Hora Unirii și întâlnirea cu Moș Ion Roată la școlile din Vorniceni

Patrioți din fire, vorniceneni au simțit bucuria Sărbătorii Unirii Principatelor Române, 24 ianuarie, la o întâlnire organizată cu Moș Ion Roată (rol jucat de prof. Gheorghe Gherman).

Impresionant a fost momentul de la Școala ,,Octavian Ionescu” Vorniceni, unde cu mic cu mare – elevi și învățători – au ieșit în curtea instituției să dovedească că sunt români și că știu să-și respecte înaintași, care au fost vrednici de fapte mărețe  pentru țară și neam.

Felicitări vornicenenilor!

 indemnul autorului: Citeşte şi încearcă
                                          să nu plângi!

Cuvânt înainte

e un fel de cutezanţă
poate am mers prea departe
cu o carte de vacanţă
pentru cei care ştiu carte

cei ce zac în opulenţă
ca-ntr-o amintire vie
să-şi alunge cu decenţă
musca de pe pălărie

de o fi nervozitate
de se va roşi chelia
îi rog prin această carte
chiar să-şi scoată pălăria

de-o fi rost de represalii
dacă-i doare scăfârlia
aflaţi domnilor – canalii
eu nu-mi dau jos pălăria.

***
Văd istoria cu jale
într-o implicare crasă
iartă-mă Caragiale
roata vremii nu mă lasă
***

îndemn
într-o lume nemiloasă
hai să cultivăm catrene
ele sunt iarna geroasă
pentru cei fără izmene

detaşare
lume înfiorătoare
plină de dureri şi drame
cu un soi de detaşare
ne hrănim cu epigrame

aleşii
când aleşii noi au toane
frunză galbenă şi verde
ei se bat pentru ciolane
ţine-i Doamne, nu mi-i pierde

valoare
să-i spunem despre valoare
marelui demiurg stăpân
viaţa este curgătoare
doar lichelele rămân

democraţie
de la munte la câmpie
pân’ la Bucureşti
te ador democraţie
dar ce scumpă eşti

elene
trei elene, trei unelte
s-au născut în ţara mea
oferind picioare zvelte
albe, trase la rindea

medicală
mişună limbrici şi salmonele
şi stafii şi clovni etcetera
ţară sufocată de lichele
mă topesc în maladia ta

cădere
cocoţată-n sferele puterii
o lichea căzu atât de rău
că se scufundară-n toiul verii
musculiţele în stârvul său

numire
printr-o hotărâre a fost uns
să lucreze bine şi să facă
portofoliul aparat de muls
ministerul preacinstită vacă

motivaţie
mari ciolane cu grăsime
agăţate sub firide
au făcut să se exprime
toţi şacalii din partide

terapie
taxe, biruri şi podvele
o, istorie, infern
precum spirtul sunt şi ele
uz extern şi uz intern

diletantism
sunt un ins din cale-afară
efemer şi diletant
şi admir la mine-n ţară
al căpuşelor instant

medicală
ţara mea, între tranziţii
primăveri şi veri şi ierni
ai ucis toţi paraziţii
au rămas doar cei interni

cratere
este soare, voie bună
peste munţii de bazalt
avem cratere pe lună
avem cratere-n asfalt

drumuri
grigorescule – maestre
tot gândindu-te la noi
ne-ai lăsat zălog şi zestre
drumul carului cu boi

banii
când ieşim goi din piscină
şi ne alungim la soare
nimeni setea nu ne-alină
decât portofelul mare

pădurile
apa duce sânge verde
apa duce roşu sânge
codrul verde-ncet se pierde
se cutremură şi plânge

lăcomie
crâncenă e lăcomia
iar prostia este mare
să trăiască omenia
baza de impozitare

dorinţa
toacă-i Doamne şi-i omoară
le închide gurile
fă prostia grea să doară
precum dor arsurile

criză
cred că din motive varii
a intervenit minunea
înmulţindu-se măgarii
s-a diminuat păşunea

criză
criză de medicamente
criză mare de biştari
dar nu-i criză de miniştri
de prefecţi de  primari

târg
care-i preţul unei hrube
dar al unei fete mari
lepădaţi-vă de bube
cumpăraţi parlamentari

gazdă
Românie, ţară gazdă
pentru celelalte naţii
plugul nostru zace-n brazdă
sub sălbatice mutaţii

visare
să privim în largul zării
să privim sub flori de tei
că se-ntoarce-averea tării
de pe apa sâmbetei

implementare
în politică-i chemarea
cu minciuna şi cu basmul
dar lipsind implementarea
nu apare nici orgasmul

eva
ea privea spre cer absentă
cu argintăria-n poală
de trei ori mai suculentă
ca regina nopţii goală

eva
apropo de două fese
carne caldă, marmoree
cu mişcări prelungi şi dese-
criminala din femeie

bazar
oferim gameţi, ovule
ce material ardent
cu virginităţi şi scule
proaspete şi second-hand

naştere
clonă ori inseminare
zonă candidă, frivolă
şi banditul reapare
cu însemn la banderolă

medicală
vieţuim în decadenţă
cu atrocităţi orale
borborisme, flatulenţă
vânturi reci, electorale

drepturi
ai un milion de drepturi
ale tale-s , fără teamă
poţi să ţipi, să plângi, să urli
nimeni nu te ia în seamă

criză
uneori câte un mahăr
se îmbogăţeşte-n criză
trântor încleiat în zahăr
ca să aibă multă priză

ecologie
taxe, reguli se extind
mediu fragil, pur sau nu
noi, intens catadicsind
ne-nverzim în deja vu

unui jude
te-ai trezit stimate jude
paşi pierduţi şi înţelepţi
din canoanele zălude
treci în lumea celor drepţi

unui jude
bu-hu-hu femeia jude
bu-hu judele femeie
dar le vede şi le-aude
când e goală cum să steie

apărătorul
speţe, cereri adrisante
suflet gol vorbind la bară
cauze odorizante
răbufnesc pe dinafară

gheorghe
pân’ să treacă puntea mare
gheorghe a-nţeles aspectul:
cu primarul văr primare
perfect simplu sau prefectul

trafic
apăraţi-vă onoarea
când în trafic vă aflaţi
să nu ignoraţi putoarea
partenerilor guşaţi

unor lefengii
demnitari cu ceafă grasă
lefengii cu leafă forte
plăci tectonice sub casă
ateroame pe aorte

corupţie
aşa-i preacinstita şpagă
prosperă din cale-afară
unii-ncearcă să le-o tragă
unul stă şi altul cară

Deși de mult râvnește statutul de membru al Uniunii Scriitorilor din România, Teodor Jacotă întărește cu argumente – argumentum fortissimum – că este mult deasupra celor ce se mândresc cu acest rang.

