Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Fii din Vorniceni // Dumitru (Mitică) Sârbu – învățător, descendent al unei familii seculare

Dumitru (Mitică) Sârbu – învățător, descendent al unei familii seculare

M.Sarbu [1024x768]Dumitru (Mitică) Sârbu – învățător, descendent al unei familii seculare

”După cum învățământul elementar, prin care copiii învață a scrie și a citi, nu-i învață știință și literatură, ci numai îi pregătește pentru a și le însuși mai târziu, tot astfel  știința și literatura nu duc sufletul la virtute ci numai îl pregătește” – Seneca

                                                                               Autor, Teodor Epure

            Dacă pornim din vale, de la fosta baie comunală, construită în anul 1905 de către primarul Toader Fasolă și urcăm înspre partea de nord a satului, până la Drumul Liceului, modernizat nu demult, întâlnim o vatră străveche, statornicită într-un cadru natural plăcut cu grădini și case bine îngrijite, înconjurate cu garduri din fier, care a devenit cu adevărat ”leagănul familiei Sârbu”.

            Primul locuitor al acestei vetre strămoșești a fost Dumitru Sârbu, care a sosit din satul Mileanca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Și-a construit o casă în vârful dealului, cu fața la soare, lungă, înaltă, acoperită cu draniță și fără coș. Acoperișul nu lua foc pentru că fumul se răcea în ”ursoaică” iar în pod își afuma șiruri de cârnați, mușchi, costiță, pentru sărbătorile Crăciunului. Jos, în vale, în fața casei, și-a construit un șopron cu strungă necesar pentru a-și ocroti oile de intemperiile vremurilor și o fântână din piatră la care se scotea apă cu ajutorul unei cumpene.

            Sângele subțire al lui Dumitru Sârbu presupune, fără îndoială, că ar fi avut o origine aleasă, străveche, îndepărtată ; avea înfățișare de adevărat moldovean, care, în straie pur țărănești, căci purta costum național, opincar din moș-strămoși, se îndeletnicea cu creșterea oilor. Desigur, arborele genealogic rămâne în ceață, dar rădăcina este descoperită. Această familie cu înfățișare și nume românești, vorbea limba română, fiind păstrătoare și zămislitoare de datini și obiceiuri curate, oglindite în enclavele de apă vie ale unui folclor fără pereche. Toată această mândră zestre a familiei Sârbu a fost concentrată ca lumina dimineții într-un bob de rouă, prin apariția mai târziu a unui grup de intelectuali, care și-a adus o contribuție deosebită la educarea tinerelor vlăstare vornicenene. Satul în care s-a încadrat Dumitru Sârbu era constituit din oameni harnici, înstăriți și buni gospodari. Erau desigur și oameni săraci, dar erau puțini la număr cei care nu se prea omorau cu munca. Despre Dumitru Sârbu academicianul Octavian Ionescu, în cartea sa, ”Însemnări istorice despre satul Vorniceni”, mărturisește că ”avea o stână cu sute de oi și înainte de a-și sfârși viața, a lăsat cu limbă de moarte fiilor săi, Nicolae și Gheorghe Sârbu, ca la moartea lui să fie petrecut la groapă cu întreaga turmă de oi. Întâmplându-se să moară în luna mai, carul funebru învelit cu scoarțe înflorate și puhoiul de înmormântare au fost intercalate în mijlocul cârdurilor de oi și de miei, care au petrecut la groapă,  într-un chip deosebit, pe fostul lor stăpân”.

