaţă mai bună.

Note

1.http://www.baroul-botosani.ro/categorie/Despre+barou

2. http://www.scribd.com/doc/22051397/Nicolai-Popa-Coborarea-in-Iad-Fenomenul-Pitesti)

3. Idem, pag. 97

4. Ibidem, pag. 102

5. http://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83

,,(…) SECVENŢE DE MEMORIE

Ori de câte ori mă gândesc la Dionisie Pădureţ şi la a lui poveste de viaţă, unică în felul ei, simt nevoia evocării şi punerii în valoare a personalităţii sale, spre a arăta dragostea şi preţuirea ce i-am purtat-o. Mă întreb cum a fost de fapt viaţa profesorului D. Pădureţ? A fost mai mult tristă decât veselă sau mai mult veselă decât tristă? Desigur, idealul de plenitudine morală, sufletească şi chiar materială a vieţii unui om, nu poate fi atins.

Aveam să aflu detalii despre biografia sa din cartea de memorii „Vorniceni, leagănul împlinirilor mele”. Aşadar, în 1940, tânărul de 17 ani, smuls de viaţă din satul Corjeuţi (Basarabia), în vremuri de restrişte, de lângă părinţii şi fraţii săi, a ales să-şi urmeze destinul dincoace de Prut. Spiritul de patriotism, îndrăzneala şi, fireşte, ambiţia au fost principalele sale atuuri. Era probabil perioada când frecventa „Şcoala normală de învăţători” de la Şendriceni (Dorohoi). Au urmat anii războiului, ce l-au aruncat pe frontul de luptă, în bătaia puştilor mitralieră. Punga cu sare din raniţă a fost salvatoare pentru tămăduirea rănilor provocate de gloanţele nimerite în picior. Prin urmare, a scăpat cu viaţă, continuându-şi drumul, „aventura”… în Vorniceni a venit în 1948. Aici, în universul sacru al satului, şi-a îndeplinit misiunea pe acest pământ. Şi-a început cariera didactică cu alfabetizarea, făcută seara la lumina lămpilor cu petrol, pe vremea când localitatea nu avea electricitate, iar sărăcia lucie era prezentă peste tot.

Anii au zburat, timpul s-a dus…, ultimul fir de nisip în clepsidra vieţii profesorului Dionisie Pădureţ a curs în dimineaţa zilei de duminică, 28 iunie, 2009. S-a stins în secţia de terapie intensivă a spitalului judeţean din Ploieşti, după o lună şi jumătate de spitalizare. „A făcut un blocaj renal”, mi-a spus Silvia, una din fiicele sale. „Tata niciodată nu ne-a spus că-l doare ceva”, a ţinut să-mi mărturisească aceasta. Poate că stresul şi oboseala unei vieţi pline de efort, cumulate cu temperamentul său trepidant, mereu activ, dinamic, au contribuit la suferinţa renală acută ce a pus punct celor 86 de ani. Sau poate apusul…, implacabilul. 86 de ani, aşadar, împliniţi cu exact 20 de zile înainte de duminica marii despărţiri.

Mărturisesc că-mi păstrez regretul de a nu mă fi numărat printre cei care s-au revăzut cu Dionisie Pădureţ de-a lungul anilor, după 1970, când subsemnata am plecat din Vorniceni, sau după 1983, când profesorul s-a pensionat, retrăgându-se la Ploieşti, pentru a fi aproape de cele două fete ale sale. Nu ştiu cum să definesc acum această absenţă a comunicării, a ne(re)întâlnirii mele cu el. Abia în 2007 o primă convorbire telefonică, prilejuită de recenzia la cartea „Vorniceni, leagănul împlinirilor mele”, pe care o publicasem în „Cronica Română”.

Tocmai de aceea, atunci, în orele amiezei de marţi, 30 iunie 2009, în ziua înmormântării, am stat de veghe îndelung în capela bisericii Sf. Vasile (lăcaş impunător din zona centrală a Ploieştiului), în profundă meditaţie, încredinţată că noi, foştii liceeni, l-am iubit nespus. Oare am dreptate? Dacă Dionisie Pădureţ nu s-ar fi zbătut pentru înfiinţarea liceului din Vorniceni, oare câţi dintre tinerii care eram atunci, în perioada 1963-1975 (anii când a existat liceul), ar fi reuşit să aibă o diplomă de bacalaureat, pentru ca apoi să facă o facultate, ajungând acolo unde sunt astăzi. Foarte puţini, sunt sigură! Mă refer, evident, la posibilităţile materiale ale sătenilor.

Copleşită de tristeţe şi noian de amintiri, îl priveam atunci într-un mod cu totul aparte, straniu…Prin voalul alb, transparent, citeam pe chipul lui, cu ochii închişi pentru totdeauna, demnitatea, înţelepciunea, toleranţa, patriotismul, corectitudinea, exigenţa, dar mai ales dragostea de oameni, l-am dus trandafiri albi, am aprins o lumânare, i-am atins mâinile aşezate creştineşte pe piept, în semn de ultim salut. Cum spuneam, dragostea de oameni, sub această deviză a trăit, cred, Dionisie Pădureţ. Pe lângă părinţii şi fraţii săi rămaşi în Corjeuţi, pe lângă soţia sa, Estera, educatoarea de neuitat a mea şi a multor copii din sat, pe lângă copiii săi, alte rude şi prieteni, toţi oamenii din Vorniceni primeau în dar căldura sa sufletească, iubirea de semeni.

Ne-am adunat cu toţii atunci, în după-amiaza zilei de marţi, în naosul bisericii Sf. Vasile, pentru a-i aduce un ultim omagiu şi a fi prezenţi la slujba dinaintea înmormântării: rudele apropiate, prietenii de familie, vecinii din blocul în care locuia, diverse alte rude şi cunoştinţe şi, bineînţeles, elevii săi din Vorniceni. Câţiva, desigur, dar reprezentativi pentru generaţiile şi generaţiile de tineri al căror destin rămâne marcat de prof. D. P. Foştii săi elevi, în frunte cu primarul Ovidiu Corleciuc, au adus coroane de flori din partea primarului personal, a consilierilor locali, a cadrelor didactice, a familiilor unor elevi, a fostei echipe de fluieraşi. în ţinuta oficială de primar, pusă în evidenţă de banda tricoloră de pe piept, ţinând în mână cartea „Vorniceni, leagănul împlinirilor mele”, Ovidiu Corleciuc a rostit atunci un mic discurs, din care redau acum din memorie câteva frânturi: „Sunt primarul comunei Vorniceni, o comună din judeţul Botoşani, despre care probabil puţini dintre cei prezenţi au auzit. Sunt aici pentru a evoca personalitatea şi a aduce un ultim omagiu celui care a fost profesorul Dionisie Pădureţ, cetăţean de onoare al comunei noastre. în numele întregii comunităţi din Vorniceni, al tuturor cadrelor didactice, îi mulţumesc profesorului pentru tot ce a făcut pentru satul nostru. în cei aproape 40 de ani de carieră didactică, Dionisie Pădureţ a format generaţii şi generaţii de elevi, cărora le-a dăruit din ştiinţa sa de carte şi priceperea de dascăl. Una din marile sale realizări a fost înfiinţarea liceului din Vorniceni, prin care a schimbat destinul a sute şi sute de tineri. Dionisie Pădureţ a fost activ nu numai în domeniul învăţământului în Vorniceni, ci şi în viaţa cultural-artistică a satului nostru, lată ce scrie despre satul de care s-a simţit atât de legat sufleteşte, în cartea sa „Vorniceni, leagănul împlinirilor mele”. în atmosfera de doliu din biserică, Ovidiu C. a citit atunci fragmentul în versuri de pe ultima copertă a cărţii.

În acea după-amiază de 30 iunie, în jurul orei 17, l-am condus pe cel care a fost profesorul nostru la cimitirul Viişoara din Ploieşti în acompaniamentul muzicii de fanfară, muzică ce m-a dus cu gândul la folclorul de care Dionisie Pădureţ s-a simţit atât de atras şi pe care îl stăpânea atât de bine, valorificându-l cu măiestrie în Vorniceni, în diferite forme: cor, dansuri, orchestră, echipă de fluieraşi, solişti solo etc. Mi-amintesc că pe întreg parcursul ceremoniei de înmormântare, al cortegiului funerar, a plouat. O ploaie blândă de vară, cu stropi răcoroşi, „o ploaie-simfonie” aş zice, cu incantaţie religioasă, de care Dionisie Pădureţ avea atâta nevoie pentru ca inimile noastre, ale celor ce-l însoţeam pe ultimul drum, să fie mai melancolice.

Seara, la sfârşitul mesei comemorative, al pomenii organizate în spaţiul rezervat al unui local anume din Ploieşti, s-au schimbat gânduri şi impresii în amintirea regretatului profesor. L-am felicitat pe Ovidiu Corleciuc pentru discursul postum ţinut în biserică. „Profesorul avea ce-avea cu mine”, mi-a spus în cuvinte puţine, dar pline de miez, distinsul şi frumosul meu coleg de liceu. „Pentru că profesorul s-a simţit cel mai tare legat afectiv de prima promoţie de liceeni”, i-am răspuns prompt, având în minte răspunsul pe care D. Pădureţ mi l-a dat la una din întrebările mele ţintă, în timpul unei convorbiri telefonice.

Despre povestea înfiinţării liceului din Vorniceni, sunt sigură că prof. D. Pădureţ a vorbit de nenumărate ori. Legat de această fericită întâmplare, am păstrat în arhiva mea audio o convorbire telefonică pe care am avut-o cu D. P. în 2008, pe 8 iunie, cu ocazia aniversării zilei sale de naştere. Dau acum publicităţii textul înregistrat, pentru a omagia memoria celui care a fost o adevărată icoană a satului Vorniceni, având convingerea că cei care l-au cunoscut, răsfoind această carte, îşi vor (re)aminti, sau poate vor afla pentru prima oară, cum a luat fiinţă Liceul de cultura generală din Vorniceni.

La mulţi ani!, domnule profesor. Eugenia Merenciuc (Vasile) la telefon. Astăzi e o zi frumoasă pentru dvs.

A!, mulţumesc Eugenia, îţi mulţumesc din suflet. Da, e adevărat, este o zi frumoasă. Avem musafiri. Vrem să cinstim ziua asta, mai ales pentru că este vorba de opt decenii şi jumătate.

E o vârstă, aş putea spune, rotundă…

Apoi cineva m-a felicitat şi mi-a spus că apar ca la 20 de ani. I-am spus că dacă la 20 de ani arătam aşa, halal de mine! De fapt ăsta e un compliment, dar nu se potriveşte…, eu la 20 de ani eram…oho!

-               Dvs. la 20 de ani şi ceva eraţi deja în Vorniceni…

-               La Vorniceni am venit la 25 de ani, când eram un flăcău, în plină activitate, şi am plecat la 61 de ani, când eram de-acum un moşneag.

Aşadar, aţi stat în sat 36 de ani, perioada cea mai prolifică din viaţa dvs.

Da, miezul vieţii, acolo unde este focul mai mare, anii când dai totul ca să te realizezi.

Sunt de părere că 90% din viaţa dvs. aţi dedicat-o Vorniceniului.

Eu sunt de părere că toată viata mea am dedicat-o satului Vorniceni.