Acum, ca de fiecare dată, și face asta de câteva decenii – cinci cărți de poezii publicate -, Teodor Jacotă ne încântă oferindu-ne un volum de epigrame: ,,… să nu plângi!”, Editura Arena Cărții, Botoșani, 2011.

Cu vreo câteva sute bune de epigrame scrise în perioada august 2009 – august 2011, volumul se va așeza într-un loc bine meritat în literatura noastră, fiind o ,,veritabilă carte de vacanță” al cărei conținut probează forța talentului Domniei Sale de scriitor – un modern poet romantic -; în cazul de față, epigramist. Aria de cuprindere, varietatea temelor şi a detaliilor, finețea și subtilitatea mesajelor, stilul inconfundabil, umorul strălucitor şi contagios îl situează pe poetul – epigramist aproape de vârful piramidei respectivei specii literare, dacă nu cumva … chiar în vârful ei! Timpul va demonstra aceasta!

Bunul simț și modestia atitudinii în cadrul relațiilor firești, de zi cu zi, în comunitate, îl determină pe Teodor Jacotă, cu sfială și eleganță, să ne avertizeze în ,,Cuvânt înainte” la acest volum, că ,,(…) poate am mers prea departe (…)”, dar această carte e scrisă ,,(…) /pentru cei care știu carte/ (…)”. Ironia se extinde și, inundând întregul conținut al volumului, reliefează o realitate repugnantă. Starea dureroasă în care se poate cufunda cititorul, ca un laitmotiv, pe parcursul lecturii, este o presimțire pertinentă a autorului și de aceea ne atenționează: ,,Citește și încearcă să nu plângi!”. Așa, intuim calvarul care îl macină pe Teodor Jacotă pentru că asistăm la o cifozare a nației și trăim o realitate nepotrivită și întristătoare, ceea ce justifică starea de mâhnire și neîncredere, iar acest stil de abordare literară, cu un fond veritabil în esență și o formă în culori eminamente hazlii ne mângâie și ne atenuează cicatrizarea.

Autorul deși râde, în acelaşi timp, îşi trăieşte lăuntric și își exteriorizează amărăciunea sau indignarea, metaforic debordează, că anumite stări/forme ale materiei se manifestă anormal, producând durere şi suferinţe în plan spiritual și fizic.

Cititorul, de va trece prin această carte, va percepe răscolitoarea atitudine a poetului concretizată într-un puternic şi evident mesaj social cu propuneri spre îndreptare și că, pentru a întări forța dorinței sale, intră în dialog cu creatorul lumii. Verus poeta!

Tocmai aceasta sugerează caracterul original şi complex al acestei opere și, de aici, conturarea profilului unei personalităţi multiple sau, cel puţin, dualiste.
Colaborator fidel al revistei de cultură ,,Luceafărul” (din Botoşani), Teodor Jacotă a dorit să-mi încredinţeze prefațarea acestui volum de creații, fapt pe care l-am primit cu bucurie şi încredere, fiindcă e un lucru care, în primul rând, mă onorează.
Verus amicus!
Quod scripsi, scripsi!
Botoșani, 25.12.2011

Ion Istrate,
Director, Editura Agata

Ion Mircea (n. 1 septembrie 1947, Sărmaș), poet și scriitor român, este unul dintre membrii fondatori ai grupării și publicației studențești de cultură “ECHINOX” (1968).
Activitate
• Este laureatul pentru poezie al primului Festival național studențesc de literatură (București, 1969). A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, secția română-italiană. *Devine membru al Uniunii Scriitorilor (1979) și, ulterior, membru în Consiliul ei de conducere (între anii 1998 – 2002). *În 1990, prin ordin semnat de Andrei Pleșu, Ministrul Culturii, este numit redactor-șef al revistei “TRANSILVANIA” din Sibiu. În același an, este ales ca Secretar al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor. *Ca vicepreședinte și apoi președinte al Centrului European de Poezie și Dialog Cultural Est-Vest “Constantin Noica” din Sibiu (organism înființat printr-o rezoluție a Adunării Generale a Parlamentului European), a organizat două ediții ale Festivalului European de Poezie: prima, în 1992, cu tema “Încotro satul?”, desfășurată în România și Belgia, iar a doua, în 1995, cu tema “Cele două Americi – O viziune poetică”, desfășurată în România, Belgia, Olanda și Spania. *Din anul 1999 se stabilește în București. În același an e cooptat ca membru în Consiliul de administrație al “CopyRo”, Organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, București. În prezent e director în cadrul Institutului Cultural Român.
• Semnează poezie, teatru, scenarii (radiofonice și cinematografice), proză, eseu, critică literară, traduceri (din limbile italiană și franceză), literatură pentru copii.
• A publicat volumele de versuri: ISTM (1971), TOBELE FRAGEDE (1978), COPACUL CU 10.000 DE IMAGINI (1984), DIE WÜRDE DER ROSE /DEMNITATEA TRANDAFIRULUI, volum antologic în limba germană, traducere de Reimar Alfred Ungar (1989), PIRAMIDA ÎMPĂDURITĂ (1989), POEZII, antologie de autor (1996), ZALESNENÁ PYRAMIDA A INE BASNE, volum antologic în limba slovacă, traducere de Ondrej Štefanko (2000), ȘOCUL OXIGENULUI (2002), POROROCA, antologie de autor (2004).
• Este coautor (alături de Eugène van Itterbeek) al volumului EUROPA ȘI AMERICILE – O VIZIUNE POETICĂ (Editura Cartea Românească,1994).
• Poemul “CORABIA LUI NOE” a fost pus în scenă, în regia colectivă și interpretarea Companiei Thespis din Timișoara, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (1997).
• Basmul NU AM NUME sau PERECHE ÎN CĂUTAREA UNEI INIMI a stat la baza scenariului radiofonic PERECHE ÎN CĂUTAREA UNEI INIMI (dramatizare: Claudia Tița, regia artistică: Cristian Munteanu), producție a Teatrului Național Radiofonic pentru Copii (București, 1997).
• În 1998, piesa NOE CARE NE STRĂBATE MEMORIA E O FEMEIE e onorată cu Premiul UNITER pentru “Cea mai bună piesă de teatru a anului”, distincție acordată de Fundația “Principesa Margareta a României”. În anul următor, piesa vede lumina tiparului la Editura Unitext.
• Traduce din limba italiană OMUL BIZANTIN, antologie de studii de istoria mentalităților, coordonată de Guglielmo Cavallo, care apare la editura Polirom, în anul 2000, cu o postfață semnată de Claudia Mircea-Tița, și OMUL SECOLULUI AL NOUĂSPREZECELEA, coordonat de U. Frevert și H.-G. Haupt, care apare la aceeași editură, în anul 2002.
Cea mai recentă apariție editorială a autorului este OCOLUL ROMÂNIEI ÎN 80 DE POEME. Cu un jurnal de bord de Ion Mircea (Editura Media Pro, 2005). Are sub tipar, la Editura Corint, o antologie de poezie Nichita Stănescu.
• Este coordonator al volumelor: Rugăciunea TATĂL NOSTRU. Tâlcuiri de Părintele Galeriu (Editura Harisma, 2002), Cu Părintele Galeriu între Geneză și Apocalipsă. Convorbiri realizate de Dorin Popa (Editura Harisma, 2002), Cartea celor nouă Fericiri. Tâlcuiri de Părintele Galeriu și Părintele Galeriu, Astăzi (ambele apărute la aceeași editură, în 2004) etc.
• Este autorul piesei în trei acte Iisus Nazarineanul (regia artistică: Gavriil Pinte), producție a Teatrului Național Radiofonic (București, 2004).
• Din anul 2000, este titular al rubricii de critică literară “Poemul de duminică”, ulterior al rubricii “Punctul de raster” (din “Ziarul de duminică”, supliment al “Ziarului financiar”) și al rubricii “Cu ochii larg închiși” (din “Ziua literară”, supliment al cotidianului “Ziua”).
• Pentru volumul COPACUL CU 10.000 DE IMAGINI, autorul a obținut Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor (1984). În același an, a fost distins cu Premiul special pentru poezie al revistei “Luceafărul”, iar revistele “Amfiteatru” și “Viața studențească” l-au declarat, în urma unui sondaj național, “Cel mai popular poet român al anului 1984”.
• Antologia POEZII primește Premiul SOROS al Uniunii Scriitorilor (1997), iar volumul de versuri ȘOCUL OXIGENULUI, Premiul Asociației Scriitorilor din București (2003). Pentru același volum a obținut alte patru premii: Premiul pentru poezie al revistei “Ateneu” (Bacău, 2003), Premiul pentru poezie al Festivalului “Emmia” (Deva, 2003), Marele premiu al Festivalului “Dafora”, acordat de redacțiile publicațiilor de cultură din Transilvania și Banat (Mediaș, 2003) și Marele Premiu pentru poezie al Festivalului internațional “Lucian Blaga” (Cluj-Napoca, 2004).
• Poeziile autorului au fost traduse în peste 15 limbi străine.
• Ion Mircea, desemnat Laureat al Premiului Național de Poezie “Mihai Eminescu”, 2012, a primit Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani.