            Dumitru Sârbu a avut doi feciori: Nicolae și Gheorghe. Nicolae a avut 2 copii: o fată și un băiat iar Gheorghe a avut 5 băieți și 3 fete. Prin ceața aducerii aminte a mamei mele, am aflat că Gheorghe, bunicul său, era de statură mijlocie, cu ochi albaștri, plete albe, împletite la spate și o barbă albă, pe care o tundea cu foarfecele. Avea un trup sănătos și o minte sănătoasă. Era o fire veselă și la vreme bună și la vreme rea. Având mai mulți copii, era firesc să adune mai multă avere pentru a înzestra pe fiecare dintre aceștia. Țăran bine înstărit, cu o voință de fier, visa pentru copii săi o stare materială bună. A reușit să cumpere 80 de fălci moldovenești (circa 112 hectare) de arătură la Ibăneasa și pădurea de la Huci, sprijinit și ajutat de primarul Toader Fasolă. Era o persoană credincioasă, cu frică de Dumnezeu și toate posturile anului le ținea, cu cea mai mare sfințenie. Mergea în fiecare duminică la biserică și asculta cu evlavie Sfânta Liturghie de la început până la sfârșit, în strană, unde își avea locul. A participat la războiul de independență din 1877, după cum atestă și Octavian Ionescu în cartea sa: ”Dintre veteranii din războiul din 1877-1878 care au rămas în viață și s-au reîntors în Vorniceni au fost Gheorghe Sârbu, Nicolai Vatamanu, Costache Bădărău și alții care se numărau printre gospodarii de seamă din Vorniceni. Era o mândrie pentru tot satul când veteranii de la ’77 erau văzuți la biserică, la primărie, îmbrăcați în costum național și cu pieptul plin de decorații”.

            Înainte de a împlini 80 de ani, într-o zi friguroasă de februarie, a înhămat caii la sanie și, împreună cu doi oameni de-ai săi, a plecat pe Valea Ibănesei să taie stuf pe care trebuia să-l folosească la construcția ocolului pentru oile sale. Din întâmplare gheața s-a spart și a căzut în apă. A fost transportat de oamenii săi acasă, unde a stat la pat 8 săptămâni, după care moare. Înainte de a muri și-a chemat toți cei 8 copii și, printr-un testament verbal își împarte toată averea: oile, pământul de la Ibăneasa și pădurea de la Huci. Locul unde se afla casa este donat celui mai mic copil, Grigore, iar casa este oferită lui Costache, care s-a ocupat de înmormântarea sa. La rândul său, Costache, a donat casa mamei mele.

            Grigore, fiul cel mai mic al lui Gheorghe, s-a căsătorit cu Evighenia Dăscăleanu, care i-a dăruit 7 copii: o fată și 6 băieți.

            Grigore era un bărbat calm, răbdător, foarte calculat, nu făcea nici un pas fără să se gândească. Soția sa, Evighenia, era o femeie simplă, harnică, gospodină și pricepută în toate ale casei. Era fiica unui gospodar fruntaș al satului și cu multă avere.

            Cel de-al patrulea copil al lui Grigore a fost Dumitru, care a venit în lume la 28 august 1934, într-o zi de vară cu livezi pline de fructe, cu o bogăție de soare, care cocea harbuzul cel roșu și dulce la miez iar în toată atmosfera era o căldură înfundată. Clasele primare le urmează la școala din deal, având ca învățător pe Dumitru Olaru. I-a rămas fixat în memoria sa frumoasele serbări școlare organizate de învățătorul său cât și jocul național oina pe care-l practica în curtea școlii, cu mingi din cârpe sau din păr de cal, împreună cu prietenii săi Ștefan V. Mihai, Jîjîie A. Ioan și alții.

            Clasele gimnaziale le urmează la Liceul Rural ”Anastasie Bașotă” din Pomârla. În acea perioadă, era o adevărată tradiție pentru vorniceneni ca fiii lor să urmeze acest liceu rural înconjurat de codri seculari, care de-a lungul veacurilor au dat oamenilor arme cu care să-și apere pământul strămoșesc, fluiere cu care să-și cânte bucuria și tristețea și lemnul pentru a-și construi casele de locuit.

