Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Diverse // Eseu cu…ni se duc clasicii

Eseu cu…ni se duc clasicii

Eseu cu…ni se duc clasicii

„Ni se duc clasicii”, rostim cu determinarea cu care, în timpul vieţii lor, exclamam: „Ne seduc clasicii!! Dunărea lui Fănuş s-a revărsat în Marea (Eternitate) neagră. Un uriaş romancier stârnind invidia prozaicilor (unde se va mai găsi un alt prozator, cultivând cu patimă metafora poetică?), un cronicar sportiv sui generis, abandonând amorţeala comunicării serbede şi strecurând pe lângă scoruri, pase şi driblinguri, adevărurile sociale dureroase ale epocii, un dionysiac al elitei, vorbitor al unui pahar de vin (vestitul vin fănuşian: alb, sec, rece, mult, gratis). Rebel la Şcoala de literatură, neînregimentat în societatea servilismului roşu, polemist de dragul împăcării, prieten de nădejde sacrosanct. De altfel a scris două „Cărţi cu prieteni” şi a abandonat, dezarmat, proiectul vizând „Cartea cu duşmani”, fiindcă vedea cum se „răsfaţă” pe hârtie a treia carte cu prietenii. Director de teatru şi revistă (la ceremonii, un veritabil teatru de revistă!), dramaturg, academician. Cu un umor debordant („Draga mea Stela, călătoresc cu amicul Băieşu în vagonul restaurant până la Baia Mare. Dacă nu mă întorc repede, să nu uiţi să dai fata la medicină?!”). Vertical în ciuda legănărilor timpului istoric între dictatură şi haos. Necruţător cu proştii. Adora timpul, nu temporizarea.
Genial el însuşi, a iubit doar excelenţele din gazon. Apropiat de sărmanii vieţii (cu vocaţia lor de a încropi crâmpeie de fericire din te miri ce) nu putea iubi decât Rapidul şi ca să nu fie suspectat de linguşeală, a lipit de tampoanele garniturii feroviare ironia devastatoare: „Nu e peşte ca stavridu şi echipă ca Rapidu”, a simpatizat masiv cu Dinamo (facilităţi în a obţine paşaportul) şi nu a avut-o la ficat (preocupat cu cele distilări) pe Steaua (deoarece spiritul său literar a fost pus să bată pas de front, pe când urma liceul militar din Iaşi; probabil o incompatibilitate între Grădiştea natală şi…tovarăşu gradu), dar i-a închinat un poem rarisim la aniversarea unui deceniu de la Sevilla 1986 (îi recit doar finalul: „O noapte de vrajă. Azi culegem depărtarea ei. Ay, cum suspină ghitara”).
Am avut imensul privilegiu de a fi în preajma Uriaşului de vreo două ori, declarându-i că acea cronică („O noapte de vrajă”) e unul dintre cele mai frumoase poeme din limba română. „Fugi, bre, de aici”, mi-a potolit entuziasmul, pentru ca la plecare să-mi spună foarte serios: „Ştii, că s-ar putea să ai dreptate”.
Nimeni n-a iubit şi cultivat cuvântul într-o construcţie epică, aidoma lui, cu atâta har şi devoţiune, iar o frază finală rezultată dintr-un puzzle al rostirilor fănuşiene ne va lăsa uimiţi de arta nemaipomenită a orfevrierului brăilean. Pare a fi calea cea mai nimerită de a ne despărţi de el în zorii zilei de 24 mai 2011: „La marginea Orientului ne drogăm cu himere. Zodiile se răsturnau în fântâna cu noroc. Viaţa e o livadă bogată, iar eu nu sunt decât o secundă dintr-o caisă, dintr-o vişină, dintr-un măr. Dunărea mistuie moartea leneşă şi multă tăcere obosită. Am fost o sămânţă frumos răsărită şi viaţa a turnat peste mine nenumărate găleţi de ciment. Timpul se retrase din oglinzi în rame. Foşnea tăcerea a două oceane: câmpia şi cerul. Singurătatea…Câmpia are darul de a te goli de gânduri. Tristeţea e viciul serilor de toamnă. Viaţa ca victimă a timpului. Trebuie să fie nemaipomenit să stai cu Moartea la masă şi s-o trimiţi după ţigări. Nu de moarte mi-e frică, mi-e teamă că mor. Mă simt bătut în tâmple şi în suflet de aromele Dunării şi ale ploii. Şi sunt fericit şi trist în norocul şi durerea vieţii, ca o virgulă într-un vers de Eminescu. Amin.”
Fănică Decebal Traian Neagu…Vărsaţi o lacrimă în amintirea lui Fănuş. Neapărat, lacrima Christi…

Cezar Vasilescu

Etichete:

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.