ZILELE  EMINESCU  13-15  IANUARIE  2012

VINERI,  13 ianuarie

Ora 9,00 – Deplasare a invitaţilor la Bălţi – Republica Moldova.
Întâlnire cu oficialităţile din Bălţi.
Depuneri de flori la statuia lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor. Vizitarea oraşului.
Universitatea Bălţi – Întâlnirea scriitorilor cu profesori şi studenţi  ai Facultăţii de Filologie.
Prezentări de cărţi, reviste, recitaluri de poezie.

SÂMBĂTĂ, 14 ianuarie

Ora 10,00 – Deplasare a invitaţilor la Soroca.
Întâlnire cu oficialităţile din Soroca. Depuneri de  flori la statuia lui Mihai Eminescu.
Vizitarea cetăţii. Spectacol de datini şi obiceiuri susţinut de localnici.
Şezătoare la Cetate, cu participarea poeţilor invitaţi.

DUMINICĂ, 15 ianuarie

Ora 9,00 – Botoşani – 15 ianuarie Ziua Culturii Naţionale. Şedinţa extraordinară a Consiliului Local Botoşani. Prezentarea invitaţilor. Alocuţiuni.
Ora 9,30 – Depuneri de coroane la statuia poetului Mihai Eminescu din faţa teatrului
Ora 10,00 – Galeriile de artă Ştefan Luchian: Vizitarea expoziţiei  de artă fotografică Ozolin Duşa – Dor de Eminescu. Expoziţie şi prezentare de carte: Poeţi botoşăneni în colecţii susţinute de Primăria municipiului Botoşani şi alte primării din judeţ (Coşula, Cordăreni şi Todireni).
Ora 10,30 – Biserica Uspenia – Te Deum.
Ora 11,30 – Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu – Slujbă de pomenire la Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Ipoteşti.
Ora 12,00 – Amfiteatrul Laurenţiu Ulici – Cuvânt de deschidere. Salutul invitaţilor.
Ora 12,15 – Lansarea antologiei Noua poezie nouă, coordonator Dumitru Chioaru. Editura Limes. Prezintă Mircea Petean. Lecturi ale poeţilor prezenţi, incluşi în antologie. • Prezentare de carte: Aurel Dumitraşcu – Carnete maro. Jurnalul anilor 1982-1990. (2 volume), Ed. Conta. Prezintă Adrian Alui Gheorghe.
Ora 13.00 – Spectacol de teatru Reţeta dragostei de Sabina Bălan, regia Lenuş Moraru şi Gelu Rîşca. Spectacolul este susţinut de elevii Atelierului de teatru al Colegiului Naţional Mihai Eminescu – Botoşani.
Ora13,45 –  Sala Horia Bernea – Vernisajul expoziţiei de pictură Lumină şi culoare – autor  Florin Prodan. Prezintă Dana Pietraru.
Ora 14,15 – Muzeul tematic Mihai Eminescu  -  vernisajul expoziţiei Eminescu – efluviile sufletului. Luminiscenţe, expoziţie de obiecte de patrimoniu realizată de muzeograf memorialist Maria Cassian.
Ora 17,00 – Botoşani Teatrul Mihai Eminescu – Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, ediţia a XIV-a, şi Opera Omnia, ediţia a XXI-a. Prezintă actorul Marius Rogojinschi. Recital susţinut de Mircea Tiberian şi Nadia Trohin.