            În perioada anilor 1950-1953 urmează la Rădăuți în Bucovina, Școala Medie Tehnică de Cooperație. În continuare, biografia sa aproape că rezumă în limitele ei o experiență singulară. Tatăl său a fost trecut la chiaburi, impunându-i-se cote și impozite mari, pentru care, neavând posibilitatea să le achite, a trăit șicane, amenințări și chiar arestări și a fost târât prin multe tribunale. În aceste împrejurări, Dumitru nu reușește să termine cursurile liceale, fiind exmatriculat. Nu ne putem închipui ce înseamnă să nu fii primit la școală, în anii cei mai frumoși ai vieții. Numai el ar fi put să ne spună câtă dramă sufletească și câtă luciditate dureroasă era în sufletul său!

            În toamna anului 1953 este încadrat profesor necalificat de fizică și chimie la Școala Elementară din Vorniceni. Deși tânăr și fără experiență la catedră, a reușit prin lecțiile sale să pună elevii în dificultate și să le creeze incertitudini, neliniști și contradicții, gânduri și frământări de cunoaștere, trăite cu acuitate atât de el ca dascăl cât și de învățăcei. Neterminând cursurile liceale, fără diplomă de bacalaureat, este nevoit să facă pe autodidactul. Astfel își manifestă abilitatea de a se pregăti continuu. Urmează, la fără frecvență cursurile Școlii Pedagogice din Suceava, pe care le termină în anul 1955, calificându-se în profesia de învățător. În anul 1958 se căsătorește cu Valeria Lișman, absolventă a Școlii Pedagogice de Familia Sirbu1 [1024x768]Educatoare din Bârlad. Valeria, soția sa, era o femeie înțeleaptă, care inspira de la întâia vedere o trainică simpatie și o blândețe care te fermeca. Avea un suflet și o minte devotată și loială familiei. Era o ființă de o mare finețe, de o mare blândețe, cu o vorbă domoală, ponderată, ce-ți inspira dragoste și chiar duioșie. Din căsătorie a rezultat 3 copii: Larissa-Elena, absolventă a Facultății de Mecanică, secția TCM, a lucrat ca inginer proiectant la S.C. Mecanex S.A. Botoşani până în anul 2006, iar în prezent este consilier superior la Direcția Edilitare din cadrul primăriei municipiului Botoșani. Are 2 copii: o fiică absolventă a Facultății de Științe Economice Iași și un băiat student. Al doilea copil, Dan este absolvent al Facultății de Mecanică Suceava, în prezent inginer –  șef District Linii Regionale Căi Ferate Suceava. Are un copil care lucrează în poliție. Al treilea copil, Constantin, muncește în străinătate.

            În anul 1961, Mitică Sârbu s-a prezentat la examenul pentru obținerea gradului definitiv în învățământ. Fiind coleg de cancelarie mulți ani, am constatat din discuțiile purtate că-și iubea foarte mult familia, satul natal pe care nu dorea să-l părăsească niciodată. În acest context l-am întrebat dacă i-ar plăcea viața de la oraș. A stat câteva minute pe gânduri și apoi mi-a mărturisit : ”Nu merită să părăsești iarba verde a câmpurilor Ibănesei unde bunicul meu era stăpân, păduricea de la Huci care freamătă, ca să te închizi în ziduri de piatră ori de cărămidă. La oraș ploaia parcă plânge, parcă ar jeli, pe câtă vreme la țară, ploaia cade peste ogoare, peste lanuri și cântă adâncul cântec al vieții. Cum să pleci de la țară și să nu vezi frumusețea neasemuită a viscolelor albe, alergând peste câmpuri?”

            În anul 1963 este numit director al Școlii Generale Nr. 2 din Vorniceni. Chiar de la început a reușit să-și mobilizeze toți colaboratorii pentru propășirea școlii, având încredere în sine și în colegii săi, ținând un echilibru între ideile sale și opiniile altor colegi. A îndrumat pe colegii tineri și necalificați, i-a încurajat, le-a acordat încredere să pună deschis întrebările care-i frământau. Când simțea că au nevoie de un sfat acționa cu promptitudine. În momentul când aceștia se loveau de insuccese îi ajuta să nu-și piardă încrederea, să nu se descurajeze la primul obstacol. I-a ajutat să înțeleagă că viața de cadru didactic este grea, dar frumoasă și până să guste din satisfacția muncii e nevoie de multă răbdare și încredere în forțele proprii. A reușit să mențină un climat de ordine și disciplină în școală prin aplicarea corectă a regulamentelor școlare și a deciziilor luate de consiliile profesorale conduse cu mare competență și responsabilitate. Împreună cu colectivul didactic a depus eforturi susținute în vederea generalizării învățământului de 7 și 8 ani la școala cu o populație lipsită de posibilități materiale, de informații și care era la o distanță mare față de principalele instituții ale comunei.