Acum, când vorbesc cu dvs. la telefon, am în faţă cartea de memorii în care depănaţi amintiri frumoase despre Vorniceni. Se vede că sunt file de jurnal, probabil v-aţi notat câte ceva pe parcursul timpului, se observă că mergeţi cu povestirea uneori până la cele mai mici detalii. Dacă nu aţi ţinut un jurnal, înseamnă că aveţi o memorie de invidiat.

Nu, n-am scris un jurnal. Intr-adevăr, am o memorie foarte bună, pot să relatez din urmă tot ce s-a întâmplat. Am amintiri foarte multe despre activitatea mea la Vorniceni.

Şi eu am amintiri cu duiumul, dar nu se compară cu ale dvs., care sunt extrem de bogate şi interesante. Dvs. eraţi deja în Vorniceni când m-am născut eu, în 1951.

Da, eram în sat. Acum, când vorbesc cu tine la telefon, când îţi aud glasul, văd fetiţa aceea blondă care urca dealul de la Merenciuc şi venea la şcoală. îţi văd figura exact, exact aşa cum arătai când erai copil! Şi îmi amintesc foarte bine şi de mama ta.

Mă bucur tare mult că vă amintiţi de mama. Mama mea, Anica Merenciuc, care a plecat din lumea asta în 1997, a venit în sat ca refugiată. A venit în 1944, din cauza evenimentelor triste din timpul războiului. Avea 19 ani. Linia frontului trecea prin satul ei, Boroaia, de lângă Tg. Neamţ. Atunci, când au venit ruşii, a fost nevoită să plece împreună cu familia. De altfel, toţi sătenii din zona Tg. Neamţ şi din alte zone din părţile acelea, inclusiv laşi, au fugit de frica ruşilor, pentru că ceea ce s-a întâmplat atunci a fost de fapt ocupaţie rusească. Au plecat doar cu ce-au avut pe ei şi ce-au putut pune în căruţă. Sigur, s-a plecat organizat, au fost toţi repartizaţi în diferite localităţi. De exemplu, mama şi alte câteva consătene de-ale ei au nimerit aici, în părţile noastre. S-au întors în primăvara anului următor, dar n-au mai găsit mare lucru, aproape totul era distrus. Părinţii ei au murit pe drum, în timpul evacuării. A fost o perioadă foarte tristă pentru mama, care a lăsat in sufletul ei răni adânci, mereu deschise.

Da, ştiu foarte bine. Şi eu am fost refugiat. Acum spun asta, dar atunci nu spuneam, parcă era o ruşine să spui că eşti refugiat.

-               Da, pentru că lumea nu te asimila chiar atât de uşor…

Nu lumea, ci ăştia, intruşii…, conducătorii de atunci… Dacă pe mine m-au chemat la Securitate să dau declaraţii de ce n-am rămas acolo şi mi-au spus: „ai fugit de comunişti”, adică din Rusia, „ şi aici ai dat tot peste comunişti”. Adică eu vin în România mea şi românii mei mă fac de-acum şi comunist!

Da, dacă ar fi să mai aşterneţi pe hârtie toate amintirile vieţii cred că v-ar ieşi un volum mult mai gros.

Aşa e, cred că ar ajunge la o mie de pagini, întrucât în cartea asta, pe care o ai şi tu, n-am mai dovedit să prind unele întâmplări. De exemplu, mama ta şi cu Lepăriţa (Saveta lui Matei Leampăr) erau prietene foarte bune. Şi amândouă erau active extraordinar. Erau prezente la şezători, mobilizau oamenii: „haideţi, veniţi că e şezătoare în seara asta”. Se chema „cerc de citit”. Mama ta îmi spunea mie: „Uite, v-am adus 36 de persoane în seara asta”.

Da, îmi amintesc, asta prin anii ‘60-’61, mă lua şi pe mine seara…, ele mergeau cu furca de tors, se povestea, se spuneau bancuri, eram fermecată de seratele acelea organizate parcă în casa factorului poştal, care locuia pe partea cu poşta, unde era şi televizor. Nu-mi amintesc cum se numea familia, dar, oricum, aceasta locuia foarte aproape de poştă.

Da, era o destindere sufletească, un mod de educaţie până la urmă. Mai ales că acolo, la Nică Ungureanu, a fost „primul post de televiziune din sat”. Au venit cu camere, au filmat şi după aceea a fost prezentat filmul la Căminul cultural.

În sat, cu ocazia colectivizării, se făceau filme de propagandă, cu tematică adecvată, adevărate spoturi publicitare cu activişti de partid stând de vorbă cu ţărani deveniţi deja membri de partid. Mi-amintesc foarte bine, am vizionat împreună cu părinţii şi alţi oameni din sat, la Căminul cultural, astfel de filme năucitoare. Apropo de Căminul cultural: mama provenea dintr-o familie de negustori din satul Boroaia, aveau acolo magazinul lor, erau aproape de Tg. Neamţ, o duceau bine, erau înstăriţi; ea avea de la părinţii ei un costum popular foarte frumos. Ţinea foarte tare la el, îl păstra cu sfinţenie şi ori de câte ori era nevoie îl împrumuta pentru serbările artistice de la Cămin. Dar îl împrumuta contra-cost şi la echipele de tineri, care organizau de Anul Nou sceneta „Banda luiJianu”.

-            Exact! Exact! Exact! da, da, da!… îmi amintesc, îmi amintesc foarte bine…

Mama a făcut şcoala în satul ei natal. Atunci, în împrejurările acelea, odată cu înscrierea în colectiv, a intrat în PCR, a fost membră de partid. Adică au convins-o…, în ciuda faptului că tatăl meu, Dumitru Merenciuc, era împotrivă. Intre ei era o diferenţă de vârstă foarte mare. Aveau opinii diferite. El era din satul vecin, Dumeni, venit în Vorniceni prin căsătorie cu o fată din familia Fodor. După ce i-a murit soţia de tifos exantematic, în 1945, tata a rămas văduv, cu doi copii, Costică şi Adela. în acest context, tata s-a recăsătorit cu viitoarea mea mamă, cu care a avut patru copii. Dar revin ca să vă spun că a fi membru de partid atunci nu cred că era o ruşine.

Eu am cunoscut foarte bine familia voastră, casa voastră era aproape de şcoală, îmi amintesc de tatăl tău… Dragă Eugenia, ca să fii membru PCR atunci însemna să fii un om luat în evidenţă. Nu-i primeau pe cei care aveau comportări proaste. Dar pe oamenii care erau corecţi încercau să-i coopteze şi spuneau: „uite ce oameni are partidul!” Adică ce partidul? Era vorba de oameni! Nu vezi acuma, intră în partid oricine…

Ar fi multe de spus pe tema asta, dar nu e momentul să intrăm acum în detalii…

Nu, nu este, doar am vrut să-ţi spun că a fi membru de partid atunci însemna că erai apreciat, adică te încadrai în societate.

Vă spuneam că am în faţă cartea dvs., în care povestiţi şi despre împrejurările în care aţi înfiinţat liceul. Am convingerea că atunci, pe 15 septembrie 1961, dacă nu venea inspectorul general şcolar de la Suceava, Mihai Burlacu, să asiste la deschiderea noului an şcolar n-ar fi existat liceu în Vorniceni.

Exact! Exact! Exact! Aşa este!

A fost o întâmplare fericită, nu?

Sigur! Nici n-am visat vreodată aşa ceva, să avem liceu la Vorniceni. întâmplarea fericită a fost că el a vrut să vadă cum se deschide noul an de învăţământ într-o şcoală din raionul Săveni. Şi când a venit la Săveni, inspectorul şef raional a spus „haideţi să vă duc la Vorniceni”. Deci ca să iasă şi ei bine, inspectorul şef de la Săveni l-a adus la mine pentru că ştia că şcoala noastră este bine pusă la punct.

Dar n-a fost o înţelegere, un aranjament între dvs. şi inspectorii raionali?

Nu! Nici pomeneală! Nu ştiam nimic, eu am fost mirat când i-am văzut.

Aşadar, a fost o pură întâmplare…

Da, absolut o întâmplare.

Vă mai amintiţi care era atmosfera în curtea şcolii în dimineaţa aceea de 15 septembrie? în afară de ce aţi scris în carte, ce-ar mai fi de spus?

Noi ne pregăteam atunci, ca de obicei, să facem deschiderea festivă, pregătisem un program artistic, stabilisem totul în consiliul pedagogic.

Care era scenariul pregătit pentru programul artistic?

 Scenariul era aşa: dimineaţa, la ora 7,30, elevii, grupaţi pe clase, cu diriginţii şi învăţătorii în faţă, aşteptau în păduricea de salcâmi de pe coasta şcolii. De acolo, în momentul când un elev suna din trompetă, veneau toţi în curtea şcolii, cu flori în mână, în şir, unul după altul, şi se aşezau în faţa scenei, în semicerc, pe rânduri în formă de raze. în faţa lor, copiii de la grădiniţă, adică bobocii, urmau să se aşeze, la fel, în semicerc, după care, suna clopotul şcolii ce dădea semnalul de începere a programului artistic.

Scrieţi în carte că, atunci, când au sosit inspectorii, eraţi aproape gata cu pregătirile şi că aţi fost surprins când l-aţi văzut pe M. Burlacu. Cum a decurs vizita?

Da, eram aproape gata. Atunci, în dimineaţa aceea, în timp ce improvizam scena pe terenul de sport, împreună cu oamenii de serviciu, pe la ora opt şi un sfert văd că intră pe poarta şcolii două maşini mici. Am fost foarte surprins. Ca director, am ieşit în întâmpinare. Spre marea mea mirare, am văzut cum dintr-una coboară inspectorii de la raion, iar din cealaltă delegaţia de la Suceava, condusă de inspectorul şcolar general, Mihai Burlacu. Prima întrebare: „la ce oră are loc deschiderea?”. „La ora 8,30″, îi răspund. A doua întrebare: „cine face deschiderea dacă în curtea şcolii nu se vede nici un copil?”. Le-am explicat modul de desfăşurare a festivităţii şi-atunci inspectorul general spune: “nu la 8,30, ci la 9,00″. Au mers să vadă cum am pregătit clasele, au verificat planul de muncă pe anul în curs, după care ne-am întors în curtea şcolii, unde au asistat la programul artistic pregătit pentru deschidere. După serbare, clasele cu program după-masă şi-au luat manualele şi au plecat acasă, iar elevii care învăţau de dimineaţă au întrat în clasă şi au început orele cu dirigenţia. Delegaţia condusă de Mihai Burlacu a intrat în fiecare clasă, a pus întrebări elevilor, după care i-am condus să vadă şi cele zece clase de elevi ce funcţionau în case ţărăneşti, din cauză că atunci nu aveam în şcoală săli de clasă suficiente. După ce au vizitat şi „Şcoala din Vale”, ne-am întors toţi la „Şcoala din Deal”, unde s-au tras concluzii în urma inspecţiei făcute. Ca director, le-am mulţumit pentru aprecieri şi, ca la început de an şcolar, am făcut o mică „trataţie” cu câte un pahar de vin. în timpul acestei „trataţii”, Ene Ţurcanu, care era mai vorbăreţ, şi care făcea parte din delegaţia condusă de M.Burlacu, s-a împrietenit cu mine. El era membru în Comitetul executiv al Sfatului Popular Suceava şi era nepotul primului secretar de partid regional, pe care îl chema tot Ene Ţurcanu. între timp, eu am trimis vorbă la Olguţa Ştefănoae să pregătească o masă în cinstea oaspeţilor. După „trataţie”, am plecat cu toţii spre gazda care ne aştepta la masă. Pe drum, în timp ce coboram dealul de la şcoală, discutând, mergând câte doi pe cărare, printre salcâmi, Ene Ţurcanu, prietenul meu de-acum, care era lângă mine, îmi şopteşte: “ministerul învăţământului a repartizat un liceu sătesc pentru regiunea Suceava. Dvs. ridicaţi problema, iar eu vă susţin”. Am fost foarte surprins de vestea asta. Cum adică „să ridic problema?”, mă gândeam. Tot drumul, până la gazdă, mă frământam şi-mi puneam întrebări. Şi am ajuns cu musafirii la Jan Ştefănoaie, unde ne-am aşezat la masă.