Muzeograf relatii publice
Zaharescu Gianina

Dumitru (Mitică) Sârbu – învățător, descendent al unei familii seculare

”După cum învățământul elementar, prin care copiii învață a scrie și a citi, nu-i învață știință și literatură, ci numai îi pregătește pentru a și le însuși mai târziu, tot astfel  știința și literatura nu duc sufletul la virtute ci numai îl pregătește” – Seneca

                                                                               Autor, Teodor Epure

            Dacă pornim din vale, de la fosta baie comunală, construită în anul 1905 de către primarul Toader Fasolă și urcăm înspre partea de nord a satului, până la Drumul Liceului, modernizat nu demult, întâlnim o vatră străveche, statornicită într-un cadru natural plăcut cu grădini și case bine îngrijite, înconjurate cu garduri din fier, care a devenit cu adevărat ”leagănul familiei Sârbu”.

            Primul locuitor al acestei vetre strămoșești a fost Dumitru Sârbu, care a sosit din satul Mileanca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Și-a construit o casă în vârful dealului, cu fața la soare, lungă, înaltă, acoperită cu draniță și fără coș. Acoperișul nu lua foc pentru că fumul se răcea în ”ursoaică” iar în pod își afuma șiruri de cârnați, mușchi, costiță, pentru sărbătorile Crăciunului. Jos, în vale, în fața casei, și-a construit un șopron cu strungă necesar pentru a-și ocroti oile de intemperiile vremurilor și o fântână din piatră la care se scotea apă cu ajutorul unei cumpene.

            Sângele subțire al lui Dumitru Sârbu presupune, fără îndoială, că ar fi avut o origine aleasă, străveche, îndepărtată ; avea înfățișare de adevărat moldovean, care, în straie pur țărănești, căci purta costum național, opincar din moș-strămoși, se îndeletnicea cu creșterea oilor. Desigur, arborele genealogic rămâne în ceață, dar rădăcina este descoperită. Această familie cu înfățișare și nume românești, vorbea limba română, fiind păstrătoare și zămislitoare de datini și obiceiuri curate, oglindite în enclavele de apă vie ale unui folclor fără pereche. Toată această mândră zestre a familiei Sârbu a fost concentrată ca lumina dimineții într-un bob de rouă, prin apariția mai târziu a unui grup de intelectuali, care și-a adus o contribuție deosebită la educarea tinerelor vlăstare vornicenene. Satul în care s-a încadrat Dumitru Sârbu era constituit din oameni harnici, înstăriți și buni gospodari. Erau desigur și oameni săraci, dar erau puțini la număr cei care nu se prea omorau cu munca. Despre Dumitru Sârbu academicianul Octavian Ionescu, în cartea sa, ”Însemnări istorice despre satul Vorniceni”, mărturisește că ”avea o stână cu sute de oi și înainte de a-și sfârși viața, a lăsat cu limbă de moarte fiilor săi, Nicolae și Gheorghe Sârbu, ca la moartea lui să fie petrecut la groapă cu întreaga turmă de oi. Întâmplându-se să moară în luna mai, carul funebru învelit cu scoarțe înflorate și puhoiul de înmormântare au fost intercalate în mijlocul cârdurilor de oi și de miei, care au petrecut la groapă,  într-un chip deosebit, pe fostul lor stăpân”.

            Dumitru Sârbu a avut doi feciori: Nicolae și Gheorghe. Nicolae a avut 2 copii: o fată și un băiat iar Gheorghe a avut 5 băieți și 3 fete. Prin ceața aducerii aminte a mamei mele, am aflat că Gheorghe, bunicul său, era de statură mijlocie, cu ochi albaștri, plete albe, împletite la spate și o barbă albă, pe care o tundea cu foarfecele. Avea un trup sănătos și o minte sănătoasă. Era o fire veselă și la vreme bună și la vreme rea. Având mai mulți copii, era firesc să adune mai multă avere pentru a înzestra pe fiecare dintre aceștia. Țăran bine înstărit, cu o voință de fier, visa pentru copii săi o stare materială bună. A reușit să cumpere 80 de fălci moldovenești (circa 112 hectare) de arătură la Ibăneasa și pădurea de la Huci, sprijinit și ajutat de primarul Toader Fasolă. Era o persoană credincioasă, cu frică de Dumnezeu și toate posturile anului le ținea, cu cea mai mare sfințenie. Mergea în fiecare duminică la biserică și asculta cu evlavie Sfânta Liturghie de la început până la sfârșit, în strană, unde își avea locul. A participat la războiul de independență din 1877, după cum atestă și Octavian Ionescu în cartea sa: ”Dintre veteranii din războiul din 1877-1878 care au rămas în viață și s-au reîntors în Vorniceni au fost Gheorghe Sârbu, Nicolai Vatamanu, Costache Bădărău și alții care se numărau printre gospodarii de seamă din Vorniceni. Era o mândrie pentru tot satul când veteranii de la ’77 erau văzuți la biserică, la primărie, îmbrăcați în costum național și cu pieptul plin de decorații”.

            Înainte de a împlini 80 de ani, într-o zi friguroasă de februarie, a înhămat caii la sanie și, împreună cu doi oameni de-ai săi, a plecat pe Valea Ibănesei să taie stuf pe care trebuia să-l folosească la construcția ocolului pentru oile sale. Din întâmplare gheața s-a spart și a căzut în apă. A fost transportat de oamenii săi acasă, unde a stat la pat 8 săptămâni, după care moare. Înainte de a muri și-a chemat toți cei 8 copii și, printr-un testament verbal își împarte toată averea: oile, pământul de la Ibăneasa și pădurea de la Huci. Locul unde se afla casa este donat celui mai mic copil, Grigore, iar casa este oferită lui Costache, care s-a ocupat de înmormântarea sa. La rândul său, Costache, a donat casa mamei mele.

            Grigore, fiul cel mai mic al lui Gheorghe, s-a căsătorit cu Evighenia Dăscăleanu, care i-a dăruit 7 copii: o fată și 6 băieți.

            Grigore era un bărbat calm, răbdător, foarte calculat, nu făcea nici un pas fără să se gândească. Soția sa, Evighenia, era o femeie simplă, harnică, gospodină și pricepută în toate ale casei. Era fiica unui gospodar fruntaș al satului și cu multă avere.

            Cel de-al patrulea copil al lui Grigore a fost Dumitru, care a venit în lume la 28 august 1934, într-o zi de vară cu livezi pline de fructe, cu o bogăție de soare, care cocea harbuzul cel roșu și dulce la miez iar în toată atmosfera era o căldură înfundată. Clasele primare le urmează la școala din deal, având ca învățător pe Dumitru Olaru. I-a rămas fixat în memoria sa frumoasele serbări școlare organizate de învățătorul său cât și jocul național oina pe care-l practica în curtea școlii, cu mingi din cârpe sau din păr de cal, împreună cu prietenii săi Ștefan V. Mihai, Jîjîie A. Ioan și alții.