            În anul 1971 își încheie mandatul de director și este numit învățător la Școala Generală Nr. 3 M.Sirbu inv [1024x768]Vorniceni. Se știe că unii oameni spun cu superioritate că nu e mare lucru să predai la clasele mici, că nu trebuie multă inteligență să înveți pe cineva să scrie și să citească. Cu siguranță însă, că numai acel care își arde viața încercând să dea tot ce are mai bun copiilor pe care îi educă, știe cu adevărat ce înseamnă să fii învățător. Este vorba de responsabilitate, de lupta cu niște obișnuințe care, odată înrădăcinate e greu să mai fie înlăturate. Părinții nu mai au timp de copiii lor și-i lasă cu totul în grija învățătorului, care pune fundamentele, prelucrând cu grijă un material neformat sau format anarhic. De aceea, învățătorul Dumitru Sârbu a dezlegat cu mult simț de răspundere muchiile cărților și i-a învățat părintește carte pe cei care apoi, își vor aminti mereu de dânsul, ca de un izvor al cunoașterii, la care au deprins tainele scrisului, cititului și socotitului. Dumitru Sârbu a fost prezent zi de zi la catedră, în mijlocul colectivului de elevi, trezindu-le gustul pentru nou, frumos, adevăr, pentru aflarea tainelor ascunse între coperțile manualelor; el fiind pentru elevi  un al doilea părinte. A fost o ființă de un devotament rar, cu o judecată foarte dreaptă și cu o putere de credință și dragoste pentru elevi cum nu s-a mai întâlnit ; cunoștea în amănunt satul, oamenii, problemele comunității și se implica în rezolvarea acestora fără a sta mult pe gânduri. Era un bun gospodar, a construit o casă frumoasă, a amenajat o livadă cu toate soiurile de pomi ; muncea cu pricepere și dăruire ca un adevărat fiu de țăran, fără să-i fie rușine de munca pământului. Pe lângă activitatea pe tărâmul educației, învățătorul Dumitru Sârbu a desfășurat și o activitate în cadrul căminului cultural, unde a susținut conferințe pe diferite teme cu caracter științific, iar împreună cu elevii săi a prezentat numeroase programe artistice. A făcut parte din grupul vocal bărbătesc, care a luat premiul doi pe țară la Festivalul Național ”Cântarea României”. Frumoase și interesante activități cultural artistice s-au organizat și în cadrul cercului de citit pe care l-a condus cu mare competență. Cercul de citit își desfășura activitatea în locuința unui cetățean. Aici, se găseau și câteva cărți de literatură de la biblioteca căminului cultural, din care se citeau unele fragmente mai interesante, apoi se prezentau evenimentele interne și internaționale mai importante. Pe lângă materialele de cultură prezentate, se organizau și momente artistice. Se spuneau povești, anecdote, ghicitori de către unii țărani mai buni de gură, ceea ce ducea la prezența unui număr mare de săteni la aceste activități.

