Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Fii din Vorniceni // Din scrisoarea unui coleg – Ghiță Teodorescu

Din scrisoarea unui coleg – Ghiță Teodorescu

DIN SCRISOAREA UNUI COLEG
Autor, prof. Teodor Epure

”Singurătatea este prețul pe care trebuie să-l plătim că ne-am născut în această perioadă modernă, atât de plină de libertate, de independență și de propriul său egoism.”
Natsume Soseki

Într-o zi de februarie mohorâtă, cu ceață persistentă și lăptoasă, am găsit în căsuța poștală o scrisoare emoționantă de la colegul meu, Ghiță Teodorescu, care locuiește în prezent într-un orășel frumos de munte din județul Brașov.
Cu o nedisimulată seriozitate, autorul scrisorii evocă momente plăcute din vremea copilăriei sale, bunătatea și căldura sufletească a părinților, evenimentele social-politice la care a participat, precum și câteva legende scurte despre originea unor nume topice din Vorniceni.
Chiar de la început își exprimă tristețea și regretul că s-au împlinit 60 de ani de când a părăsit satul natal, timp pe care îl aseamănă cu o bandă magnetică unde a înregistrat gândurile, faptele, împlinirile, fiecare vis pe care l-a visat în somn și fiecare vis pe care l-a visat treaz, cu ochii deschiși : ”Locul natal este averea cea mai de preț pentru mine. Viața m-a obligat să părăsesc locul de naștere pentru a-mi crea un viitor. După terminarea celor șapte clase elementare la Vorniceni, dirigintele clasei, profesorul de limba română, Gheorghe Stănescu, mi-a recomandat să urmez Școala Medie Tehnică Alimentară din Iași, dar condițiile materiale precare ale familiei nu mi-au permis, deși aveam resurse intelectuale suficiente. Am urmat apoi cursurile unei școli profesionale din Brașov, unde masa, cazarea, îmbrăcămintea, erau asigurate de către stat iar după absolvire am obținut calificarea de strungar, ciocănar, zic eu, o meserie foarte grea. De aici a început tristețea vieții mele, fiind obligat să mă despart de familie, de prieteni și de colegi. De aici a apărut ruptura pe care o simt și acum, la bătrânețe. O dorință nebună mă împingea să fug. Atunci am simțit în mine tăria de a rezista dar și neputința de a da uitării. Voi, care ați urmat Școala Pedagogică (se referă la colegii Mihai Pînzaru, Gheorghe Obadă, Olga Olărașu, Mircea Găină și la mine), ați revenit în satul natal alături de părinți, frați și surori, o adevărată bogăție sufletească, dar eu am rămas în continuare să mă lupt cu singurătatea”.
Ajuns la o vârstă înaintată, descurajat, îi pare rău după datinile, obiceiurile consătenilor săi și crede că nu va mai putea călca pământul natal : ”Mă doare sufletul că nu voi mai putea să calc pământul din Pustoaia, unde culegeam cu mare plăcere mușețel, împreună cu prietenii mei, Glodul Alb, unde mergeam cu vitele la păscut, iar în amiaza mare mă ospătam cu jintiță, caș dulce de la stâna lui moș Tanasă Haisuc”. Acum nu mai dorește să se reîntoarcă pentru că nu l-ar mai cunoaște nimeni : ”Dacă mâine m-aș întoarce, cine își va mai aminti de mine ? Cine mă va lua în seamă ? Aș mai putea lucra pământul părinților mei, la această vârstă și cu unelte primitive ? De aceea, dragi consăteni, nu părăsiți meleagurile voastre natale, că veți deveni tot atât de triști și rătăciți ca și mine. Toate au trecut și vor trece, dar locul natal rămâne să petreacă pe toți ce l-au călcat și va bucura pe mulți care nu l-au părăsit în viață.”
Deși se află într-o poziție reconfortantă ”sunt un om împlinit din toate punctele de vedere, familie bună, copii la locurile lor”, dorința de a se revedea în jurul celor dragi îl copleșește și mai mult, întrucât această lipsă din mijlocul familiei i s-a așezat în inimă ca o rană adâncă. Nu-și poate stăpâni emoțiile atunci când își aduce aminte despre mama sa, pe care a iubit-o și respectat-o toată viața : ”Mama pentru mine era mai mult decât nectarul pentru albină, mai mult decât aerul pentru vânt, mai mult decât iarba pentru câmpie” sau despre bucuria pe care o trăia în unele momente ale zilei : ”Noi copiii, așteptam dimineața și seara pe mama să mulgă vaca și să ne toarne în ceșcuțele noastre lapte proaspăt pentru a-l sorbi. Nu voi uita cântecul cocoșului care se auzea în pragul casei, despre care mama ne spunea că ne vor veni musafiri, salcâmii și plopii din grădina vecinului, Sandu Pînzaru, zgomotul produs de ciocanul pe nicovală din covălia bunicului meu, care făcea băi cu frunze de nuc într-un butoi pentru a scăpa de reumatism, ’împrumutat’ din tranșeele războiului, izvorul de sub deal, lângă care am ascultat povestea dorurilor lui”.