            Clasele gimnaziale le urmează la Liceul Rural ”Anastasie Bașotă” din Pomârla. În acea perioadă, era o adevărată tradiție pentru vorniceneni ca fiii lor să urmeze acest liceu rural înconjurat de codri seculari, care de-a lungul veacurilor au dat oamenilor arme cu care să-și apere pământul strămoșesc, fluiere cu care să-și cânte bucuria și tristețea și lemnul pentru a-și construi casele de locuit.

            În perioada anilor 1950-1953 urmează la Rădăuți în Bucovina, Școala Medie Tehnică de Cooperație. În continuare, biografia sa aproape că rezumă în limitele ei o experiență singulară. Tatăl său a fost trecut la chiaburi, impunându-i-se cote și impozite mari, pentru care, neavând posibilitatea să le achite, a trăit șicane, amenințări și chiar arestări și a fost târât prin multe tribunale. În aceste împrejurări, Dumitru nu reușește să termine cursurile liceale, fiind exmatriculat. Nu ne putem închipui ce înseamnă să nu fii primit la școală, în anii cei mai frumoși ai vieții. Numai el ar fi put să ne spună câtă dramă sufletească și câtă luciditate dureroasă era în sufletul său!

            În toamna anului 1953 este încadrat profesor necalificat de fizică și chimie la Școala Elementară din Vorniceni. Deși tânăr și fără experiență la catedră, a reușit prin lecțiile sale să pună elevii în dificultate și să le creeze incertitudini, neliniști și contradicții, gânduri și frământări de cunoaștere, trăite cu acuitate atât de el ca dascăl cât și de învățăcei. Neterminând cursurile liceale, fără diplomă de bacalaureat, este nevoit să facă pe autodidactul. Astfel își manifestă abilitatea de a se pregăti continuu. Urmează, la fără frecvență cursurile Școlii Pedagogice din Suceava, pe care le termină în anul 1955, calificându-se în profesia de învățător. În anul 1958 se căsătorește cu Valeria Lișman, absolventă a Școlii Pedagogice de Educatoare din Bârlad. Valeria, soția sa, era o femeie înțeleaptă, care inspira de la întâia vedere o trainică simpatie și o blândețe care te fermeca. Avea un suflet și o minte devotată și loială familiei. Era o ființă de o mare finețe, de o mare blândețe, cu o vorbă domoală, ponderată, ce-ți inspira dragoste și chiar duioșie. Din căsătorie a rezultat 3 copii: Larissa-Elena, absolventă a Facultății de Mecanică, secția TCM, a lucrat ca inginer proiectant la S.C. Mecanex S.A. Botoşani până în anul 2006, iar în prezent este consilier superior la Direcția Edilitare din cadrul primăriei municipiului Botoșani. Are 2 copii: o fiică absolventă a Facultății de Științe Economice Iași și un băiat student. Al doilea copil, Dan este absolvent al Facultății de Mecanică Suceava, în prezent inginer -  șef District Linii Regionale Căi Ferate Suceava. Are un copil care lucrează în poliție. Al treilea copil, Constantin, muncește în străinătate.

            În anul 1961, Mitică Sârbu s-a prezentat la examenul pentru obținerea gradului definitiv în învățământ. Fiind coleg de cancelarie mulți ani, am constatat din discuțiile purtate că-și iubea foarte mult familia, satul natal pe care nu dorea să-l părăsească niciodată. În acest context l-am întrebat dacă i-ar plăcea viața de la oraș. A stat câteva minute pe gânduri și apoi mi-a mărturisit : ”Nu merită să părăsești iarba verde a câmpurilor Ibănesei unde bunicul meu era stăpân, păduricea de la Huci care freamătă, ca să te închizi în ziduri de piatră ori de cărămidă. La oraș ploaia parcă plânge, parcă ar jeli, pe câtă vreme la țară, ploaia cade peste ogoare, peste lanuri și cântă adâncul cântec al vieții. Cum să pleci de la țară și să nu vezi frumusețea neasemuită a viscolelor albe, alergând peste câmpuri?”

            În anul 1963 este numit director al Școlii Generale Nr. 2 din Vorniceni. Chiar de la început a reușit să-și mobilizeze toți colaboratorii pentru propășirea școlii, având încredere în sine și în colegii săi, ținând un echilibru între ideile sale și opiniile altor colegi. A îndrumat pe colegii tineri și necalificați, i-a încurajat, le-a acordat încredere să pună deschis întrebările care-i frământau. Când simțea că au nevoie de un sfat acționa cu promptitudine. În momentul când aceștia se loveau de insuccese îi ajuta să nu-și piardă încrederea, să nu se descurajeze la primul obstacol. I-a ajutat să înțeleagă că viața de cadru didactic este grea, dar frumoasă și până să guste din satisfacția muncii e nevoie de multă răbdare și încredere în forțele proprii. A reușit să mențină un climat de ordine și disciplină în școală prin aplicarea corectă a regulamentelor școlare și a deciziilor luate de consiliile profesorale conduse cu mare competență și responsabilitate. Împreună cu colectivul didactic a depus eforturi susținute în vederea generalizării învățământului de 7 și 8 ani la școala cu o populație lipsită de posibilități materiale, de informații și care era la o distanță mare față de principalele instituții ale comunei.