            Într-una din zilele lunii august din anul 1984, în familia sa are loc un eveniment dureros. Soția sa, Valeria, a trecut în neființă după o lungă și grea suferință. Prezentându-i condoleanțe, lacrimi grele i se scuturară fără voie pe obraz apoi ochii au început să-i înoate în lacrimi, ca într-un ocean. Glasul i s-a înmuiat iar privirea i s-a împăienjenit. Pe figura lui se putea vedea o umbră dureroasă. Orice vorbă, orice lucru care-i amintea de soția sa îl zbuciuma complet. Mi se părea că s-a topit ceva în sufletul lui, pe care-l simțeam cuprins de o adâncă tristețe. Din mărturisirile copiilor săi, după acest eveniment tragic, care i-a marcat existența, ceasuri și zile întregi, stătea singur să scrie, să citească, să se uite pe fereastră, să răsfoiască un album și rareori schimba câteva vorbe cu vecinii, rudele și prietenii. Încerca să-și readucă în minte chipul ființei iubite și împrejurările și momentele fericite prin care au trecut împreună. Ca să nu cadă într-o depresie totală, a hotărât ca în fiecare zi să-și schimbe activitatea (în afară de cea de la clasă) ;  într-o zi lucra în grădină, în altă zi vizita pământul bunicului său, iar în altă zi juca șah cu prietenii săi. Era un bun cunoscător al șahului și un bun participant la numeroase concursuri la nivel comunal, raional și regional, pentru care a primit diverse diplome.

            Cum o rază de soare se topește în toate culorile până la granița întunericului așa și persoana sa a început să se topească ușor-ușor în singurătatea în care se afla. Într-o zi de februarie a anului 1988, când zăpezile începură să mai scadă și un soare tânăr scăpa prin pânza cenușie a cerului pentru a lumina satul, Mitică Sârbu a plecat în lumea celor drepți, fără să-și termine misiunea de educator, elevii rămânând și astăzi să-l aștepte să intre în clasă. La acel moment nefericit, un fost elev de al său mărturisea cu un nedisimulat regret și emoționantă sinceritate: ”Singurul lucru pe care-l regret este că m-am despărțit pentru totdeauna de învățătorul meu, care mi-a fost de-a lungul celor 4 ani omul ce a știut să-mi dea răspunsuri la toate întrebările care m-au frământat, m-au neliniștit și m-au obsedat. A fost omul pe care l-am ascultat și ca el aș vrea să devin și eu.”

            Singurătatea l-a măcinat și l-a consumat atât de mult încât nu a mai suportat decât 4 ani fără soția sa. N-a apucat să se bucure de nepoți decât 3 ani. Despre el copiii își amintesc că ”din zăpada rezultată de la amenajarea cărărilor prin curte, tata făcea un imens om de zăpadă, care se vedea din drum şi amuzau copiii ce mergeau la şcoală. Era atât de mare că pentru a-l “decora” cu nas, ochi, gură, măturiţă, trebuia să urce pe o scară. Acest om de zăpadă se topea ultimul, târziu în primăvară, iar noi eram foarte mândri că nu mai avea nimeni aşa ceva. Tata ţinea foarte mult la noi, copiii, şi avea grijă să ne ofere în măsura posibilităţilor şi alte bucurii: excursii organizate cu şcoala, tabere, expediţii în pădurea locală,  scăldatul la iaz. Sfârșitul tăticului nostru a fost prematur și dureros pentru noi, copiii. A lăsat în urmă o amintire frumoasă familiei pe care a iubit-o, oamenilor din sat și foștilor elevi pe care i-a educat”.

            Copiii au descoperit într-un carnețel o poezie a sa, ce descrie cu fidelitate ultimele momente după dispariția soției sale, care îi impresionează puternic de câte ori o citesc :

            În casa mea de lângă drum
            Stingher și singur sunt acum
            Și toate lucrurile sunt reci,
            Soția mea s-a dus pe veci.

             Și-i o tăcere peste tot
            Să stau singur nu mai pot
            Mai merg la școală ori în sat
            Mă culc dar nu mai dorm în pat.

             Simt peste tot prezența ei în casă
            Purtarea ei cea mai aleasă
            Cu mine, cu Costel, cu Dan
            Și cu Larisa, dar e-n van.

            De-acolo unde-i dusă ea
            Nu vine să mai fie a mea
            Iar nepoțica, mititica
            N-o s-o vadă pe bunica.

             A trecut în neființă la 54 de ani și ar fi realizat mai multe pentru copii, nepoți și comunitatea vorniceneană dacă-l mai ținea Dumnezeu pe acest pământ.

