Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Fii din Vorniceni // DIN CARTEA ALTUI RAPSOD VORNICENEAN – MIHAI V. AGACHI

DIN CARTEA ALTUI RAPSOD VORNICENEAN – MIHAI V. AGACHI

DIN CARTEA ALTUI RAPSOD VORNICENEAN – MIHAI V. AGACHI
Autor, prof. Teodor EPURE

Mihai Agache,rapsod,VorniceniÎn volumul de versuri ,,Rapsozi populari din Vorniceni” apărut la Editura Agata, în anul 2007, alături de versurile lui Alexandru Nechifor se află şi creaţia unui poet mai tânăr, Mihai V. Agache, care a trăit şi în perioada de după revoluţia din ’89.

Mihai V. Agache s-a născut la 5 noiembrie 1946 şi este fiul lui Vasile şi al Leonorei. În anul 1953 se înscrie în clasa I la Şcoala Generală Nr.2 Vorniceni. În urma unei intervenţii medicale se alege cu o infirmitate a membrelor inferioare, care îl va marca toată viaţa.

Acest incident nefericit nu l-a descurajat şi a încercat permanent să-şi învingă handicapul. La şcoală a fost un elev premiant, iar după terminarea celor şapte clase a dorit cu orice preţ să-şi continue studiile, dar nu a reuşit aşa cum ar fi vrut. A continuat să lupte cu viaţa şi necazurile infirmităţii până în ultima clipă a vieţii lui.

Împreună cu alţi membri ai familiei, lucra la confecţionatul (alesul) covoarelor. Crea modele noi şi năvădea cu uşurinţă (n.r. a năvădi, a scări – a trece firele urzelii prin iţe şi spete în ordinea cerută de modelul ţesăturii), confecţiona coşuri din nuiele de răchită, împletea mănuşi şi ciorapi din lână cu ajutorul andrelelor, iar în momentul când nu mai putea să depună un efort fizic susţinut, repara ceasuri de masă.

În timpul sărbătorilor citea cu mare plăcere Biblia (care era adusă de fratele său Petrică, dascălul), dar şi poezii de Mihai Eminescu, George Coşbuc şi Ion Minulescu.

A compus după modelul literaturii populare, care are ca trăsătură dominantă oralitatea. Versurile i-au oferit posibilitatea de a povesti, de a adresa întrebări, de a mustra sau de a reproduce dialoguri din viaţa de zi cu zi, au o încărcătură ironică remarcabilă, par spuse de un om hâtru, la „un pahar de vorbă” iar personajele par vii. Foloseşte un limbaj simplu, natural, presărat cu multe regionalisme, specifice graiului din Vorniceni sau cu expresii şi zicători populare. În prefaţa volumului arătat mai sus se preciza că a fost „un bun meşteşugar al încâlcelii şi înfrumuseţării cuvintelor”.

Istorisind scene din viaţa reală, poetul scoate în evidenţă mentalitatea omului simplu, din popor, cu bune şi rele, pe care îl laudă sau îl înfierează, după caz.

În poezia ,,Balada lui Leontin”, în care erou este un trăitor autentic din sat (Leonte), poetul combate unele racile ale societăţii contemporane, cum ar fi alcoolismul, lenea, minciuna, violenţa casnică :
,,Bău bere, bău vin
Aoleu ce mare chin.
Nici picioarele nu-l ţin”

Mort de beat, Leontin face gesturi hilare, care stârnesc râsul cititorului :
„Sare-n sus, se opinteşte,
Şi cu capu-n pat izbeşte
Nimereşte-n nişte cuie
Şi îşi face şi cucuie.”

,,Bagă-un degeţel în gură,
Scoate o fluierătură,
De rag vacile în şură.”

Scena capătă accente dramatice atunci când soţia îl roagă să se aşeze în pat ca să se odihnească. Leontin devine violent şi încearcă să o lovească cu o lopată, apoi îşi dă seama că greşeşte, cade în genunchi în faţa ei, o imploră să-l ierte şi să-i dea ceva de mâncare. Spre final devine ipocrit : „Cu blândeţe, cu necaz / Şi cu lacrimi pe obraz” şi promite că nu va mai bea:
,,Căci mă jur pe Dumnezeu
Că de acuma nu mai beu.
Iar de astăzi înainte
Am să fiu şi eu cuminte.”