            În anul 1971 își încheie mandatul de director și este numit învățător la Școala Generală Nr. 3 Vorniceni. Se știe că unii oameni spun cu superioritate că nu e mare lucru să predai la clasele mici, că nu trebuie multă inteligență să înveți pe cineva să scrie și să citească. Cu siguranță însă, că numai acel care își arde viața încercând să dea tot ce are mai bun copiilor pe care îi educă, știe cu adevărat ce înseamnă să fii învățător. Este vorba de responsabilitate, de lupta cu niște obișnuințe care, odată înrădăcinate e greu să mai fie înlăturate. Părinții nu mai au timp de copiii lor și-i lasă cu totul în grija învățătorului, care pune fundamentele, prelucrând cu grijă un material neformat sau format anarhic. De aceea, învățătorul Dumitru Sârbu a dezlegat cu mult simț de răspundere muchiile cărților și i-a învățat părintește carte pe cei care apoi, își vor aminti mereu de dânsul, ca de un izvor al cunoașterii, la care au deprins tainele scrisului, cititului și socotitului. Dumitru Sârbu a fost prezent zi de zi la catedră, în mijlocul colectivului de elevi, trezindu-le gustul pentru nou, frumos, adevăr, pentru aflarea tainelor ascunse între coperțile manualelor; el fiind pentru elevi  un al doilea părinte. A fost o ființă de un devotament rar, cu o judecată foarte dreaptă și cu o putere de credință și dragoste pentru elevi cum nu s-a mai întâlnit ; cunoștea în amănunt satul, oamenii, problemele comunității și se implica în rezolvarea acestora fără a sta mult pe gânduri. Era un bun gospodar, a construit o casă frumoasă, a amenajat o livadă cu toate soiurile de pomi ; muncea cu pricepere și dăruire ca un adevărat fiu de țăran, fără să-i fie rușine de munca pământului. Pe lângă activitatea pe tărâmul educației, învățătorul Dumitru Sârbu a desfășurat și o activitate în cadrul căminului cultural, unde a susținut conferințe pe diferite teme cu caracter științific, iar împreună cu elevii săi a prezentat numeroase programe artistice. A făcut parte din grupul vocal bărbătesc, care a luat premiul doi pe țară la Festivalul Național ”Cântarea României”. Frumoase și interesante activități cultural artistice s-au organizat și în cadrul cercului de citit pe care l-a condus cu mare competență. Cercul de citit își desfășura activitatea în locuința unui cetățean. Aici, se găseau și câteva cărți de literatură de la biblioteca căminului cultural, din care se citeau unele fragmente mai interesante, apoi se prezentau evenimentele interne și internaționale mai importante. Pe lângă materialele de cultură prezentate, se organizau și momente artistice. Se spuneau povești, anecdote, ghicitori de către unii țărani mai buni de gură, ceea ce ducea la prezența unui număr mare de săteni la aceste activități.

            Într-una din zilele lunii august din anul 1984, în familia sa are loc un eveniment dureros. Soția sa, Valeria, a trecut în neființă după o lungă și grea suferință. Prezentându-i condoleanțe, lacrimi grele i se scuturară fără voie pe obraz apoi ochii au început să-i înoate în lacrimi, ca într-un ocean. Glasul i s-a înmuiat iar privirea i s-a împăienjenit. Pe figura lui se putea vedea o umbră dureroasă. Orice vorbă, orice lucru care-i amintea de soția sa îl zbuciuma complet. Mi se părea că s-a topit ceva în sufletul lui, pe care-l simțeam cuprins de o adâncă tristețe. Din mărturisirile copiilor săi, după acest eveniment tragic, care i-a marcat existența, ceasuri și zile întregi, stătea singur să scrie, să citească, să se uite pe fereastră, să răsfoiască un album și rareori schimba câteva vorbe cu vecinii, rudele și prietenii. Încerca să-și readucă în minte chipul ființei iubite și împrejurările și momentele fericite prin care au trecut împreună. Ca să nu cadă într-o depresie totală, a hotărât ca în fiecare zi să-și schimbe activitatea (în afară de cea de la clasă) ;  într-o zi lucra în grădină, în altă zi vizita pământul bunicului său, iar în altă zi juca șah cu prietenii săi. Era un bun cunoscător al șahului și un bun participant la numeroase concursuri la nivel comunal, raional și regional, pentru care a primit diverse diplome.

            Cum o rază de soare se topește în toate culorile până la granița întunericului așa și persoana sa a început să se topească ușor-ușor în singurătatea în care se afla. Într-o zi de februarie a anului 1988, când zăpezile începură să mai scadă și un soare tânăr scăpa prin pânza cenușie a cerului pentru a lumina satul, Mitică Sârbu a plecat în lumea celor drepți, fără să-și termine misiunea de educator, elevii rămânând și astăzi să-l aștepte să intre în clasă. La acel moment nefericit, un fost elev de al său mărturisea cu un nedisimulat regret și emoționantă sinceritate: ”Singurul lucru pe care-l regret este că m-am despărțit pentru totdeauna de învățătorul meu, care mi-a fost de-a lungul celor 4 ani omul ce a știut să-mi dea răspunsuri la toate întrebările care m-au frământat, m-au neliniștit și m-au obsedat. A fost omul pe care l-am ascultat și ca el aș vrea să devin și eu.”

            Singurătatea l-a măcinat și l-a consumat atât de mult încât nu a mai suportat decât 4 ani fără soția sa. N-a apucat să se bucure de nepoți decât 3 ani. Despre el copiii își amintesc că ”din zăpada rezultată de la amenajarea cărărilor prin curte, tata făcea un imens om de zăpadă, care se vedea din drum şi amuzau copiii ce mergeau la şcoală. Era atât de mare că pentru a-l “decora” cu nas, ochi, gură, măturiţă, trebuia să urce pe o scară. Acest om de zăpadă se topea ultimul, târziu în primăvară, iar noi eram foarte mândri că nu mai avea nimeni aşa ceva. Tata ţinea foarte mult la noi, copiii, şi avea grijă să ne ofere în măsura posibilităţilor şi alte bucurii: excursii organizate cu şcoala, tabere, expediţii în pădurea locală,  scăldatul la iaz. Sfârșitul tăticului nostru a fost prematur și dureros pentru noi, copiii. A lăsat în urmă o amintire frumoasă familiei pe care a iubit-o, oamenilor din sat și foștilor elevi pe care i-a educat”.

            Copiii au descoperit într-un carnețel o poezie a sa, ce descrie cu fidelitate ultimele momente după dispariția soției sale, care îi impresionează puternic de câte ori o citesc :

            În casa mea de lângă drum
            Stingher și singur sunt acum
            Și toate lucrurile sunt reci,
            Soția mea s-a dus pe veci.

             Și-i o tăcere peste tot
            Să stau singur nu mai pot
            Mai merg la școală ori în sat
            Mă culc dar nu mai dorm în pat.

             Simt peste tot prezența ei în casă
            Purtarea ei cea mai aleasă
            Cu mine, cu Costel, cu Dan
            Și cu Larisa, dar e-n van.

            De-acolo unde-i dusă ea
            Nu vine să mai fie a mea
            Iar nepoțica, mititica
            N-o s-o vadă pe bunica.

             A trecut în neființă la 54 de ani și ar fi realizat mai multe pentru copii, nepoți și comunitatea vorniceneană dacă-l mai ținea Dumnezeu pe acest pământ.