… îmi imaginez cât de neliniştit eraţi…

Da, eram foarte neliniştit pentru că nu ştiam cum să-i spun lui Mihai Burlacu. La Jan Ştefănoaie, Olguţa pregătise o masă cu zeamă de găină cu tocmagi, peşte prăjit şi friptură. Eram cu toţii vreo 12 persoane. Au mâncat cu poftă şi spre sfârşitul ospăţului îl aud pe Mihai Burlacu cum îi mulţumeşte inspectorului şef de la Săveni pentru că a ales Şcoala din Vorniceni: „Nu ştiam că există în regiunea Suceava o şcoală atât de grea şi totuşi atât de bine organizată. Plec la Suceava cu mulţumire în suflet şi cu admiraţie pentru această scoală”. Când l-am auzit, imediat am sărit: „Tov. inspector general, avem cadre didactice foarte bine pregătite, elevi foarte dotaţi, dar pentru că satul este izolat de oraşele din jur, cetăţenii nu-şi pot valorifica produsele gospodăreşti şi din cauza asta nu au bani să-şi trimită copiii la şcoală, mai departe”. La care Ene Ţurcanu, cu degetul arătător spre Mihai Burlacu: „Tov. general, ce ziceţi de …?”. „Da, de acord!”, a răspuns prompt Mihai Burlacu care, cu privirea spre mine, a zis: „în octombrie, când elevii intră în practica agricolă, mergi la directorii de la şcolile din jur, le ceri situaţia cu populaţia şcolară pe următorii 15 ani şi avizul că acceptă să trimită elevii la liceul din Vorniceni, pui totul într-un dosar, cu care te prezinţi la mine ca să cerem ministerului învăţământului să aprobe repartizarea liceului la Vorniceni”. Atunci când a spus „da, de acord!”, Mihai Burlacu m-a întrebat dacă putem asigura construcţia localului în care să funcţioneze liceul. Eu, buimăcit de vestea asta frumoasă, neaşteptată, şi dornic să avem liceu în sat, am răspuns că avem materiale procurate. în realitate nu aveam decât ceva cherestea şi două vagoane de var nestins, cu care ne pregăteam să construim un nou local de şcoală, acolo pe deal, lângă „Şcoala Veche”.

Începând din clipa aceea, totul depindea de dvs., de întocmirea acelui dosar. Cât de greu a fost să obţineţi toate acele avize de la şcolile din satele din jur?

în primul moment m-am întrebat unde să mă duc după avize. Singurul sat pe care-l vedeam mai apropiat de noi era Cordăreni. Toate şcolile din jur erau îndreptate spre alte licee. Mă frământam zi şi noapte, nu aveam linişte, stăteam cu frică de-acum să nu scăpăm din mână această ofertă fantastică. După câteva zile de zbucium, parcă Dumnezeu mi-a luminat mintea: mi-am amintit că majoritatea directorilor de la şcolile din satele din jur erau colegii mei de la Şcoala Normală de la Şendriceni. Cu unii eram chiar prieten. Imediat am luat o bicicletă de împrumut şi am început să cutreier toate comunele care erau aproape de Vorniceni, din raioanele Săveni, Botoşani, Darabani, Dorohoi. La început mi-era frică, mă gândeam că poate unii n-or fi de acord şi n-o să-mi dea aprobarea. Dar fiind cu ei colegi şi de clasă şi de şcoală la Şendriceni, toţi mi-au dat avizul favorabil, astfel că aveam dosarul plin cu aprobări, încât acesta corespundea de-acum pentru două licee nu pentru unul.

Cine credeţi că a făcut gestul cel mai important, Ene Ţurcanu sau Mihai Burlacu?

Ene Ţurcanu doar m-a informat că a fost repartizat un liceu pentru mediul sătesc din regiunea Suceava, iar Mihai Burlacu a fost de acord ca această repartizare să se facă satului Vorniceni.

Dacă Ene Ţurcanu nu vă dezvăluia această informaţie, dvs. n-aţi fi ştiut nimic, prin urmare n-aveaţi cum să aduceţi vorba despre aşa ceva atunci, în timpul ospăţului.

Nu, nici pomeneală, pentru că nu ştiam nimic.

Ce întâmplare fericită! Sunt de părere că Ene Ţurcanu a jucat rolul cel mai important prin faptul că a avut inspiraţia să vă şoptească secretul. Iar Mihai Burlacu, desigur, sub impresiile plăcute despre şcoală, dar şi despre calităţile gastronomice ale ospăţului din ziua respectivă – o zi norocoasă din toamna anului 1961-a spus „da, de acord!”.

Da, aşa este, o zi norocoasă pentru că liceul era repartizat pentru mediul sătesc din regiunea Suceava, care avea atunci vreo 12 raioane, iar cei de la Suceava puteau să aleagă cine ştie ce sat. Noi, Vornicenii, tocmai unde eram…! Primul nostru noroc a fost că inspectorul şcolar general de la Suceava a ales raionul Săveni. Al doilea noroc a fost că inspectorii de la Săveni l-au adus la noi. Al treilea noroc a fost că Ene Ţurcanu mi-a dezvăluit informaţia asta. Al patrulea noroc a fost că inspectorul general Mihai Burlacu a fost de acord cu repartizarea liceului la noi. Al cincilea noroc a fost că eu am avut colegii mei de la Şcoala Normala, care mi-au dat tot ce mi-a trebuit pentru completarea dosarului.

Extraordinar!

Da, aşa a fost! Şi când m-am dus cu dosarul la Mihai Burlacu, acesta s-a mirat şi mi-a spus că se cam îndoia că-i voi putea prezenta documentaţia necesară pentru înfiinţarea liceului. M-a felicitat şi m-a întrebat: „Ai bani de drum?”. „Atât cât să-mi ajungă până la Suceava şi înapoi”, i-am răspuns. Iar el, zâmbind: “Nu atât cât îţi trebuie ca să mergi cu dosarul la Bucureşti. Mergi la secretariat să iei delegaţia către minister şi pe urmă treci pe la contabilitate să primeşti 500 de lei pentru deplasare”. Trenul până la Bucureşti costa atunci 101 lei. Am plecat la Bucureşti, am ajuns la minister, iar acolo secretara îmi spune: „aşteptaţi că poate nu vă primeşte. La ministru nu se intră când vrem noi. Luaţi loc în anticameră şi aşteptaţi”. Eu eram nerăbdător, vroiam sa intru cât mai repede, dar n-am putut, aşa că am luat loc. Când ea a ieşit din birou, pentru că o chemase o colegă la cafea, am intrat, am bătut la uşa ministrului, iar acesta a spus „intră”, l-am dat adresa, mi-a spus să iau loc, a citit atent, s-a uitat în dosar, şi-a notat ceva pe o hârtie, apoi l-am văzut cum îşi scoate stiloul. în timpul ăsta eu trăgeam cu coada ochiului şi când am văzut că scrie „se aprobă”, nu mai puteam de bucurie.

Cine era ministrul învăţământului atunci, în 1961? Vă mai amintiţi?

Nu-mi mai amintesc…, ba da…, îmi amintesc, Ilie Murgulescu!

