Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Fii din Vorniceni // BĂDĂRĂU DUMITRU – veteran de război, ce şi-a riscat de prea multe ori viaţa, agricultor de nădejde şi gospodar

BĂDĂRĂU DUMITRU – veteran de război, ce şi-a riscat de prea multe ori viaţa, agricultor de nădejde şi gospodar

Bădărău Dumitru – veteran de război, ce şi-a riscat de prea multe ori viaţa, agricultor de nădejde şi gospodar

 Autor, Gheorghe GHERMAN

DUMITRU BADARAUAvăzut lumina zilei la 6. X. 1921, având ca părinţi pe moşul Ion şi mătuşa Maria Bădărău. În căsnicia acestora au fost 9 copii – 7 băieţi şi 2 fete (majoritatea ajungând la vârste înaintate 80-96 ani). Moşul Mitruţă Bădărău era al II-lea dintre ei. Cu atâţia băieţi „pe cap” părinţii săi trebuia să „se impună”. De mici i-au învăţat cu munca şi cu nevoile, dar le-au dat şi posibilităţi să se bucure, măcar din când în când. În 1928, moşul Mitruţă păşea în clasa I. Învăţătorii lui, Ciubotaru Constantin (director), Cronţ, Olaru Dumitru, l-au educat bine, sănătos, la „şcoala veche” unde învăţa zilnic de dimineaţă şi după amiază, mai puţin joia după amiază, când copiii alergau în iarmarocul de pe toloacă. Dar „mititelul” îngrijea şi de oile din gospodărie sau era trimis să le pască. Îşi aminteşte că, într-o zi, fiind vreme ploioasă, în câmp, şi fiind frig, spre seară nu s-a mai putut întoarce acasă, prin noroaiele mari, şi a încercat să facă vreo câteva surcele, să aprindă „un focuşor” ca să se încălzească puţin. A aprins un chibrit, şi încă unul, şi încă unul… toate se stingeau… dar bunul Dumnezeu „i-a aprins” ultimul chibrit. Şi aşa a reuşit să-şi încălzească mânuţele şi picioruşele, puţin. Avea să-i marcheze toată viaţa munca de creştere şi îngrijire a oilor. Aşa se face că, într-o zi, aflat la joc (hora satului) pe toloacă, moşul Ion vine şi-i spune: – Vezi că s-a îmbolnăvit oaia aceea… du-te şi o vindecă. Şi ce a făcut moşul Mitruţă: a lăsat hora şi… dus a fost… Ca un flăcău destoinic al satului (şi chipeş) era mai tot timpul calfă, la organizarea jocurilor din sat între flăcăiandri. Tocmea împreună cu cealaltă calfă, din rândul flăcăilor „cu armata făcută”, muzicanţii de la Tătărăşeni strângea banii (taxa) de la cei care „se băgau” în horă, 80-90 tineri flăcăi şi cu cei 18-20 „flăcăi de însurat” încingeau un joc „pe cinste” pe toloaca de la Ungureanu, „stropit” cu câteva chile de rachiu, cumpărate de la dugheana Ignătoaiei.

Dar… iată că primeşte ordin de încorporare, cu un an mai devreme (în 1942) şi timp de trei luni se află la Suceava. Imediat însă este trimis pe front, pe la Cernăuţi, în Basarabia. Au fost împinşi spre est, până la Nistru şi chiar dincolo de el, până la Odessa. A avut ocazia, cu proprii ochi şi cu propriul suflet să vadă iadul pe pământ dar şi ajutorul lui Dumnezeu… Într-o zonă mai înaltă, dealul de la Friedenthal, săpat până-n „inima” lui de tranşee, în zig-zag, se adăpostea un corp de soldaţi ruşi – bărbaţi şi femei, care „supravegheau” zonele din jur, cu atenţie, încât nimeni nu putea să iasă, la suprafaţă, să înainteze.