În continuare evocă unele momente plăcute pe care le-a petrecut în timpul vacanțelor de vară, când era o zăpușeală nemaipomenită și mergea împreună cu prietenii săi (cel mai apropiat, Mihai Pînzaru) la scăldat în balta de pe pârâul Ibăneasa : ”Când razele soarelui se ridicau deasupra capului nostru și ne frigeau trupurile iar pe tâmple apăreau broboane de sudoare care curgeau peste obrajii noștri pentru că alergam prea mult cu picioarele goale prin iarbă, ne aruncam în baltă și ne bălăceam până ne răcoream. Balta avea cam 100 metri lungime, 60 metri lățime și aproape 2 metri lățime, iar apa era rece, numai bună de scăldat. De altfel, apa rece din baltă mă răcorea în toate verile din perioada copilăriei mele. Pe vremuri, pârâul Ibăneasa era o apă curgătoare puternică, care distrugea totul în cale, mai ales când erau ploi abundente sau dezghețuri rapide”.
Îi sunt încă vii imaginile toamnelor ploioase, când înota prin noroaie până la școala din deal iar în timpul iernilor geroase bătea mătănii prin zăpadă. Îl revoltă unele momente neplăcute, în timp ce era elev în clasa a III-a : ”Aveam un învățător între două vârste, cu părul alb și foarte nervos. În catalogul clasei eram înscriși 80 de elevi, de diferite vârste, deoarece după război și seceta din anii 1946-1947, mulți dintre noi au rămas în afara școlii. Domnul învățător nu venea în fiecare zi la școală, fiind antrenat în alte munci. Când lipsea de la școală, punea pe un elev mai în vârstă decât noi să ne asculte la citire și ne trecea pe listă, cei care nu știau, sau pe cei care făceau gălăgie. Înainte de a sosi domnul învățător, erau pregătite, de către elevul mai mare, patru nuielușe, cu care domnul ne ardea la palmă. Un elev dintre noi a făcut o reclamație la conducerea comunei de atunci, iar în urma cercetărilor organizate de către Secția de învățământ, domnul învățător a încetat să ne mai bată”.
Cu o bucurie nestăpânită, amicul meu își amintește că într-o zi de primăvară, când rândunelele își căutau cuiburile, cucul își striga numele pe dealul Agăchenilor, iar el păzea cârlanii într-un loc viran, unde era o dugheană, au sosit câțiva domni, care au coborât dintr-un IMS și au început să măsoare terenul respectiv. Vecinii, printre care era și moș Grigore Șchiopu, zis Mintosul, i-au întrebat : ”Ce faceți aici ? Este terenul lui Dumitru Bădărău. Ați vorbit cu el ?” Unul dintre domnii aceia le-a răspuns : ”Este locul cel mai potrivit să construim un nou local de școală pentru a beneficia și această parte de sat de educație. Atunci, ”bucuria mea și a prietenilor era nespus de mare că voi termina ciclul doi aproape de casă și nu voi mai bate noroaiele până în deal la școală. Peste puțin timp, au început lucrările de care au răspuns, din partea școlii, domnul profesor Ion Șalaru. A fost un izvor de speranță pentru sutele de copii din cartierul Zvârca. Construcția școlii s-a terminat în doi ani de zile dar eu nu am avut fericirea să învăț acolo întrucât locul s-a dat în folosință după ce am terminat șapte clase elementare”.
Spre sfârșitul scrisorii, Ghiță Teodorescu își exprimă mulțumirea că este sănătos la vârsta de 76 de ani, viguros și că meseria de strungar, ciocănar, îl menține încă tânăr. Într-adevăr, este o persoană echilibrată, cu o fire puternică, dublată de o sensibilitate duioasă. De când a ieșit la pensie vine foarte rar la Vorniceni deoarece casa părintească și rudele mai apropiate au dispărut. Stă mai mult în orășelul său adoptat, s-a obișnuit cu viața de la munte și are mare grijă de gospodăria sa, de copii și de nepoți. Se bucură totdeauna de oaspeți, iar atunci când îi are, fața întreagă îi este numai zâmbet. A fost și a rămas un muncitor onest, glumeț, politicos și sociabil.