…şi v-aţi întors la Suceava…

Da, m-am întors la Suceava, Mihai Burlacu m-a felicitat, mi-a urat succes şi viaţă lungă pentru liceu, l-am mulţumit şi pentru că nu aveam local, l-am rugat să ne aprobe construcţia clădirii liceului prin „Trustul regional de construcţii”. Pe lângă funcţia de inspector şcolar general, el era şi vicepreşedintele Sfatului Popular Regional şi în această calitate răspundea de fondurile pentru construcţii, învăţământ, cultură şi sănătate. A fost de acord cu ceea ce I-am rugat. Imediat l-a chemat la el pe directorul Trustului de construcţii, Vasile Manoliu. Acesta a spus că este de acord, dar că „nu putem începe lucrările acum, pentru că e toamnă, e târziu “. Era de-acum spre sfârşitul lui octombrie(1961). „O să începem în primăvară. O să vin la faţa locului să văd mai întâi care e situaţia şi o să decid atunci”, a spus el. în primăvara anului următor, Vasile Manoliu a venit într-adevăr, dar cam „cârâia”, zicea că distanţa între Vorniceni şi Suceava e prea mare şi din cauza asta cheltuielile cu transportul materialelor sunt prea mari. Şi-atunci mi-am dat seama că n-o să meargă treaba cu el. Având incertitudinea asta, l-am căutat pe Gheorghe Neneaca, inginer şef constructor în Dorohoi. Eram bun prieten cu el. l-am povestit ce a spus directorul Trustului regional şi I-am întrebat dacă se poate ocupa el de construcţie. Mi-a răspuns: „Dacă directorul Trustului mă repartizează la Vorniceni, fac tot ce aveţi nevoie, pentru că această lucrare m-ar scoate din unele încurcături, cu ea aş putea acoperi unele cheltuieli pe care le-am făcut. Din cauza asta, când directorul V. Manoliu o să-mi propună repartizarea lucrării, n-o să mă arăt prea încântat pentru a nu mă da de gol şi să mă trezesc că-mi dă alte sarcini mai grele”. La începutul lunii mai, 1962, într-o sâmbătă dimineaţa, au venit la Vorniceni directorul Trustului de construcţii regional, V. Manoliu, contabilul şef al Trustului, preşedintele şi secretarul Sfatului Popular Suceava şi inginerul şef de la Dorohoi, Gh. Neneaca. în timpul discuţiilor ce ie purtam, la care erau prezente şi organele de conducere din sat, analizând toţi locul unde urma să se ridice construcţia, la un moment dat, directorul Vasile Manoliu cere un pahar cu apă…Eu atunci am trimis imediat omul de serviciu la mine acasă să-i spună soţiei să desfunde un butoi de vin din beci şi să trimită repede o cană mare de trei litri plină şi pahare. La început, V. M. a spus că are o colită şi că din cauza asta vinul nu-i face prea bine. Dar după ce i-am mai turnat un pic, a zis că e bun, numai că n-a mâncat nimic şi din cauza asta nu mai poate bea. Atunci îi invit pe toţi în faţa casei(locuiam atunci în „Casa directorului”), pe iarbă. Am aşternut două pături, am scos pâinea neagră de două kg. pe care o luasem pe cartelă, brânză de oi aveam, stratul de ceapă era alături, iar vinul în beci era din belşug. Eram cu toţii vreo 16 persoane. Imediat soţia începu să facă mămăligă, una după alta, pentru că ceaunul era mic, iar Gh. Neneaca trimise şoferul la Săveni să aducă mezeluri şi pâine. între timp, de pe vârful dealului unde eram, am zărit la o casă de peste pârâu, la C. Glisa, lume adunată, era forfotă mare acolo. Mi-am dat seama că e praznic, pentru că era sâmbătă. Şi-atunci, ca să ne dea şi nouă ceva, am trimis doi oameni, care s-au întors cu o pâine mare cât roata carului, un lighean mare plin cu pilaf de orez cu carne de găină şi o oală de praznic plină!…, plină cu găluşte, o oală neîncepută!…, tu ştii!, îţi aminteşti cum sunt oalele de praznic la noi!…Când i-a văzut directorul Manoliu pe cei doi, a spus: „Ce-i asta?”, l-am răspuns: „au auzit oamenii că se face liceu la Vorniceni şi ne-au trimis pomană”. Când soţia a deşertat oala cu găluştele fierbinţi, din care ieşeau aburi şi care miroseau plăcut, V. Manoliu începu să mănânce cu poftă, luând repede cu mâna câte una şi zicând: „găluşte ca astea cu crupe n-am mai mâncat de când eram la mama, acasă”, în timpul ăsta sosise şi maşina cu pâine şi mezeluri de la Săveni. în timp ce ne ospătam, în acea atmosferă de sărbătoare, directorul V. Manoliu zice către Gh. Neneaca: „Măi Ghiţă, ce facem cu oamenii ăştia?” La care inginerul şef, Gh. Neneaca, care se afla lângă mine, îmi dă un ghiont şi spune: „tov. director, ştiţi dvs. câte am eu pe cap?!”. La care directorul V. M. a insistat: „hai, măi Ghiţă!”. „Bine, tov. director, unde merge mia , merge şi suta!”, a răspuns Gh. Neneaca. Acesta a fost momentul naşterii localului liceului din Vorniceni. Construcţia a început în iunie 1962 şi s-a terminat în octombrie din acel an, când s-a lucrat la acoperiş. în iunie 1963 s-a dat în folosinţă. înainte de aprobarea liceului şi ridicarea clădirii, noi ne pregăteam să construim o şcoală cu patru clase, pe acelaşi teren, cu banii adunaţi din autoimpunere, care, anual, nu depăşeau suma de 60.000 de lei. Construirea clădirii liceului a acostat 1.020.000 de lei. După terminarea construcţiei, mare bătaie de cap am avut cu dotarea localului cu mobilier şcolar, table etc. Pentru asta, m-am dus din nou la Suceava, la Mihai Burlacu, de la care am primit viramente în valoare de 60.000 de lei, cu drept de semnătură în bancă. Jumătate din bani i-am cheltuit pentru şcoală: am cumpărat bănci, catedre, table, mobilier pentru cancelarie, pentru secretariat, pentru bibliotecă şi laboratoare, fişete, covoare, linoleum etc. Cealaltă jumătate a trebuit s-o dau înapoi. Mihai Burlacu mi-a cerut-o spunându-mi că-i trebuie pentru dotarea cu paturi a unui spital şi că în anii următori îmi va da în schimb o sumă dublă. Dar a urmat eliberarea mea din funcţia de director al liceului, din cauza unui conflict ce l-am avut cu inspectorul şef Ibănescu, de la Inspectoratul Săveni, şi odată cu asta s-a anulat şi promisiunea făcută de M. Burlacu. Dacă rămâneam eu în continuare director…oho!

 Dacă nu eraţi dvs., probabil n-ar fi existat liceu în Vorniceni. Ce ziceţi?

 Nu, n-ar fi existat, categoric nu! Şi hai să spunem că până la aprobare de către Mihai Burlacu ar fi putut face asta şi altcineva, adică să-l convingă pe acesta să fie de acord cu repartizarea liceului la Vorniceni. Dar ca să capete aviz favorabil de la şcolile din jur, pentru întocmirea dosarului ce trebuia dus la minister, asta nu reuşea nimeni în afară de mine pentru că toţi directorii de la şcolile din jur erau foştii mei colegi de clasă, cu care am învăţat împreună opt ani de zile la Şcoala Normală de la Şendriceni. Am stat cu ei în internat, acolo am fost ca fraţii. Am fost şi şef de internat, eram şi şeful echipei de fotbal a şcolii. în fine, eram cunoscut şi renumit în şcoală.

Aţi mai ţinut legătura de-a lungul timpului cu Ene Ţurcanu şi Mihai Burlacu?

Cu Mihai Burlacu da, l-am invitat la ieşirea mea la pensie, în 1983, a venit la Vorniceni.

Tot dvs. aţi plantat livada din curtea liceului, tot atunci, prin 62-63…

 Da, da, eu am pus-o. Acum nu mai e nimic. De câte ori trec pe acolo parcă m-apucă jalea când văd că a rămas izlaz în loc de livadă: locul acela…, unde eu am refăcut salcâmii, aleea care era foarte frumoasă…

Mi-amintesc că erau pomi fructiferi foarte roditori…, era foarte frumos.

Da, pomi fructiferi de toate felurile: pruni, meri, peri…Când am plantat pomii, la fiecare copăcel am pus doi elevi să aibă grijă de el. Fiecare pom avea o tăbliţă pe care scria numele celor doi elevi. Şi se întreceau între ei pentru ca fiecare pom să fie mai bine îngrijit decât celălalt. Puneau pietricele în jurul pomilor, muiate în var şi aranjate în formă de cerc, văruiau frumos tulpina pomului: era o frumuseţe! Era programul „Un pionier, o floare, un pom”. Nu era vorba de politică. Sigur, politica era politică, dar învăţământul era învăţământ: copiii învăţau bine şi erau disciplinaţi. Nu putem spune că acum învăţământul e mai bun ca atunci. Acum elevul învaţă de toate şi nu ştie nimic. Atunci elevul era foarte conştiincios şi foarte disciplinat.

Ştiu că aţi avut şi momente neplăcute în calitate de director, aţi avut un conflict la un moment dat şi din această cauză aţi plecat de la cârma liceului. Nu se intra întotdeauna pe merit, mă refer la examenele de admitere în liceu.

Da, tocmai asta e! Eu am descoperit pe cineva – un profesor de matematică care era evreu, îl chema Roizen – care la examenul de admitere din 1965 a dat note de 6 şi 7 la doi elevi care meritau 4 la matematică. Am descoperit lucrul ăsta şi am refuzat să afişez lista cu elevii admişi. Din cauza asta am avut un conflict dur cu inspectorul şef Ion Ibănescu, de la Inspectoratul şcolar Săveni, cu care, până atunci, într-un fel eram amic, dar care era un individ cam înţepat, vroia să-i spun „să trăiţi!”, numai că eu n-am vrut să-i spun aşa niciodată. Şi când s-a întâmplat să descopăr pe profesorul ăsta şi n-am vrut să afişez lista, m-am exprimat aşa: “jidanul ăsta face afaceri”. Am folosit cuvântul „jidan” şi de aici a pornit conflictul între mine şi inspectorul Ibănescu, care a spus că sunt rasist. Am fost acuzat de ură împotriva evreilor şi din cauza asta am fost eliberat din funcţia de director, după care am trecut la catedră.

Cum eraţi ca director, în relaţiile cu cadrele didactice? Eraţi aspru cu profesorii din subordine?

Eram un tip cam aspru, recunosc, şi mi-a rămas un regret din cauza asta. Adică eram un pic aspru în privinţa învăţământului cu oricare cadru didactic atunci când se întâmpla ca acesta să nu-şi facă treaba bine. în schimb – şi acum spun asta, până acum n-am spus-o niciodată – luam apărarea cadrelor didactice cu cea mai mare vehemenţă în faţa organelor de control, a tuturor organelor de control cu care intrau în conflict. îi apăram ca pe copiii mei.

Când aţi pus liceul pe picioare aţi plecat la drum cu cadrele didactice existente deja în sat, aşa am citit în cartea dvs.

Când a început să funcţioneze liceul aveam deja cadre didactice bine pregătite. Eu în primul rând am format un colectiv de cadre didactice tinere şi foarte bine pregătite. Ce au învăţat ei în Şcoala pedagogică era una, iar ce-au învăţat de la mine a fost altceva, pentru că eu am venit cu pregătirea de la laşi. Şi când am venit la Vorniceni, aveam o metodologie mai deosebită şi-atunci mi-am format un colectiv cu aceleaşi idei ca ale mele. Sigur, fiecare cadru didactic cu particularităţile lui. Tocmai datorită acestui fapt, când am avut inspecţia aceea în 1961, am făcut o impresie bună, inspectorilor le-a plăcut organizarea, s-au ataşat de noi şi pentru asta ne-au repartizat liceul.

Se ştie că nu puteai fi director de şcoală atunci, fără a fi membru PCR. Eraţi venit din Basarabia…

Am fost singurul director de şcoală din raionul Săveni şi din regiunea Suceava, care nu am fost membru de partid. N-am fost membru de partid cât am fost director. Şi gândeşte-te, am fost director din 1954 până în 1965. Am fost numit director numai datorită realizărilor mele. Am fost luat în consideraţie. Aveam şi realizări pe plan cultural, fapt care m-a scos în evidenţă şi am primit aprecieri.

Presupun că sunteţi cel mai mult legat afectiv de prima promoţie de liceeni. Sunteţi mai tare legat de ei decât de promoţiile următoare?

Da, e adevărat, mă simt mai legat de ei pentru că înfiinţarea liceului din Vorniceni a fost pentru mine un vis de neînchipuit. Cu ei a început să funcţioneze liceul! Şi-apoi gândeşte-te: eram şi diriginte, şi profesor, şi director. Prima promoţie a făcut 11 clase. Ei proveneau din ultima generaţie de absolvenţi de şcoală generală de 7 ani. Pe urmă s-a introdus învăţământul obligatoriu de 8 ani. (…)”

Ediţie îngrijită de Doina Ivaniciuc

A consemat, Doina IVANICIUC

 După aparaţia cărţii ,,Amintindu-ne de liceu” scrisă de vorniceneanca Eugenia Merenciu (Vasile) – jurnalistă, redactor în Departamentul de cultură la ,,Cronica Română” – la redacţia revistei ,,Vorniceneanul” s-au primit, foarte insistent, mesaje prin care suntem rugaţi să mai publicăm informaţii despre învăţământul vornicenean. 

Trebuie să o spunem, că această carte incită la lectura şi cercetare pentru a potoli setea de cunoaştere, mai ales atunci când este vorba despre locurile natale.

Cum la redacţie nu avem o arhivă industulătoare,  cei ce posedă informaţii şi fotografii sau dacă au informaţii despre anumite întâmplări legate de istoria şcolilor din Vorniceni sunt rugaţi să le trimită la redacţia revistei. Dacă cele trimise vor fi publicabile, sigur vor apărea în paginle revistei, în formatul online şi cel tipărit, cu menţionarea sursei şi autorilor.