Timp de 2 săptămâni armata română, din care făcea parte şi moşul Mitruţă, nu a putut înainta. Într-o după-amiază foarte întunecoasă s-a hotărât şi a propus altor 2 soldaţi să meargă cu el, până în apropierea dealului cu pricina. Şi pâş-pâş s-au apropiat de zidul de la poalele dealului. Stând aşa, într-o linişte apăsătoare, au auzit că se apropie 2 fiinţe şi… haţ, au pus mâna pe ele. Erau două rusoaice, cu pufoaice, care au rămas încremenite. Le-au dat înaintea lor şi ele aşteptau să fie împuşcate. El le-a făcut semne să înainteze. Şi la un moment dat le-a zis: Paşli (plecaţi). Lor nu le venea să creadă. Mai mult, s-au mai şi uitat înapoi, de câteva ori. Odată ajunse în sectorul lor, au spus, ce-au spus, că, începând din ziua următoare, nimeni n-a mai tras din tranşeele Friendenthalului şi corpul de militari români a înaintat mult. Iată răsplata de la Dumnezeu pentru fapta deosebită pe care a făcut-o moşul Mitruţă, de a nu omorî rusoaicele. Cei care luptaseră şi unii chiar se jertfiseră pentru neam şi ţară, până aici, au fost trimişi „în refacere”, în ţară. În concediu, „în refacere” s-a întors pentru scurt timp şi s-a căsătorit, cu mătuşa Teodorescu Maria din Slobozia Cordăreni, fată foarte înstărită şi drăguţă. Până la acest moment plăcut din viaţa sa, însă mai trecuse printr-o „durdură” (risc). Din Basarabia, a fost trimis, la Botoşani, cu 10 căruţe şi încă 10 soldaţi ca să aducă pâine, pe front. Ajuns, la Răchiţi (pe vale) deodată 3 avioane negre („ca păcura”), la joasă înălţime, a tras o mulţime de rafale „la milimetru” pentru că echipajele şi-au dat seama că aceste căruţe erau cu „aprovizionarea”. Dumnezeu iarăşi „a fost cu el” (sau lângă el). Cu toţii au fost luaţi prin surprindere, dar numai el (care s-a aruncat într-un şanţ, stând nemişcat, mult timp), un soldat (care, probabil făcuse la fel) şi un cal au mai rămas vii. Gloanţele stăteau înfipte în pâini ca „scobitorile în mezel” iar copertinele ciuruite milimetru cu milimetru. L-a trimis pe soldat, până-n Basarabia, să aducă alte căruţe, să ducă pâinea, pe front iar el a rămas s-o păzească. Împinşi spre Prut şi apoi spre Siret, de armatele ruse, la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste a ajuns, până în zona unui pod peste Siret. Aici a primit ordin de la superiorul său ca împreună cu încă 2 soldaţi să-l mineze. El a trecut podul şi ceilalţi după ce l-au minat, „s-au grăbit” aprinzând fitilul. N-au avut timp să-l traverseze că s-au amestecat printre fărâmăturile de beton, ale acestuia. Noroc că el deja trecuse dincolo de Siret şi a rămas… singur. A luat-o încet, încet ascunzându-se prin tufişurile râului şi cu mare greutate a găsit un loc mai strâmt (în zona localităţii) Lespezi (Iaşi) unde, în înot, în diagonala firului apei s-a agăţat de ramurile sălciilor şi s-a salvat de la înec. În ţară, însă, au fost „împrăştiaţi” acolo unde era nevoie de ei (Slatina). Ruşii urmăreau însă să-i adune şi să pregătească convoaie de prizonieri, pe care să-i trimită în Basarabia, deja, ocupată de ei.