                   Îmi  ninge-n suflet cu-amintiri şi astăzi, tată drag,
                  Tesimt aproape chiar de eşti pe-al Raiului sfânt prag…
                  Braţele timpului m-au strâns în locul tău, la piept
                  Dar nu-s ca braţul tău cel fin pe care-l tot aştept …

                   E prima iarnă ce m-a-nchis într-un coşmar intens,
                  Zăpada cade-ncet şoptind cuvinte fără sens …
                  Atât de multe-aş vrea să-ţi spun, dar nu vreau să fii trist
                  Ştii că mi-e greu deşi te mint… trăiesc, dar nu exist !

                   Te-am întrebat cândva, demult, de cei plecaţi spre cer
                  Se mai întorc ? … Mi-ai spus că nu … dar eu  să vii  mai sper …
                  Şi de ţi-e bine-acolo sus când  îngerii te strâng 
                  La pieptul lor … Să-mi spui în vis şi-atunci, n-am să mai plâng  …

                  Poate că-n râul care-a curs din ochii mei, te scalzi, 
                  Iar lacrimile mele-ţi sunt văpăi în care arzi …
                  Îmi spune mama zi de zi  durerea vrând să-mi ia, 
                  Dar nici pe ea n-o pot opri din plâns, oricât aş vrea …

                   Mi-e dor , drag tată , să te strig şi să-mi răspunzi mai sper , 
                  Dar o tăcere a-nghiţit fâşia mea de cer…  
                  Spre care flori trimit acum şi-o candelă arzând,
                  Să lumineze calea  ta, oriunde-ai  fi, oricând …

…
                  (din volumul Atingeri Divine)

Autor, Gherghe CHIRILĂ

 Mente et maleo !
Minte și ciocan, deviza geologului.

Eu nu ştiam prea bine limanul spre care
Porneam cu ciocanul la drum,
Ce demon mă punea-n mişcare,
Ce taină mă-ndeamnă şi acum.

Simţeam doar cum m-apăsau pereţii
Şi că-mi doream o fugă-n viitor
Deși … (în scurtul popas al vieţii),
Aceasta șansă nu-i dată unui biet călător.

Aşa că… (văzând că prilejul dorit s-apară, n-a vrut),
Purces-am călătoria prin viaţă cuminte,
Cu tot ce ține de  trecut
Şi cu speranţa viitorului în minte.

Mi-amintesc şi-acum tăpşanul,
Pe care prospecţie faceam,
In faţă purtam doar ciocanul,
In spate rucsacul aveam.

Acolo-n târgul de munte,
(Pe Sirenei la patru, am stat),
Cunoscut-am doamne de frunte
Şi-un fost holtei abia-nsurat.

Aici făcut-am ucenicia
Şi la noutăţi, interes aveam,
Cu bădia aprofundam teoria
Iar cu madam, o aplicam. 

Apoi pe o vreme ploiasă,
Mi-am strâns rapid avuţia
Şi-am pornit grabit catre casă,
Fiind așteptat de coana Maria. 

M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiaşi tainic resort, 
Caruia îndeplinindu-i vrerea,
Făceam risipă de efort. 

Bucați din trecut luat-am prin gene,
Prezentul lăsăndu-l să-mi curgă prin vene,
Puterea resortului ce dainuie-n mine,
Să fug în viitor… și acum mă susține !
…………………………….
De la atâtea privelişti fugare
Ceva în inimă port,
Amintiri răscolitoare,
Parfumul trecutului mort.

Că aşa mi-a fost viaţa, o goană!
(Şi astfel durerile trec)
Cu rămâi sănătoasă cucoană,
Că-mi iau ciocanul, rucsacul și plec.

Trec anii, trec …

 Autor, Dr. Dan PRODAN

         Iată-ne ajunşi la vol. X, 2011 al AMS, editat de Muzeul Judeţean Botoşani. Volumul aniversar cuprinde un Cuvânt-înainte explicativ, Lista colaboratorilor şi Abrevierile utilizate în cadrul periodicului botoşănean (în completare se vor consulta şi: Bibliografia Istorică a României, vol. XI-XII, Editura Academiei Române, 2007-2010 (Abrevieri); AMS, IX, 2010, Botoşani, pp. 12-14), include şase secţiuni tematice, cu articole şi studii inedite.

            Prima secţiune, intitulată convenţional-didactic Epoca veche-arheologie, adună trei contribuţii tematice elaborate de Maria Diaconescu (despre aşezarea neolitică de la Vorniceni-Pod Ibăneasa, jud. Botoşani), Aurel Melniciuc (cere tipologizează aşezările Culturii Cucuteni din zona Jijia superioară-Başeu) şi Mihai Cornaci (care prezintă trei emisiuni monetare ale împăratului Traian, cuceritorul Daciei, cu 1905 ani în urmă).

            Următoarea secţiune, a doua, denumită Epoca medie, reuneşte cinci contribuţii care analizează evoluţii istorice derulate între secolele XII-XIX. Astfel, Alexandru Pânzar lansează o ipoteză incitantă referitoare la originea lui Stanislav de Ielova-Rotompan, boier în sfatul Ţării Moldovei la sfârşitul secolului al XIV-lea şi la începutul celui următor. Turcologul Mihai Maxima formulează consideraţii generale referitoare la Brăila otomană între 1538-1711. Andrei-Liviu Prodan prezintă trecutul istoric al Sighişoarei şi oportunităţile turistice ale oraşului-muzeu în aer liber. Maria Del Pilar Chouza-Calo  analizează dubla ipostază a receptării Mariei Magdalena în Contrareforma spaniolă: simbol iconografic şi subiect literar. Daniel Botezatu prezintă evoluţia unor sate din ocolul târgului Botoşani, aflate în stăpânire particulară, între secolele XVI-XIX. 

            Secţiunea a treia, intitulată generos, cronologic-tematic, Epoca modernă, include 10 contribuţii specifice. Nicoleta Delia Vieru şi Paul Narcis Vieru prezintă caracteristicile cadrului natural şi ale urbanizării Municipiului Botoşani în secolele XVIII-XX. Vasile Adăscăliţei analizează evoluţia culturală a oraşului Dorohoi în perioada 1849-1864, sectorul Învăţământ. Dan Prodan conturează ultima etapă cronologică (1989-2011) a bibliografiei tematice Alexandru Ioan Cuza-Unirea din 1859. Gheorghe-Florin Ştirbăţ prezintă concepţia ideologică şi activitatea politică a grupării conservatoare „Centru” în deceniul opt al secolului al XIX-lea. Bogdan Caranfilof structurează caracteristicile conservatorismului românesc, în perioada sa clasică de manifestare, pe direcţiile: origini doctrinare, ideologie, partid politic, guvernare, oameni politici reprezentativi. Gică Manole prezintă un studiu de caz „conservator”: omul politic Titu Maiorescu şi evoluţia relaţiilor sale cu liderul conservator P.P. Carp, de la prietenie la duşmănie politică. Ştefan S. Gorovei publică trei scrisori ale Ecaterinei N. Iorga către Elena Gorovei (1904). Ştefan Cervatiuc prezintă un set de documente inedite despre viaţa şi activitatea profesoarei Ortansa Buzoianu. Sergiu Balanovici reconstituie traseul misiunilor de pace şi de război ale Diviziei 8 infanterie în perioada 1914-1916. Bogdan Popa lămureşte legăturile ideatico-educaţionale ale lui N. Iorga, mare formator de caractere umane, cu mişcarea „Cercetaşilor României”, în perioada foarte grea a Primului război mondial.