Rapsodul inventează două personaje caracteristice locului, care nu realizează nimic în viaţă, dar se pricep să dea sfaturi inutile, sunt leneşe, cârcotaşe, bârfitoare şi se preocupă mai mult de viaţa şi averea vecinului decât de propria lor viaţă, pe care le numeşte Neaţă şi Nătăfleaţă, după modelul lui Păcală şi Tândală :
„Neaţă şi cu Nătăfleaţă,
Lângă gard s-au aşezat
Şi de lene stau la sfat. (…)

Neastâmpăratul Neaţă
Îi dă sfaturi despre viaţă,
Lui gură cască Nătăfleaţă (…)

Cum să caşte ochii, gura
Şi să-nghită murătura.
Cum urechile să mişte
Ca ţânţarii să nu-l pişte.”

Nătăfleaţă este atât de leneş (asemănându-se cu personajul din povestea lui Creangă) încât stă „la umbră de corcoduş” şi aşteaptă să treacă pe acolo vreo rudă, să-i culeagă nişte fructe:
,,Poate trece vreo mătuşă
Să dea lui o corcoduşă.
El mai multe ar mânca
Dar n-are cine să-i dea.”

Poezia ,,La ciuperci” evocă o scenă comico-tragică la care autorul participă în mod direct şi care-i dă ocazia să ia atitudine împotriva celor care vor să profite de munca altora şi aşteaptă avantaje, fără să depună nici un efort. Un tânăr îi cere nişte ciuperci, iar el, fiind generos, îi dă „vreo două, trei”, dar ciupercile se culeg cu mult efort şi cu riscuri („m-am şi urzicat puţin”, „chiar de te-o iubi un urs”), de aceea îl dojeneşte şi-l trimite la cules :
„Da, de vrei cumva mai multe
Du-te şi mata la munte
Şi culege-ţi câte vrei
Şi le mâncă cu mujdei!”

Decorul este proiectat în real cu toate consecinţele posibile în poezia ,,O rapsodie de ploaie”:
„Suflă vântu’o furtună
Cerul, s-a înnourat.
Hăt, în depărtare tună,
Zarvă e prin sat.”

Furtuna, cu tot alaiul ei de fulgere şi tunete, capătă dimensiuni apocaliptice ; omul rămâne un simplu privitor, mic şi neputincios în faţa forţelor dezlănţuite ale naturii:
„Fulgeră acum mai tare
Unii mult se sperie
Se cam lasă ploaie mare
Stropii cad puzderie.”

Viaţa devine mai frumoasă după ce furtuna încetează, aerul este mai pur, natura revigorată iar autorul îşi exprimă cu mulţumire sufletească admiraţia în faţa naturii:
,,Toate ies la viaţă iar,
În proaspătul aer curat.
Mulţumite de-aşa dar,
Bucurându-se ne-ncetat.(…)

„Toate intră în normal.
Cum a mai şi fost,
Atât pe vale cât şi pe deal
Cald e şi frumos.”

Poezia ,,Rugăciune” împrumută un ton religios, de comuniune perfectă cu divinitatea, încărcat de sentimente curate, care înnobilează sufletul. Credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, bucuria vieţii împreunată cu durerea şi suferinţa fizică, pacea şi dragostea faţă de semeni, precum şi nădejdea într-o existenţă mai bună, sunt principalele idei care pot fi întâlnite în această poezie. Rugăciunea, smerită şi naivă în conţinut („Doamne, din cer coboară / Fără lift şi fără scară”), menită să-i ia durerea „de la cap” şi „din tot trup”, se încheie cu dorinţa altruistă ca toţi oamenii să se bucure de mila dumnezeiască :
,,Binecuvântarea Ta cerească
Toţi creştinii s-o primească.”