Aşa se face că „s-a trezit” în scurt timp la Botoşani, într-un lagăr provizoriu. Câte 50-100, apoi 500-1000 până la 11000 de români, adunaţi aici îşi aşteptau soarta cu sufletul la gură (civili şi militari). S-a dovedit a avea spirit de a se descurca. Având oarece şcoală ruşii l-au ales să conducă o grupă de 100 persoane, pentru îmbarcare. La marginea Botoşanilor (spre Dorohoi), unde se afla „lagărul” erau adunaţi o mulţime de concitadini, rude, care-şi căutau pe cei dragi. Aşa a fost observată mătuşa Ungureanu (Obadă) Maria – a Ruştei a pe care a trimis răspuns acasă soţiei, că se află la Botoşani. A doua zi mătuşa Maria cu fetiţa Elena în braţe, cu traista cu merinde se afla lângă gardul lagărului. Dar nu ştia cum să-i dea traista, pentru că soldatul din pichet, era foarte atent. Deodată o aruncă şi s-a auzit şi pocnetul puştii. Dar se rezolvase problema. La ieşirea, pe poarta lagărului, printre cei 100, de care trebuia să aibă „grijă” cu atenţie sporită a intrat în mulţimea ce era în stradă. Cu soţia, fetiţa „s-au furişat” într-o vale vecină, în nişte tranşee, stând câteva ore în şir nemişcaţi, până când zgomotul trupelor s-a mai îndepărtat. Au ieşit ei, cu mare greutate şi s-au îndreptat spre şosea. Şi unde au nimerit?… Tot în faţa lagărului. Afurisită situaţie. Se îndrepta spre ei, pe şosea, un ofiţer rus, iar moşul Mitruţă „şi-a luat inima-n dinţi”, a ieşit dintre bălării, s-a salutat ruseşte (pentru că deja ştia câteva cuvinte) – Zdraiz-vuite!!, a primit salutul şi împreună cu soţia şi copilul au luat-o în direcţia opusă, spre Cişmea, prin porumbişte, la căruţa socrului care-l aştepta. S-au despărţit o parte de drum. De la o batoză (păzită de soldaţi ruşi) alte puşti au început să tragă. Dar s-a îndreptat, încet şi astfel a scăpat şi din această nouă situaţie. A ajuns în sat. Dar şi aici totul era tulburare, neîncredere, „cozi de topor”.

El însă s-a hotărât să se aşeze stăpân la casa lui, să-şi dezvolte gospodăria, să capete un „statut” de om gospodar. Cu cei 5,5 ha de pământ, pe care-l avea, cu un număr de oi, cu inventarul agricol propriu, plug, grapă, cotiugă, cai s-a gospodărit cum s-a putut. Dar în timpul foametei, din 1946-1947, a fost nevoit să-şi vândă un cal, la Bucureşti, ca să-şi pună tablă pe casă. Din cele 2 vaci, una a vândut-o. Cu cealaltă, împreună cu Nică Mitache a pus „tovărăşie” vitele la plug, vreo 4-5 ani. Încetul cu încetul, însă, şi-a refăcut numărul de animale şi şi-a reluat preocuparea de creştere a oilor, de dată aceasta pe o „scară mult mai largă” din rase valoroase (Karakul) şi ţurcană. Cu timpul el şi fraţii lui au devenit cei mai iscusiţi şi „socotiţi” crescători de oi din sat. Mătuşa … lucra alături de el, educa bine cei 2 copii, ţesea în stative, „alegea” la scoarţe din lână, albea pânzeturile de cânepă şi in, încât se poate spune, fără să greşeşti – au fost o adevărată familie unită, toată viaţa. A botezat 27 copilaşi, au cununat 15 familii de tineri şi asta dovedeşte că erau apreciaţi mult în sat.