Aşa stând lucrurile, vom reda, acum, un text din cartea lui Octavian Ionescu – ,,Însemnări istorice despre satul Vorniceni, din judeţul Dorohoi”, apărută la Editura Axa, Botoşani-1999:

,,(…) Începuturile învăţăturii de carte în Vorniceni.Şcoala în a doua jumătate a secolului XIX.

Multă vreme, preoţii au fost singurii care cunoşteau, într-o măsură mai mică sau mai mare, cititul şi scrisul, şi poate uni slujbaşi de la curţile boiereşti. Nici măcar vornicul satului nu ştia să scrie şi să citească. Astfel, în mărturia citată din 3 august 1779, numai preotul Vasile din Vorniceni, semnează cu mâna sa, în timp ce sătenii, printre care şi Andrieş vornicul, semnează prin punere de deget. Acelaşi lucru se vede şi din zapisul locuitorilor din Vorniceni dat medelnicerului Gheorghe Dimitriu la 18 februarie 1827. În alte documente din prima jumătate a secolului XIX sau mai vechi se contată aceeaşi unanimă neştiinţă de carte a sătenilor.

O dată cu încheierea primei jumătăţi a sec. XIX, iau fiinţă şcoli în Moldova, deci şi în Ţinutul Dorohoi. Primele şcoli se înfiinţează în oraşele din judeţ.

În a doua jumătate a sec. XIX, prin introducerea şi organizarea învăţământului primar sub Cuza Vodă şi Mihail Kogălniceanu, acest învăţământ ia fiinţă pe cuprinsul întregului judeţ Dorohoi. Adesea, o şcoală primară era pentru mai multe sate.

Şcoala primară urbană (orăşenească) avea patru clase. Cea rurală (sătească) avea 5 clase grupate pe trei divizii.

Redau după lucrarea citată a lui Ioan Ionescu de la Brad tabloul şcolilor din judeţul Dorohoi aşa cum existau în 1865.

 Tabloulu sinopticu alu scoleloru din judeţu

Privind acest tablou se pot face mai multe observaţii. Mă mărginesc a reţine numai una: în plasa Başeu, de care aparţineau şi Vornicenii, învăţământul primar a luat fiinţă la 1 martie 1865, prin crearea a 11 şcoli. În mod cert, una din aceste şcoli a fost înfiinţată la Săveni, care situat în centru plăşii, îi era şi reşedinţă. Celelalte 10 şcoli au fost înfiinţate în alte sate decât Vorniceni, pentru motivul pe care îl dau mai jos.

Copil fiind, am auzit, de la părinţii mei şi de la alţi oameni din Vorniceni, că primul învăţător al Şcolii din Vorniceni a fost cântăreţul bisericesc Constantin Teodorescu, ,,dascălu’ Costachi”. L-am cunoscut prea bine. Era un om bun la suflet, însuşire care şi-o păstra chiar şi atunci când era beat criţă, căci avea cu străşnicie patima beţiei. Era un bărbat înalt, cu faţa ciupită de vărsat şi nasul mare, cu nişte urechi aproape străvezii de subţiri, sucite şi lipite de cap, cu ochii blânzi, cu o voce piţigăiată şi cepeleagă, ce nu se potrivea deloc cu făptura aceea de uriaş. Bietul dascăl Costache abia ştia să citească pe cărţile bisericeşti, adesea cu greşeli, deşi le ştia pe de rost! Cântările lui erau line, cu o voce subţire de tenor, pornite mai mult din suflet decât din încâlcitele note: pa, vu, ga, de, che, pa. Avea un fel anume de a bate toaca şi de a trage clopotele pentru slujbe sau pentru morţi. Sătenii ştiau acest lucru şi spuneau: ,,Amu trage clopotili sau toacă dascălu’ Costachi!”. A trăit vreo 80 de ani. Am fost la înmormântarea lui, într-o după amiază de octombrie. Din cuvântarea funebră a directorului de atunci al şcolii din Vorniceni, învăţătorul Petru Ştefănescu, am reţinut că ,,cântăreţul bisericesc Constantin Teodorescu a fost întâiul învăţător al satului”. Cum dascălul Costache era născut pe la 1850 sau ceva mai înainte, iar învăţător a devenit la cel puţin 20-25 de ani, socot că şcoala primară din Vorniceni nu a fost înfiinţată chiar de la început, adică la 1 martie 1865, ci mai târziu, adică pe la 1870 sau imediat după acest an.

Constantin Teodorescu le-a fost învăţător copiilor din Vorniceni doar câţiva ani. Oricum, în anul 1875 era învăţător Dumitru Georgian, fiul preotului Constantin Gheorghiu din Vorniceni. Aceasta rezultă dintr-o foaie de catalog din 1875 (aflată în arhiva mea personală), iscălită de învăţătorul Dumitru Georgian.

Dumitru Georgian a fost un  învăţător fruntaş în judeţ; el este cel care a organizat cu adevărat învăţământul primar din Vorniceni. A trăit până în martie 1907, când a murit la Bucureşti, în urma unei operaţii. A fost nu numai un strălucit învăţător, dar şi un cărturar cu vederi largi şi generoase. Dovadă următorul pasaj din testamentul său: ,,….1.500 lei au fost depuşi mai întâi la Prima Casă de Economie din Iaşi, apoi la Casa şcoalelor. Din procente se va cumpăra sumane şi ciubote pentru elevii din Vorniceni, locul meu natal, şi unde am profesat viaţa mea întreagă ca învăţător. Distribuirea îmbrăcămintei se va face în ziua de Sf. Dumitru, după leturghie şi parastas la mormântul mieu. În sala de clasă va fi portretul meu după ultima fotografie, în josul căreia se va scrie câteva cuvinte despre această binefacere.”

După 1880, situaţia învăţământului din Vorniceni este pe deplin consolidată.

În şcoala din Vorniceni am învăţat şi eu în clasele primare. Era pe locul unde se găseşte acum casa parohială, aproape de cele două biserici. Avea o singură sală de clasă, iar pentru locuinţa învăţătorului un ,,iatac”, o cameră curată şi o mică bucătărie. O săliţă de trecere despărţea această locuinţă de sala mare de clasă. Bănci lungi de lemn, catedra, tabla, hărţi şi tablouri pe pereţi, dulapul cu biblioteca formau mobilierul şcolii. În afară avea un balcon, împrejur un fel de cerdac de scânduri. Grădina cu pomi fructiferi şi cu legume, precum şi acareturi gospodăreşti, dădeau impresia unei organizări chibzuite, pildă pentru săteni. Lecţiile erau serioase şi bine pregătite; elevii erau cuminţi şi silitori; serbările şi cercurile culturale ale învăţătorilor erau bucurii şi lumină pentru un popor deştept şi dornic de instruire.

Învăţătorul Dumitru Georgian a îndemnat şi ajutat pe fii sătenilor din Vorniceni să meargă mai departe la şcoală. Astfel, a îndrumat şi susţinut pe cheltuiala sa la şcoala Normală ,,Vasile Lupu” din Iaşi pe Nifon Ivan, tânăr care mai târziu a ajuns insitutor la Bucureşti.

Şcoala din Vorniceni a rămas cu un singur învăţător până la moartea lui Georgian. Al doilea post a fost înfiinţat la 1 septembrie 1907. Clădirea a servit mai departe de şcoală până prin anul 1921, când a fost demolată, iar din lemnăria ei s-a ridicat pe deal, lângă actualul liceu, locuinţa directorului.

În concluzie, învăţământul primar din satul Vorniceni se prezintă deja la începutul secolului ca o instituţie bine organizată. Şcoala şi biserica din Vorniceni au fost cei doi factori activi care, în afară de activitatea în domeniile respective, au lucrat fără preget la ridicarea morală, intelectuală şi religioasă a satului. (…)”.

,,(…)AMINTIRI, EVOCĂRI, CONFESIUNI

Personalitatea profesorului Teodor Epure (n. 1939, Vorniceni) poartă amprenta unei distincţii intelectuale fără cusur. Poate şi datorită faptului că specialitatea sa este limba şi literatura română. A absolvit Facultatea de Filologie la Universitatea „A.I. Cuza” din laşi. Asta după ce a debutat în învăţământul din Vorniceni în 1956, ca învăţător, absolvent al Şcolii pedagogice de la Şendriceni, Dorohoi. Fiind perioada de reformare şi consolidare a învăţământului din România, începută în 1948, se poate spune că Teodor Epure a fost unul dintre „pionierii” învăţământului modern din sat. Dintre toate cadrele didactice care s-au născut şi au muncit în Vorniceni, Teodor Epure este profesorul cu cea mai lungă carieră în învăţământ: 50 de ani de activitate la catedră, pe parcursul cărora 21 de ani a fost, în paralel, şi director. Numele său este strâns legat de Liceul de cultură generală din Vorniceni, pe care l-a condus între 1971-1975. Dedicându-şi viaţa şi cariera satului în care a văzut lumina zilei, Teodor Epure a fost martorul tuturor evenimentelor şi întâmplărilor petrecute în sânul şcolii, al comunităţii din localitate, iată de ce răspunsurile sale la întrebările din interviul ce urmează sunt un exerciţiu de sinceritate, o spovedanie, un prilej de reconstituire prin prisma personală a realităţilor şi adevărurilor din anii când a existat liceul.

Domnule profesor Teodor Epure, trebuie să vă mărturisesc din capul locului bucuria (reîntâlnirii cu dvs. în cadrul acestui dialog, esenţial, după părerea mea, pentru readucerea în memoria celor care vor răsfoi aceste pagini, amănunte importante despre Liceul din Vorniceni. încep prin a-mi exprima convingerea că perioada cât a existat liceul, între ‘63 -75, a fost una de glorie a învăţământului vornicenean… Ce ziceţi?

Da, a fost o perioadă de glorie, pentru că avem foarte mulţi absolvenţi de liceu care ne fac cinste în întreaga ţară. Avem procurori, profesori, ingineri….avem oameni care s-au afirmat în toate domeniile. Sunt foarte mulţi cu activităţi în domeniul armatei, au fost piloţi, au avut funcţii deosebite în armată… O glorie într-adevăr! Şi mulţi dintre ei sunt în învăţământ, unii chiar la Vorniceni. Deşi a fost un liceu la ţară, cu dotări mai puţine faţă de oraş, totuşi a fost o disciplină şi o încredere a elevilor în profesori, încât unii au avut rezultate foarte bune. Avem pe Sava Eugen – colonel, pe Panaitescu Ion – general…

De fapt, cum se desfăşura învăţământul atunci, pe vremea comunismului? Erau constrângeri de ordin politic?

Nu, nu erau. Bineînţeles, erau activităţi pioniereşti, pe linie de UTC, activităţi educative, sportive, concursuri literare, artistice, se organizau în cadrul şcolii întreceri pe linie artistică şi chiar între şcoli erau aceste întreceri: corurile…, vă amintiţi, cred…, un rol deosebit avea Dionisie Pădureţ, care a produs corurile respective.

Exact, îmi amintesc foarte bine de momentele acelea când urcam pe scena Căminului cultural, la serbările artistice, care atrăgeau ca un magnet.., sala era plină ochi. Era extrem de spectaculos ceea ce făcea profesorul Dionisie Pădureţ pentru viaţa cultural-artistică a satului, faptele sale artistice rămân de neuitat… El a fost cel care a înfiinţat liceul. Se poate spune aşa?