Etichete:

8 comentarii la acestă însemnare

  1. sirbu aurel spune:

    Aceasta cronica de familie mi-a stirnit multe doruri, trecindu-ma intr-o stare de cald cu lacrimi din care m-au linistit, oarecum, 3 rinduri din Eminescu: ,,Poti zidi o lume-ntreaga/ Sa darimi orce ai spune /Peste toate o lopata de tarina se depune”.

  2. Neputinta mea de a scrie cateva randuri la inaltimea si frumusetea caracterului Omului, ce mi-a fost profesor si director,Dumitru Sarbu, ma adusese in pragul renuntarii.
    Si totusi…, pot spune ca gandirea logica, stradania si framantarile pentru a descoperi frumusetea cunoasterii, in mare parte le datorez dumnealui! Imi amintesc cum cu o voce calma si cu mainele pline de praful cretei,facea sa intelegem fenomenul fizic.
    Apoi mai tarziu ca director, ne-a calauzit, indrumat si ajutat sa capatam increderea in noi cei tineri si necalificati ce lucram in invatamant.
    Pentru toate acestea si pentru altele, ii voi purta in suflet o vie recunostinta! Dumnezeu sa-l odihneasca!
    Iar Domnului profesor Epure, sa-i dea Dumnezeu sanatate si putere de munca, sa mai faca posibil ca prin LITERE sa pastreze amintirea unor asemenea Oameni!
    Sa ne traiti La multi ani Domnule profesor! Cu deosebit respect, Gheorghe (Ghita) Chirila.

  3. De fiecare data cand citesc astfel de articole in paginile revistei Vorniceneanul, ma impresioneaza frumusetea si curatenia sufleteasca a oamenilor ce au trait pe aceste meleaguri. Nu exista nici un fel de comparatie intre caracterul acestor oameni si insusirile de nimic ale falselor modele de indivizi,ce ne sunt servite zi de zi de catre media.De aceea, tinerii ajung, deseori, sa esueze in viata. Ei sunt impinsi, in acest mod insidios si perfid, catre pierzanie, iar odata cu ei se pierde esenta neamului romanesc, totul facand, parca,parte dintr-o imensa conspiratie pentru indobitocirea acestui neam ales.Respectul meu d-lui profesor Epure pentru munca de documentare si cuvintele alese care iti ating sufletul, chiar daca, personal, nu ai cunoscut personajele din aceste cronici.

  4. Mirela S spune:

    D-le prof. Epure, cuvintele dumeavoastra mi-au atins sufletul si l-au facut sa vibreze iar vorbele pline de caldura si poezie mi-au impaienjenit ochii. Pentru o clipa am simtit caldura si dragostea matusii si unchiului meu, pentru o clipa m-am trezit pe bancuta din spatele casei, in umbra zarzarului, si le-am ascultat glasurile. Am calatorit in timp si am reusit sa fiu iar acasa printre cei dragi: unchiul meu era la fintina ‘ sa scoata aerul din galeata’ si matusa mea statea de vorba cu mama (intotdeauana s-au inteles ele mai ceva decit doua surori). Imi aduc aminte o data, cind unchiul si tatal meu erau la o perfectionare, mama si matusa mea au stat la ‘taclale’ o noapte intreaga. Poate, ce nu a stiut cu adevarat nenea Mitica, e ca tanti Valerica i-a lipsit nu numai lui, mama nu a reusit sa-i gaseasca niciodata un inlocuitor. Doi oameni deosebiti au plecat din rindul nostru si au lasat in urma lor amintiri ce dor, amintiri despre care citesti doar in carti care incep cu ‘ a fost o data’ si tot ca in povesti au un sfirsit la fel de frumos ‘ si au trait fericiti pina la adinci batrinete’. Undeva departe unchiul si matusa mea ne privesc cu zimbete pe buze, undeva departe doua stele licaresc pe cer, undeva, departe, doua suflete regasite traiesc pina la adinci batrinete.