Etichete: , , ,

4 comentarii la acestă însemnare

  1. Istrate spune:

    Il știu pe Ghiță Teodorescu. Era un baiat deosebit de ceilalți tineri din sat, inteligent. Mi-l amintesc era cu o șapca frumoasă și foarte respectuos cu cei mai mici ca el. Cu tatăl meu, s-a avut foarte bine. Impreună rezolvau multe treburi la munciile agricole, mai ales pe langă stâna lui moș Mitrută Bădărău. Sunt rude. Tatal meu, Vasile M. Istrate, îl aprecia foarte mult! După cum și pe Fanea Teodorescu. Dacă d-l Ghiță Teodorescu citește aceste rânduri îl rog să-și amintească și să spună ceva despre Vasile M Istrate. Mulțumesc autorului, d-l prof. Teodor Epure, pentru grija pe care o are pentru fiii Vornicenilor. Mulțumesc și celora care se ostenesc și, din când în când, trimit câte ceva pentru ca această publicație să-și mențină scopul pentru care a fost fondată!

  2. Domnule profesor este bine că nu-i uitaţi pe cei care au plecat din Vorniceni şi.. nu numai.Să ştiţi că şi mie mi-e tare dor de profesorii care m-au format şi de colegii pe care i-am lăsat pe acele meleaguri.Aţi avut privilegiul să rămâneţi alături de cei dragi.Cei care suntem departe trăim o dramă a dorului nesfârşit după copilărie şi după cei care ne-au pregătit pentru lume. N-am să uit niciodată orele de limba română pe care le-am făcut cu dumneavoastră.De acolo am pornit. Mi-e frică că nu am scris ceva corect. Abia aştept să vă întâlnesc.

  3. Aurel Sirbu spune:

    Mi-a placut mult sa citesc acest articol care m-a adus intr-o stare de liniste deplina in acest decor alb de afara,multumesc domnului profesor THEODOR EPURE pentru medicament As dori sa aveti cit mai multi colegi care sa va scrie si dv.domn profesor sa le comentati scrisorile in revista VORNICENEANUL

  4. Mulţumesc domnului profesor Epure Teodor pentru că prin strădania sa menţine vie amintirea vornicenenilor de pretutindeni.M-aş bucura dacă veţi scrie şi despre doamna mea învăţătoare Istrate Alexandra care trăieşte departe de satul pe care l-a iubit atât de mult şi pe ai cărui copii i-a educat în intreaga sa carieră.Deasemeni,cred că aveţi destule materiale pentru a le publica şi despre regretatul domn profesor(care mi-a fost şi diriginte)Istrate Costache.Să vă dea Dumnezeu sănătate şi putere de muncă pentru a ne încânta cu frumoasele dumneavoastră articole!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.