Da, da. el l-a înfiinţat. Bine, aşa s-a întâmplat…, el era director atunci.

Nu mă îndoiesc o clipă că ştiţi exact povestea, întâmplarea fericită, împrejurările în care s-a înfiinţat liceul…

În discuţiile pe care le-a avut Dionisie Pădureţ cu Inspectoratul general şcolar de atunci, al regiunii Suceava, un rol deosebit l-a avut Manolache Vasile, care era şeful Secţiei de învăţământ a raionului Săveni. Un sprijin deosebit l-a dat M. Vasile, împreună cu organele de partid care erau pe vremea aceea. Cu ajutorul lui Manolache Vasile, Dionisie Pădureţ a făcut un raport, în care s-a arătat că în Vorniceni există un număr mare de elevi care termină 8 clase, de unde se putea recruta. Pe urmă s-a arătat că absolvenţii claselor a VIII-a din satele vecine au posibilităţi să vină la noi, la şcoală. A fost popularizat acest liceu prin Secţia de învăţământ, al cărei şef era atunci Manolache Vasile, şi unde inspector era Ciocoiu Mihai, care fusese înainte directorul şcolii din Vorniceni. Ciocoiu Mihai era atunci inspector la Săveni şi director de şcoală la Ungureni şi ne-a sprijinit mult, popularizând ideile propuse de Dionisie Pădureţ şi de către un grup de cadre didactice de la Vroniceni.

Fac o precizare necesară, pentru a-i păstra prioritatea lui Dionisie Pădureţ în parcurgerea etapelor înfiinţării liceului: in toamna lui 1961, Dionisie Pădureţ avea deja strânse în „dosar” toate datele cerute de Mihai Burlacu, inspectorul şef al Inspectoratului şcolar Suceava. Dar să revin: întotdeauna m-am gândit că existenţa liceului a fost o mare şansă pentru tinerii din sat…

Un mare noroc şi o mare şansă pentru că altă posibilitate nu aveau. Erau copii de oameni nevoiaşi.

 Liceul rămâne un punct de referinţă pentru învăţământul din sat şi datorită faptului că profesorii din Vorniceni au avut ocazia să predea şi la liceu.

Eu pot să vă spun că la origine sunt învăţător. Sun absolvent al unei şcoli pedagogice de la Dorohoi. Pe urmă am făcut facultatea. Am lucrat înainte de a fi profesor, ca învăţător.

 Pe vremea aceea, iată, la câţiva ani după război, aţi avut noroc că părinţii dvs. au avut posibilităţi materiale să vă trimită acolo, la Şendriceni.

Posibilităţi nu prea erau, pentru că era totuşi după război, era după seceta din ‘46-47, după război au intervenit „cotele”: o cantitate de cereale trebuia dată la stat, obligatoriu. Pe urmă s-a înfiinţat întovărăşirea agricolă. Părinţii n-au vrut să treacă la întovărăşire, le-au transferat pământul dintr-un loc în altul…

 …a fost o perioadă de zbucium pentru sat…

…de zbucium, foarte grea…

 Titulatura liceului care era? Ce scria pe ştampilă?Prima dată aşa s-a spus: Liceul de cultură generală; făcea parte din categoria liceelor teoretice. „Liceul de cultură generală Vorniceni”, aşa scria pe ştampilă şi aşa a rămas până când liceul şi-a încetat activitatea. Mai întâi am avut un rând de clase, apoi am avut şi clase paralele – real şi umanistic. Dintre elevii care au terminat profilul real, mulţi absolvenţi, având matematica la bază, au făcut facultatea şi au ajuns ingineri.

 Am dedus din ceea ce-am citit în volumul dedicat primei promoţii, „Promoţia 1967″, şi din ce am vorbit cu unii colegi de şcoală, din Vorniceni, că nu se cunoaşte în detaliu motivul închiderii liceului din Vorniceni? Aşadar, care-i adevărul, cum s-a desfiinţat acesta, domnule profesor?

S-a desfiinţat pe motivul că nu aveam internat, nu puteam asigura cazare şi masă pentru elevi. Şi al doilea motiv: s-a introdus atunci în învăţământ activitatea tehnico-productivă şi trebuia să avem ateliere şi specialişti pe aceste ateliere. Atelierele trebuia să fie bine dotate cu strunguri, cu tot ce era nevoie…

 Era vorba de schimbările intervenite în învăţământul liceal în „epoca de aur”, multe licee trebuia să aibă profil tehnologic. Putea avea parte satul în continuare de liceu, de unul industrial? Puteaţi propune asta, ca director?

Da, puteam… Şi am propus. Dar ei au motivat că nu sunt posibilităţi materiale. Am spus: la liceul industrial trebuia specialişti, ingineri care să predea, în al doilea rând trebuia să avem atelierele respective, acestea trebuia să fie dotate, iar noi nu aveam posibilităţi pentru asta. Şi acuma, nu ştiu dacă ştiţi: până acuma, „Şcoala nr.3″ a fost „Şcoală de arte şi meserii”. începând din toamna lui 2009, nu s-au mai primit elevi pentru clasa a IX-a. S-a desfiinţat „Şcoala de arte şi meserii” şi rămâne doar şcoală generală de 8 clase, bineînţeles va fi cu 9 clase, acum, cu noua lege a învăţământului care va fi propusă spre aprobare. Deocamdată este clasa a X-a, care este în curs de lichidare. De ce? Am vorbit cu directorul Eugen Muraruşu, care mi-a spus că a venit o comisie care a stabilit că şcoala nu corespunde standardelor UE pentru a rămâne în continuare şcoală de arte şi meserii.

 V-aş ruga să faceţi un efort de memorie şi să relataţi exact momentul când aţi primit vestea desfiinţării liceului nostru. Cum s-a întâmplat?

Cum s-a întâmplat? Parcă era prin aprilie, 1973; mă cheamă la telefon, de la oră. La telefon era secretara de la Inspectoratul şcolar Botoşani: “Inspectoratul şcolar a hotărât ca de la 1 septembrie să nu mai organizaţi examen de admitere la liceu pentru că s-a decis închiderea lui”. Ei, am fost foarte, foarte şocat şi revoltat. Am dat imediat telefoane, am vorbit cu inspectorul Mihai Matei, care era inspectorul general al Inspectoratului şcolar Botoşani atunci şi care mi-a spus: “nu aveţi internat, ăsta e motivul principal. Elevii care vin din diferite localităţi n-au unde locui, gazdă nu găsesc, dacă găsesc nu se pot împăca cu oamenii la care stau în gazdă. Ei trebuie să stea la internat, ca să putem organiza cu ei meditaţii, să organizăm alte activităţi. N-avem cum să facem asta pentru că sunt împrăştiaţi pe la diferite case”. Ăsta a fost unul din motivele importante, au spus ei. însă motivul important a fost altul. Noi ştiam mai dinainte, că erau discuţii: sigla liceului nostru trebuia dată satului Flămânzi, din comuna Nicolae Bălcescu. Ca unitate şcolară, numărată ca instituţie şcolară liceală la nivel de judeţ, liceul nostru a fost transferat la Flămânzi, care mai târziu a devenit oraş. Aşa a dispărut liceul nostru, pentru ca în locul lui să se înfiinţeze acolo liceu de cultură generală, liceu care există şi astăzi. Asta a fost realitatea! A fost o pierdere foarte mare pentru satul nostru.

 Credeţi că se putea face, totuşi, un internat în sat?

Nici nu s-a pus problema.

 V-aţi gândit la acest lucru?

Ne-am gândit, dar nu s-a pus problema pentru că nu erau posibilităţi materiale. Cine să facă internatul? De unde bani? Trebuia o clădire, trebuia personal, trebuia administrator, iar acesta nu era pus pe statul de funcţiuni…

 Presupun că aţi făcut totuşi propunerea asta. Aţi lansat ideea?

Nu, n-am făcut propunerea asta. Doar am discutat la nivel de şcoală, cu cadrele didactice; vorbeam noi: „bine, dacă facem internat, cine face clădirea?” Trebuia dotări. Am discutat cu primarul care mi-a spus: „noi nu avem bani, nu avem propus în buget aşa ceva, nu putem rezolva treaba asta”.

 Putea CAP-ul?

Nu, nu erau interesaţi. Ei erau interesaţi să îndeplinească planul, aşa era atunci. Aşa era programul: noi intram la ore la 1 noiembrie, iar până atunci lucram pe câmp, cu toţi elevii.

 Da, făceam practica agricolă. Lumea liceului se interfera cu lumea cealaltă, frustrată, a C.A.P.-ului, e-adevărat…

Bineînţeles, şcoala avea un plan economic de îndeplinit, care era o groază pentru noi, o teroare… Noi, şcoala, aveam o evidenţă: câte hectare am prăşit, câte hectare am tăiat porumbul… Mergeam mai întâi la CAP şi făceam cu ei un contract şi stabileam: cât costă hectarul de prăşit? 500 de lei, de exemplu. Atât trebuia să ne plătească. Dar ei nu ne dădeau banii. Nu aveau de unde. Pentru munca noastră, tot nu ne dădeau banii. Ei nu erau în stare să ne plătească nici măcar pentru munca pe care am prestat-o. Şi-atunci de unde să aibă bani să facă clădire pentru internat? Nu, nu se putea. Era ideologia comunistă, aşa era atunci. Am avut nişte oameni la CAP cu care nu te puteai înţelege: el ştia una şi bună; când venea secretarul de partid de la judeţ la el, nu se mai uita la noi. Era unul Georgescu, secretar de partid atunci, care răspundea de problemele agriculturii şi care, mi-amintesc, l-a luat pe inginerul şef din comună, i-a legat mâinile şi la dus la miliţie, pentru că nu a îndeplinit planul agricol…

 Păstrez mereu în minte imagini din anii de liceu cu noi, elevii, îmbrăcaţi în uniformă, cu numărul de înmatriculare prins pe mânecă. Faptul că eram obligaţi să venim la cursuri în uniformă, că făceam curăţenie în şcoală – era un lucru bun?

Da, era un lucru bun. Dovadă că acum, la ultima întâlnire a primei promoţii, s-a evocat disciplina care era atunci, seriozitatea colectivului didactic, elevii erau disciplinaţi, nu aveau alte activităţi străine de activitatea lor de elevi. Erau respectuoşi faţă de profesori şi aveau interes deosebit pentru carte.

 Dacă nu există liceu în localitate, iar oamenii nu au posibilităţi materiale sa­şi trimită copiii mai departe, la studii, credeţi că va mai avea intelectuali satul nostru?

Intelectuali mai puţini va avea. Dacă facem acum o statistică a elevilor din sat care sunt în prezent la facultate, vom vedea că aceştia sunt foarte puţini. Dacă este cazul, merg în agricultură sau pleacă din ţară, pe undeva, ca muncitori.

 Ei da, plecarea tinerilor la muncă în străinătate este acum un lucru obişnuit, legitim, necesar…

Sunt mulţi plecaţi, dar vor veni înapoi! Dar dacă privim situaţia asta cu plecarea şi din alt punct de vedere, vedem că în momentul de faţă a scăzut în sat infracţiunea. De ce? Infractorii au plecat! Şi nu prea mai avem momente neplăcute. Erau multe bătăi, multe altercaţii. Acum e linişte în sat. Dar au devenit liniştiţi şi acolo. în special, în Italia au plecat. Aici era ambiţia, mândria, care ducea la conflicte, la altercaţii.