            În secţiunea a IV-a, Epoca contemporană, sunt cuprinse 12 contribuţii tematice. Radu Filipescu prezintă problema românilor transnistrieni în dezbaterile Parlamentului României Mari (1919-1937). Ştefan S. Gorovei, harnic editor de izvoare istorice epistolare, publică 11 scrisori ale comunicării letrice între Artur Gorovei şi Constantin Gane, ultimul cu o etapă botoşăneană în  biografia sa. Gheorghe I. Florescu analizează Memoriile lui Nicolae Iorga, ca izvor istoric subiectivo-obiectiv situat între aidé-memoire şi document istoric (la aniversarea Nicolae Iorga 140 / 1871-2011). Iulian-Cătălin Nechifor realizează o radiografie pertinentă, obiectivă, a economiei româneşti în perioada 1948-1958. George-Lucian Arhip ilustrează fotografic câteva momente din viaţa şi activitatea preotului rural Victor Mironescu, de la Miorcani, jud. Botoşani. Gheorghe Median omagiază o victimă a terorii comuniste, dr. Nicolae Merişor, la 90 de ani de la naştere. Ana Florescu prezintă activitatea artistică şi expoziţia retrospectivă ale pictorului Rudolf Schweitzer-Cumpăna. Gabi Gomboş lansează o ipoteză incitantă referitoare la cauza morţii scriitorului Mihail Sadoveanu (1961). Mihai Matei readuce în atenţia noastră activitatea didactico-educativă şi ştiinţifică-de cercetare (cu a sa monografie Pedagogia lui Creangă, la 70 de ani de la tipărirea ediţiei I) a prof. I.D.  Marin, în perspectiva celor 100 de ani de la naşterea sa (1912-2012). Eduard Setnic prezintă câteva impresii ale unor vizitatori la Muzeul Regional Botoşani, în 1960. Violeta Budăi-Damaschin  formulează propuneri de reorganizare tematică a expoziţiei permanente din Casa Memorială „Nicolae Iorga” din Botoşani, după reabilitarea arhitectonică a acesteia în 2010-2011(la aniversarea Nicolae Iorga 140 / 1871-2011). Ionel Bejenaru conturează o secvenţă din activitatea muzeistică a regretatului ştefanolog Leon Şimanschi la Botoşani, în 1961.

            Secţiunea a V-a, Note bibliografice, include 3 prezentări de cărţi şi periodice. Astfel, George Arhip prezintă sumarul publicaţiilor periodice editate de Muzeul Judeţean Botoşani, Hierasus şi Acta Moldaviae Septentrionalis, între 1978-2011. Dan Prodan realizează prezentările generale ale unor cărţi apărute între 2007-2011. Steliana Băltuţă conturează limitele universului antropologic al măştii şi al simbolurilor ei, pe baza unei monografii consacrate acestui obiect mirific, elaborată de Emilia Pavel..

            Ultima secţiune, a VI-a, In Memoriam!, prezintă medalionul Gabriela Zizi Coroliuc, semnat de Ionel Bejenaru.

            Paternitatea şi responsabilitatea ipotezelor, afirmaţiilor, concluziilor etc. din contribuţiile incluse în AMS, X, 2011, aparţin exclusiv autorilor acestora, conform Codului Penal. Acum, după apariţie, nu ne rămâne decât să parcurgem contribuţiile incluse în AMS, X, 2011 şi să manifestăm atitudini ştiinţifice obiective, critice, faţă de analizele, concluziile sau ipotezele formulate în articolele şi studiile periodicului. Volumul următor, XI, 2012, va include contribuţii cu tematici diverse, dar şi referitoare la evoluţii istorice şi aniversări / comemorări specifice zonei Botoşani.

*

            În cadrul grupajului comemorativ 70 de ani de la trecerea Prutului (1941-2011), periodicele istorice Magazin Istoric şi Historia includ noi contribuţii tematice. Astfel, Magazin Istoric, XLV, nr. 11(536)-noiembrie 2011, pp. 19-23,  publică extrase din “Jurnalul colonelului Vasile Scârneci” de pe fronul anti-sovietic (iulie 1941), secvenţa Forţarea Nistrului, document memorialistic foarte important aflat sub tipar la Editura Militară din Bucureşti, ediţie îngrijită de Adrian Pandea. În continuare, Alexandr Gogun şi Ivan Dereico, istorici ruşi stabiliţi la Berlin, realizează o incursiune “În catacombele Odessei”, între octombrie 1941-aprilie 1942, descriind condiţiile tragice, canibalice, în care a trăit şi a acţionat un grup de NKVD-işti odessiţi, până la auto-anihilarea comandoului fanatic (pp. 24-26). In nr. următor, 12 (537)-decembrie 2011, pp. 43-46, al Magazinului Istoric, se continuă publicarea paginilor “Jurnalului colonelului Vasile Scârneci” cu secvenţa Spre Bug.

            Celălalt periodic lunar, Historia, XI, nr. 119-noiembrie 2011, pp. 48-53, continuă publicarea paginilor “Jurnalului unui preot militar”  pe frontal de Est,  căpitanul Marin H. Dumitrescu, cu amintirile zilnice, pline de tragism belic, din lunile iulie-august 1941. În numărul următor, 120-decembrie 2011, pp. 50-55, istoricii Manuel Stănescu şi Florin Cristescu au exprimat puncte de vedere, plecând de la realităţile perioadei, referitoare la oportunitatea / inutilitatea continuării campaniei anti-ruseşti a armatei române, după cucerirea Odessei la 16 octombrie 1941, pentru cucerirea Sevastopolului şi a Peninsulei Crimeea. În 2012, în periodicele de popularizare istorică amintite, se va continua publicarea unor articole şi izvoare istorice referitoare la campania anti-bolşevică a armatei române pe frontal de Est, în 1942, cu unele extensii temporale.