Au mai fost şi momente grele, mai târziu. A fost în penitenciar. Învăţat de mic să fie ascultător aici nu „ieşea” din cuvântul gardienilor. Era şef de cameră, îndemna şi pe ceilalţi colegi, de celulă să se încadreze în disciplina de acolo, a spus că va merge primul la cosit nişte lucernă (12 ha) sau la cosit peluza verde, din interior chiar în zi de duminică (contrar normelor religioase, în care crede profund) şi până la amiază cu cei 10-11 puşcăriaşi a terminat toată suprafaţa încât i-a uimit şi pe superiori. La terminarea cositului peluzei ofiţerul i-a dat un săculeţ cu pere (din copăceii din jur) dar el le-a împărţit pe toate colegilor din cameră, care însă nu veniseră şi ei la cosit. Câtă mărinimie în sufletul său!!… Întrebat cum se simte acum, la cei 90 de ani, în ţara asta, a răspuns: – Bine, am pensie de 4 milioane şi mi-i destul. Iarăşi întrebat: – Cum crezi că trăiesc vornicenenii noştri? – Nu prea bine, pentru că mai ales cei tineri nu lucrează pământul, au nevoie de bani şi fac multe greşeli. Rămâne mult pământ în paragină, pârloagă. – De ce crezi că ai trăit atâţia ani? – Pentru că am fost ordonat, mi-a plăcut să fiu gospodar, să fiu respectat şi apreciat de oamenii din sat. Pentru calităţile acestea, la care am mai putea adăuga că este şi sfătos, deschis, bine informat (evenimentele din Egipt), om calculat, cu judecată aleasă, ceea ce a dus la consolidarea familiei, la statutul de om de treabă, UN OM ADEVĂRAT cum rar mai întâlneşti în zilele noastre. Cât a fost tânăr, a muncit, a băut un păhărel, a botezat şi cununat, a fost la hramuri, la cârciumă dar a avut grijă întâi şi întâi de averea sa şi casa sa. Deşi singur de 2-3 ani, cu fiul său Neculai şi nora sa se „descurcă” foarte bine; se uită la televizor, citeşte, iese la poartă, unde stă „la poveşti” cu vecinii şi admiră pe cei mai tineri, mai ales în zile de sărbătoare.

Moşule Mitruţă, m-am bucurat să sfătuiesc cu matale şi aproape toată săptămâna aceasta (31. I – 7. II. 2011) numai la fructuoasele şi bogatele informaţii pe care mi le-ai dat mi-au rămas în minte şi m-au frământat. Am încercat să stabilesc ce te defineşte. Am ajuns la concluzia că Dumnezeu a fost alături de matale toată viaţa pentru că ai trecut prin prea multe greutăţi şi riscuri, pe care te-a ajutat să le depăşeşti. N-ai vrut funcţii la primărie, dar ai fost un ţăran adevărat.

Să-ţi dea Dumnezeu încă mulţi ani să trăieşti pentru că sfătos cum te-am descoperit mai rar găseşti vornicenean, de-al nostru. Îţi sărut mâna, pentru că meriţi!!

Etichete:

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Mos Mitruta Badarau… un om simplu, dar nu intr-atat de simplu incat sa nu-l cunoasca oricare vornicenean. Cu vorba rara si apasata, cand stai de vorba cu el trebuie sa te armezi cu multa rabdare si timp la dispozitie, caci povestile sale nu prea le mai auzi astazi printre noi.
    Si pentru mine a fost o onoare sa stau de vorba cu el acum 5-6 luni. L-am gasit in curtea sa stand pe un scaun, urmarind porumbeii ce veneau de la zbor.
    Ce faci mos Mitruta?
    Ce sa fac mai Tanasal!Urmaresc hulughii lui ficioru-miu care si cum vin din cursa, caci mi-a ajunge toata viata cat am urmarit oile stand in bat(Neculai fiul sau, un mare pasionat de porumbei)Poate alta data vom scrie mai multe detalii despre pasiunile vornicenenilor.
    Mos Mitruta este pentru mine un fel de Dunitru Sarbu oierul de la 1800( cine cunoaste povestea ).
    Sa ne traiesti batrane ortoman!La multi ani!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.