 Din ceea ce spuneţi pare că a existat o tradiţie în Vorniceni din punctul ăsta de vedere. în tinereţea dvs. aţi asistat la astfel de evenimente neplăcute?

N-aş putea spune că a existat o tradiţie, totuşi au fost momente de altercaţii, am văzut eu cu ochii mei aceste momente, dar ele, am spus: din orgoliu, din familie, că ei sunt cineva în sat… Şi mai ales în urma consumării băuturilor alcoolice. Acum se consumă foarte mult băuturi alcoolice. Barurile sunt pline. Şi interesant e că, alături de cei tineri, consumă şi cei bătrâni. Vin la crâşmă şi consumă băutură. E neplăcut ce spun, dar ăsta e adevărul.

 Să revenim la liceu, pentru a vă întreba ceva cu riscul de a vă irita: s-a atins Securitatea de liceul nostru? Au venit la şcoală pentru a vorbi cu elevii? Au existat în liceu profesori sau elevi care au „comunicat” cu ei?

Securitatea? Dacă au venit la şcoală? Da, au venit! Au fost la şcoală, s-au interesat, au discutat cu elevii. Nu ştiu ce-au discutat, dar au fost, au venit de la Botoşani, s-au interesat… Dar din şcoală n-au fost profesori care…,sau poate au fost, dar nu i-am descoperit eu. Fiind director, ei discutau cu mine şi eu ştiam că sunt de la Securitate. Au luat legătura direct cu elevii! Eu de fapt nu ştiam ce vorbeau cu elevii. Mie îmi spuneau doar atât: „vreau să vorbesc cu elevii”. Şi eram de acord: „da, poftiţi”. Dar ce vorbeau cu ei, nu ştiu, nu-mi spuneau.

 Aţi fost şi sunteţi profesor de limba şi literatura română. Aţi învăţat elevii din sat să se exprime corect, să înveţe să vorbească frumos româneşte. Dvs. cum v-aţi ales specialitatea asta şi nu istorie sau geografie sau altceva? Aveţi aşa…, o poveste de început?

Poveste de început nu am. M-am gândit, în primul rând, că limba asta e foarte stricată la unii. Şi am zis că poate trebuie să-i învăţ pe aceşti copii să scrie corect şi să vorbească corect. Aşa, special nu… Eram un cititor pasionat de literatură, mi-a plăcut literatura clasică, chiar şi cea universală. Şi-atunci am zis: ia să încerc la facultatea de filologie. Dar vă spun cinstit că mai mult aveam eu pasiune pentru istorie. N-am putut să mă duc la istorie pentru că în vremea aceea se dădea examen la Facultatea de istorie şi la istoria universală. Eu la şcoală am făcut mai puţină istorie universală şi simţeam că n-o să pot să rezist la examenul de admitere. Şi-atunci, am dat examen numai la limba română şi literatura română. Atunci nu erau şi alte specializări la Facultatea de filologie, era numai limba şi literatura română.

 Cum se vorbeşte limba română în Vorniceni, domnule profesor? Se vorbeşte cât de cât corect?

Nu prea se vorbeşte corect. Se vorbeşte mai mult „moldoveneşte”, cu fonetisme, dar se străduiesc mulţi să vorbească corect. în special partea feminină, femeile în vârstă folosesc mai multe expresii moldoveneşti. Sigur, sunt unele expresii cu care nu te poţi înţelege cu alt cetăţean din Oltenia, sau din Muntenia. E vorba de subdialectul moldovenesc.

 Cum vi se părea atunci, în timpul liceului, manualul de literatură română? Era perioada proletcultismului şi a realismului socialist Mi-amintesc că aveam în manual şi scriitori cu opere scrise după „reţetă”: Miron Radu Paraschivescu, Mihai Beniuc…, Zaharia Stancu, cel care falsifica realitatea în al său roman „Desculţ”, din care trebuia să aflăm despre abuzurile regimului „burghezo-moşieresc”, apoi Titus Popovici…

Da, erau…, era Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu… aceşti scriitori nu mai sunt acum pe arena literaturii române… Vreo 80 de volume are Mihai Beniuc şi, totuşi, pe undeva are ceva bun şi el, nu-i chiar de aruncat tot.

 Într-o carieră atât de lungă, aţi format generaţii şi generaţii de tineri. în clipa de faţă, aveţi profesori de limba română în sat, originari din Vorniceni, proveniţi dintre elevii dvs.?

Da, de la ultimii ani de serviciu, de exemplu, am două persoane, profesoare de română. Au terminat facultatea acum doi ani. Una, vecină cu mine şi fiica unui învăţător, este profesoară la „Şcoala nr.3″(la fostul liceu), se numeşte Aionesei Adriana (Volari-numele de căsătorie), iar cealaltă este Danalache Simina, care este profesoară la „Şcoala nr.2″ (la „şcoala din Vale”).

 Dar din liceul nostru, aveţi elevi care şi-au ales Facultatea de limba şi literatura română?

Din liceu avem pe Irimescu, care este directoare de liceu la Tg.Bujor, pe urmă Olăraşu Valeria(Pădureţ-numele de căsătorie) este profesoară de limba şi literatura română, la fel Ioniţă Zinca, Ungureanu Elena(care a decedat), ea era profesoară de limba română la Timişoara. Pe urmă Paveliuc Ion, este colonel, dar a făcut şi facultatea de limba şi literatura română. El e la Piteşti.

 Dvs. n-aţi părăsit satul, domnule profesor. Aţi rămas în satul drag, satul sufletului dvs…

Am rămas că am zis să-mi fac datoria aici. Puteam să plec foarte uşor. Am fost solicitat să fiu inspector şcolar la Săveni.

 Când vi s-a propus să plecaţi ca inspector şcolar?

În 1967. A venit atunci inspectorul-şef al raionului Săveni şi mi-a propus să merg ca inspector de limba română, l-am spus: „nu, nu merg, eu stau aici, unde m-am născut. Aici vreau să trăiesc, aici vreau să muncesc şi tot^aici vreau să mor”.

 Este foarte emoţionant ce spuneţi. într-adevăr, nu există loc pe lume, cred, oricât de bine ai duce-o, care să fie comparabil cu locul în care te-ai născut. Dar să revin iar. Privind acum în urmă, la activitatea dvs. de profesor şi director, dacă ar fi să ne referim numai la activitatea de conducere, cum aţi caracteriza munca de director de şcoală, timp de 21 de ani? Care au fost problemele mai grele cu care v-aţi confruntat?

Au fost într-adevăr şi probleme grele, cum era pe vremea aceea. Am avut probleme cu înfiinţarea cabinetelor şcolare: nu erau posibilităţi, nu erau săli unde să înfiinţezi cabinetul, nu erau materialele respective. A doua problemă: trebuia înfiinţat atelierul şcolar. Era obligatoriu să faci planul economic la atelierul şcolar. Adică se cerea: ce materie primă ai cumpărat, ce-ai confecţionat cu ea, ce-ai vândut, ce profit ai obţinut… Trebuia să raportăm lunar această situaţie. Era un inspector şcolar care răspundea de asta şi de multe ori, vă spun cinstit, îi spuneam minciuni! De unde profit? Cum să spun eu că am reuşit să am profit? Că alţi colegi, în şedinţa de partid, spuneau: ,,eu am făcut atâta şi am atâta profit”. Poate vroiam şi eu să am profit, dar de unde?, că nu erau posibilităţi; am încercat noi să mai facem câte ceva: am mai făcut garduri pe la oameni, din fier-beton… Dar nu erau posibilităţi. De unde materiale? Deci asta era o problemă foarte, foarte complicată. A doua problemă complicată, am spus, era cu cabinetele şcolare.

 Activitatea de director se suprapunea cu activitatea de profesor la catedră. Aveaţi timpul necesar pentru ore? Aveaţi totuşi o muncă de răspundere…, mă refer la liceu, în primul rând.

Eu am zis întotdeauna aşa: ori eşti un director bun şi un profesor slab, ori eşti un profesor bun şi un director slab. E greu ca să fii bun, în acelaşi timp, ca director şi profesor. Odată ce ai intrat la oră, trebuie să te gândeşti cum să faci ora respectivă, pentru că trebuie să concepi acest lucru. Dacă eşti şi director, de exemplu: eşti la oră şi, deodată, sună telefonul, te cheamă inspectoratul. Mergi la telefon. Când te întorci la oră, după ce-ai vorbit la telefon, nu te mai gândeşti la ideile legate de ora respectivă, te gândeşti la ce ţi-a spus inspectorul. Mi s-a întâmplat de multe ori. Sau mă chema cineva urgent la primărie, la şedinţă. Trebuia să las ora de limba română şi să plec.

 Pe vremea aceea, prestigiul profesorului era mare. Profesorul era cineva în sat, era un om foarte respectat. Mai are astăzi aceeaşi poziţie profesorul în rândul ţăranilor din sat?

Unii profesori care şi-au făcut datoria au respect. Alţii, care nu prea şi-au făcut datoria, au mai puţin respect. Eu vă spun de persoana mea: oriunde mă întâlnesc cu oamenii din sat (şi spun asta nu ca să mă laud), aceştia îmi spun: „domnule director”. La mulţi le spun: „dar eu nu mai sunt director. Am fost director, eu sunt profesor”. Că profesor sunt, titlul ăsta nu mi-l poate lua nimeni. Iar ei îmi răspund: „dar eu vă ştiu ca director şi director vă spun toată viaţa”. Ei, asemenea oameni sunt în sat şi asta înseamnă că sunt respectat. Sau domnul Dionisie Pădureţ – el venea în sat cam în fiecare an, după pensionare – toţi în faţa lui: “domnule director!”. Toţi îl respectau pentru ceea ce a făcut: o activitate deosebită pentru sat. Chiar discutam acum cu un cetăţean la biserică, care-mi spunea: „domnule director, oare de ce acuma nu se mai fac serbări? de ce nu mai avem fluieraşi în sat, echipe de dansuri? Când era domnul Pădureţ în sat, nu era duminică să nu fie activitate la Căminul cultural. Acum Căminul cultural este o moară închisă. Nu-i nimeni acolo”. Ei, zic, iată ce înseamnă figura unui om!

 Evident, dintre toţi profesorii din Vorniceni, care s-au născut şi au muncit în sat, dvs. sunteţi în prezent cel care se poate mândri cu activitatea cea mai lungă în învăţământ: 50 de ani de carieră didactică, din care 21 de ani aţi fost director. Numele dvs. rămâne scris cu litere de aur în istoria învăţământului vornicenean.

Nu mă mai lăudaţi! Ei, asta e! E adevărat! Asta e realitatea. La „Şcoala nr.1″ am cerut sală (mi-au dat, n-au fost probleme, că dacă toţi mi-au fost elevi, eu pot să le cer)şi am organizat o masă, la care am invitat primarul, preoţii, unii colegi, familia, unde am sărbătorit 50 de ani de căsătorie şi 50 de ani de carieră…

 …asta în 2009, din câte ştiu. Felicitări! Vă spun şi eu „La mulţi ani”!

 Sărut mâna!