  5. Larisa-fiica spune:

    Vă mulțumesc domnule profesor Teodor Epure pentru acest articol absolut impresionant pentru noi familia și deosebit de bine documentat, care a făcut posibilă readucerea în memoria cumunității satului personalitatea tatălui meu .
    Tuturor celor care au citit revista, dacă a-ți avut o lacrimă de aducere aminte a celui care a fost Mitica Sirbu- în calitate de frate, cumnat, nepot, coleg, prieten, învățător, sfătuitor, etc., le multumesc cu respect.
    Multumesc de asemenea d-lui Istrate care se îngrijește de varianta tipărită a acestei reviste și face posibilă citirea ei de către oamenii satului, care nu dispun de mijloace electronice de informare.
    Multumesc de asemenea celor care au inserat comentarii pe marginea acestui articol și care la rândul lor au ținut să aducă un omagiu în plus tatălui meu.
    Citind acest artiol, pe lângă emoțiile firești, m-a încercat un sentiment de extraordinară mândrie când am aflat din ce spiță de români, de țărani autentici provin și acest lucru mă face să mă simt mai legată de vatra strămoșească a satului natal.
    Părinții sunt unici, iar dispariția lor fizică nu însemnă și uitarea. Le cinstim memoria, îi avem permanent în suflet și îi pomeninim la slujbele de duminică și dedicate morților.
    Dumnezeu să-i ierte și să-i pomenească !

  6. eMA spune:

    Când eram copilă,mă fascinau frumuseţea femeilor din satul meu.Aveau un fel de-a fi înţelese,în putine cuvinte,doar din port şi expresia chipului.
    Când pe uliţă se întâlneau vecinii sau oricare din săteni,işi zâmbeau de departe până să-şi de-a bineţe.Şi eu am crezut că pentru salut nu-ţi trebuiau decât zâmbetul.Cei mai cunoscuţi se opreau să ceară sfat sau opinie în vederea lucrului pe care urmau să-l facă.De aceea cred că aveau atâtea lucruri în comun.Casele văruite la fel,construite la fel după posibilităţi,curtea la fel,iar cărăruşa până la uşa tindei,era bătucită bine de la atâtea vizite între vecini.Femeile bătrâne cu multă experienţă erau căutate şi respectate.Ele erau bucuroase să ajute,să arate,să sfătuiască.În sat nu era nevoie de uliti largi.Erau de ajuns cărăruşile ,care dispăreau aproape toamna la ploi(impracticabile) şi apareau primăvara când abia se zbicea pământul.Se spune că atunci va dispărea pământul, când vor dispărea cărările între vecini.Apoi freamătul acela din ajunul sărbătorilor care ne copleşea,ne fermeca prin cuminţenia şi neprevăzutul său.Mirosul pâinii de pe uliţi,întâlnirile cu camarazii plecaţi din sat,flăcăi ce purtau cu mândrie uniforma militară,fete sfioase ce-şi aşteptau peţitorii din rândul feciorilor liberaţi,îmbrăcati după rânduială cu cizme de piele şi cuşmă de miel.Satul acela unde toată lumea se înrudea cu toată lumea,se respectau reguli nescrise dar împământenite şi transmise din generaţie în generaţie.Satul acela …atât desimplu!
    Citesc cu plăcere şi emoţie articolele Dl.Teodor Epure,despre vremuri adevărate şi mai ales oameni adevăraţi.Felicitări!!!

  7. Un mare om de școală, un mare caracter, la fel si frati dumnealui, profesori si invatatori, care au indrumat pasi nostri nesiguri pe drumul tumultos al vietii!!! Mult respect Domnule Teodor Epure pentru tot ce faceti pentru satul nostru si pentru adevarata elita a acestor meleaguri frumoase!!!

  8. Lenuta Gorban spune:

    Citesc cu lacrimi in ochi aceste articole ,,Fii de Vorniceni”amintindu-mi de oameni cu suflet curat ce au trait pe aceste meleaguri.
    Multumesc Domnule Profesor!sa ne traiti multi ani!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.