În unele poezii, eroul este vestitul Bulă, care este un amestec de ironie şi ciudăţenie şi care apare ca un personaj ridicol, leneş şi dezumanizat din cauza alcoolului. Tatăl său îi recomandă să lase lenea şi să muncească, pentru că numai munca îi dă satisfacţie şi îi poate aduce noroc şi belşug:
,,Lasă lenea, lasă oful
Numai munca ţi-i norocul
Sacul plin şi polobocul.”
(„Tatăl îi dă sfat lui Bulă”)

Consumul exagerat de alcool ,,că nici dânsul nu mai ştie / câte a băut… să spuie” îl transformă într-un adevărat monstru care îşi pierde cumpătul „ţipă, rage şi răcneşte”,„ca porcul grohăieşte”, „o ţigară duhăneşte”, „cu cana el dugheşte”, „se clatină ca o răchită” sau „adoarme-ntre buruiene”(„Iată-l şi pe Bulă beat”).

Poezia obiceiurilor populare este reprezentată printr-o lungă „Urătură” (din 1997), care surprinde cu multă acurateţe şi ironie fină grava pervertire morală a unor categorii de oameni din partea locului : „oameni harnici, gospodari” care şi-au construit „case bine aranjate / Parcă sunt nişte palate”, au multe animale în bătătură, au hambarele pline de roadele pământului, sunt „mândri la volan”, „fudui, nevoie mare” însă sunt plini de invidie şi de răutate la adresa celorlalţi :
„Mai de toate au românii
Dar, se mănâncă precum câinii”.

Alţii, „s-au întrecut cu gluma” şi se mai cred pe vremea comunismului :
„Toată vara nu lucrează,
Că li-i frică de gălbează
Şi de lene, dorm în pat,
Dar, îs harnici la furat.”
Aceştia, sunt atât de disperaţi încât fură tot ce le cade în mână „până şi pe Ciorbea-l fură”: cereale, legume, fructe, păsări şi animale din ogradă, fură hainele din casă dar şi rufele murdare, iar duminica, în faţa preotului „…se jură / Că-s cinstiţi şi drepţi ca brazii”.

Unii însă sunt foarte săraci, n-au lemne, n-au strujeni, „fac focul cu tezic / Şi tot tremură de frig”, în loc de o masă bună „halesc câte-un covrig”, fac sacrificii imense să-şi cumpere un cal, ca să pară ce nu sunt. Nea Costache, exponent al acestora, atunci când bea „se-ntrece-n lăudat” cu isprăvi pe care le va face când mânzul, „bleg şi crăcănat” va creşte mare şi „va face-n gură dinţi”.

La final, poetul îşi exprimă încrederea în munca cinstită a oamenilor, în cultivarea pământului, ocupaţia de bază a locuitorilor din Vorniceni, generatoare de prosperitate şi mulţumire sufletească :
„Că de unde plugu’ ară
Se hrăneşte-ntreaga ţară”

„Cine seamănă de toate
Şi merge cu sapa-n spate
Iar la umbră nu şade
Are ce mânca, măi bade”

În privinţa materialului lingvistic folosit, constatăm că autorul foloseşte cu naturaleţe şi multă simplitate limbajul neaoş, moldovean, presărat cu arhaisme şi regionalisme specifice lumii în care a trăit. Expresii şi cuvinte folosite : ,,hârâie ca moara”, „îl papă duduţa”, „se boldeşte în tavan”, „neaţă”, „nătăfleaţă”, „tezic”, „bleg”, „strujeni” „dugheşte”, demonstrează că este un vocabular al unei lumi mai puţin instruite.

Importanţa şi valoarea acestor poezii lăsate de rapsodul popular vornicenean a fost reliefată de către Dumitru Lavric, care precizează că ,,versurile semnate de Mihai Agache sunt cronici rimate ale unor întâmplări cotidiene, portretizări ale unor omeneşti slăbiciuni, secvenţe din universul primei vârste, neîmpliniri morale proiectate într-un personaj arhicunoscut al moralităţii omeneşti contemporane – Bulă”.

Om de mare ţinută morală şi înzestrat cu un talent literar deosebit, pe care, din păcate, nu a avut ocazia să-l cizeleze, Mihai Agache este un mesager al etosului popular care a lăsat comunităţii o frumoasă amintire şi o aleasă comoară a sufletului ţărănesc.

Etichete:

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.