 A mai fost vreun alt profesor din sat care a avut o activitate didactică atât de îndelungată?

Nu, nu ştiu, nu cunosc. S-ar putea să fi avut o carieră aşa lungă fostul meu învăţător, Dumitru Olaru.

 El era din sat?

Nu. Era din Tureatca, din ţinutul Herţei. Din Basarabia. A venit în sat în 1931, mi se pare. A fost foarte bine văzut. A făcut o carieră didactică într-adevăr curată şi frumoasă: peste 45 de ani. Mi-a fost şi mie învăţător, I-am fost elev. A rămas în sat 45 de ani, pe urmă a plecat din Vorniceni. El era cumnat cu domnul Octavian Ionescu. După ce s-a pensionat, a plecat la o fiică a lui, la Câmpulung, care era tot profesoară de limba română.

 În ce an a plecat din sat, mai ţineţi minte?

Cam prin ‘64.

 Şi după Dumitru Olaru, cine ar urma, ca vechime în carieră?

Ar fi Ciubotaru Constantin: 22 de ani director în Vorniceni.

 Între ce ani a fost învăţător şi, în acelaşi timp, director?

Dacă îmi amintesc bine, a lucrat aici până în 1948. Dacă dăm înapoi 22 de ani, ar însemna că a fost învăţător şi director între 1926 şi 1948. Ştiu că el era ţărănist. Şi a fost la închisoare în 1948. Şi tata l-a adus cu căruţa acasă, la Vorniceni, atunci, când a ieşit din închisoare. întâmplător, tata venea de la Dorohoi cu căruţa cu cai şi, dacă îl cunoştea…, că doar i-am fost elev, l-a luat în căruţă. Chiar în luna iunie, ţin minte că l-a adus în sat.

 Era din sat?

Nu, nu ştiu de unde era. Ştiu că a avut un băiat, pe care îl chema Iuliu Ciubotaru, care a ajuns cercetător ştiinţific pe undeva.

 Şi pe urmă a venit în sat Dionisie Pădureţ?

Nu, pe urmă a venit Ciocoiu Mihai.

 Era în sat Ciocoiu Mihai, când a venit la noi Dionisie Pădureţ?

Ei doi cam odată au venit. Dionisie Pădureţ a venit în ‘48. Ciocoiu Mihai, care era din Dobârceni, a stat aici ca director până în 1952. Şi a plecat pe urmă ca inspector, la Inspectoratul şcolar Săveni; era şi director de şcoală la Ungureni.

 Şi după ce a plecat Ciocoiu Mihai, cine a venit în locul lui?

Pe urmă a venit în Vorniceni profesorul Ciopec Petru. El a fost director de la 1 septembrie 1952 până 1956. în 1954 a înfiinţat „Şcoala din Vale”. Ciopec Petru n-a stat mult nici el în sat, doar patru ani, şi apoi a plecat. Pe urmă, Dionisie Pădureţ: director din aprilie 1954 până în septembrie 1965. El a stat în sat până a ieşit la pensie, în 1983.

 Pornind de la faptul că aproape toţi foştii elevi din Vorniceni au fost elevii dvs., ajung la întrebarea: există unul sau unii dintre ei pe care îl/îi iubiţi mai mult?

Îi iubesc pe toţi, în general, dar am o preferinţă deosebită pentru Adriana Aionesei (Volari, după numele de căsătorie). Aşa după cum am văzut eu şi după cum am urmărit, am impresia că mă urmează…, în special ca metodică a predării, ca fel al relaţiei pe care o are cu elevii. în privinţa asta, mă urmează: relaţia cu elevii, relaţia cu ceilalţi colegi, cu oamenii din sat; e foarte liniştită, calmă, cunoscută de oameni, stă de vorbă cu ei, este apreciată, chiar dacă are numai doi, trei ani de activitate. E tânără, are doar 26 de ani…

 …vă urmează modelul…

…îmi urmează modelul, aşa cum eu am urmat modelul învăţătorului Dumitru Olaru. Dionisie Pădureţ spunea despre mine: „ăsta e Olarul”.

 Modelul dvs. a fost Dumitru Olaru? Puteţi să-i schiţaţi portretul în câteva cuvinte?

Era o persoană calmă şi avea un tact pedagogic deosebit. Am fost şi eu să asist la el la lecţie, ca învăţător, atunci, când îmi începeam cariera în învăţământ. La discuţii, după aceea, râdeau toţi de felul cum s-a desfăşurat lecţia: era atât de implicat, încât parcă noi, care asistam ca învăţători la lecţiile lui, eram elevi ca şi copiii din clasă. Avea un tact pedagogic deosebit, o personalitate puternică şi era un om care era în relaţii foarte, foarte bune cu toţi oamenii din sat. Vorbea cu toţi, nu spunea niciodată: „nu pot”, „n-am timp”. Nu. Totdeauna, chiar dacă avea timp, chiar dacă n-avea timp să stea de vorbă cu persoana respectivă care îl întreba ceva, chiar dacă îi plăcea sau chiar dacă nu-i plăcea de omul respectiv, el stătea totuşi de vorbă. Ei, câteva din aceste calităţi ale învăţătorului Dumitru Olaru le-am preluat şi eu.(…)”

Ediţie ingrijită de Doina Ivaniciuc

  (fragment din cartea ,,Amintindu-ne de liceu”, autor: Eugenia Merenciuc (Vasile)

,,(…)

1875 - După promulgarea primei Legi organice şcolare în 1864, de către A.I. Cuza, începe învăţământul organizat şi în satul Vorniceni (Botoşani). Până atunci, „numai preotul Vasilie semna cu mâna sa”; ceilalţi săteni, printre care şi Andrieş vornicul, semnau prin „punere de deget,,*. Primul învăţător al satului este Dumitru Georgian (1854-1907), fiul preotului din localitate*. Acesta înfiinţează în propria locuinţă, prima şcoală din sat, cu o singură sală de curs.

1897 – în şcoala înfiinţată de Dumitru Georgian, cu un singur post de învăţător, învaţă 52 de elevi*.

1912 – Are loc recensământul la nivelul întregii ţări. Satul Vorniceni numără 2708 persoane, dintre care 444 sunt înregistrate ca „ştiutori de carte”*.

1913 – începe zidirea şcolii „de pe creştetul dealului”*, cu patru săli de clasă (”Şcoala din Deal”), prin grija primarului Toader Fasolă(1860-1915)*. Acesta a condus destinele vornicenenilor timp de 30 de ani.

1921 – Clădirea în care a funcţionat şcoala înfiinţată de Dumitru Georgian este demolată, iar „lemnăria ei” se foloseşte la construirea „Casei directorului”(lângă „Şcoala din Deal”)*.

1926 – Vine în sat învăţătorul Constantin Ciubotaru**.

1930 – Are loc primul recensământ „general şi sistematic” la nivelul „României Mari”. Satul Vorniceni are 3460 locuitori, dintre care 953 sunt declaraţi „ştiutori de carte”*.

1932 – Vine în sat Învăţătorul Dumitru Olaru, care va rămâne în Vorniceni timp de 45 de ani**.

1948 – începe Reforma învăţământului. Vine în Vorniceni profesorul basarabean Dionisie Pădureţ.

1948-1951: Se introduce învăţământul elementar obligatoriu de 7 ani. Populaţia satului numără 4000 persoane. In toată ţara se desfăşoară „campania de alfabetizare a populaţiei adulte şi şcolare, necuprinse în şcoală în perioada războiuluii”. în Vorniceni, în 1950, sunt înscrişi la cursurile de alfabetizare 1210 analfabeţi***. în paralel, sunt cuprinşi în sistemul de învăţământ 575 de elevi: 203 elevi în şase clase 1,189 elevi în cinci clase a II-a, 76 elevi în două clase a III-a, 72 elevi în două clase a IV-a şi 35 elevi într-o clasă a V-a****(prima din seria învăţământului elementar obligatoriu de 7 ani). în 1951, se înfiinţează în sat prima grădiniţă.

1954 – Se construieşte al doilea local de şcoală elementară, cu patru săli de clasă: „Şcoala din Vale”(astăzi “Şcoala nr.2″)**.

1961 – în ţară se desfăşoară o campanie de dezvoltare a învăţământului liceal şi în mediul rural. în timpul unei inspecţii şcolare efectuate la Vorniceni, cu ocazia deschiderii noului an şcolar 1961/1962, directorul Dionisie Pădureţ află cu totul întâmplător, de la unul din membrii delegaţiei de inspectori, că Inspectoratul general şcolar Suceava tocmai primise de la Ministerul învăţământului o repartiţie pentru înfiinţarea unui liceu într-un sat din regiune. Dionisie Pădureţ reuşeşte să-l convingă pe loc pe inspectorul (general) şcolar regional să acorde această repartiţie satului Vorniceni.

1962 – începe construirea clădirii liceului (lângă „Şcoala din Deal”)***.

1963 – începe să funcţioneze Liceul de cultură generală din Vorniceni, cu o clasă a Vlll-a, formată din 43 de elevi (proveniţi din ultima serie de absolvenţi ai şcolii elementare de 7 ani). Urmează trecerea la învăţământul obligatoriu de 8 ani.

1968 – Se construieşte al treilea local de şcoală generală: „Şcoala de la sediu” (astăzi „Şcoala nr.1 “)****.

1975 – Liceul de cultură generală din Vorniceni îşi închide porţile, acesta devenind „prima treaptă de liceu”.

1990 – Profesorul Eugen Muraraşu este primul primar postdecembrist al satului, ales democratic.

2002 – Cel mai recent recensământ la nivelul întregii ţări. în Vorniceni sunt înregistraţi 4626 locuitori, dintre care 593 sunt elevi****.

2004 – Se înfiinţează „Şcoala de arte şi meserii”, care va funcţiona în clădirea fostului liceu(astăzi „Şcoala nr.3″).

2007 - După aderarea României la U.E., tinerii din Vorniceni pleacă masiv la muncă în străinătate. în sat există trei şcoli: „Şcoala nr.1″ („Şcoala prof. Octavian lonescu”), cu clasele l-VIII, în care învaţă 195 elevi, „Şcoala nr.2″, cu clasele l-VIII, unde învaţă 112 elevi şi „Şcoala de arte şi meserii”( „Şcoala nr.3″), în cadrul căreia funcţionează clasele l-VIII, cu 132 elevi, şi clasele cu profilul „arte şi meserii”, unde sunt cuprinşi 78 de elevi. în comună (ce include şi satele Dealul Crucii şi Davidoaia) există cinci grădiniţe, fiecare cu câte 25 de preşcolari*****.

2009 – „Şcoala de arte şi meserii” este desfiinţată, în contextul ajustării învăţământului românesc la standardele europene.

 NOTE:

 *         Octavian lonescu – „însemnări istorice despre satul Vorniceni, din ţinutul Dorohoi” (Botoşani, 1999)

**       Teodor Epure – interviu (Amintiri, Evocări, Confesiuni)

***      Dionisie Pădureţ – „Vorniceni, leagănul împlinirilor mele” (Ed. Agata, Botoşani, 2008)

****     Gheorghe Gherman – „Vorniceni, însemnată vatră strămoşească” (Ed. Agata, Botoşani, 2007)

*****    Eugen Muraraşu – interviu (Cu bucurie în suflet)

(…),,