Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Fapte din trecut // AMINTIRI, EVOCĂRI, CONFESIUNI

AMINTIRI, EVOCĂRI, CONFESIUNI

Pasaj din cartea ,,Amintindu-ne de liceu”, apărută la Editura ,,Junimea” din Iaşi – 2010, autor Eugenia Merenciuc (Vasile)

,,(…)AMINTIRI, EVOCĂRI, CONFESIUNI

Personalitatea profesorului Teodor Epure (n. 1939, Vorniceni) poartă amprenta unei distincţii intelectuale fără cusur. Poate şi datorită faptului că specialitatea sa este limba şi literatura română. A absolvit Facultatea de Filologie la Universitatea „A.I. Cuza” din laşi. Asta după ce a debutat în învăţământul din Vorniceni în 1956, ca învăţător, absolvent al Şcolii pedagogice de la Şendriceni, Dorohoi. Fiind perioada de reformare şi consolidare a învăţământului din România, începută în 1948, se poate spune că Teodor Epure a fost unul dintre „pionierii” învăţământului modern din sat. Dintre toate cadrele didactice care s-au născut şi au muncit în Vorniceni, Teodor Epure este profesorul cu cea mai lungă carieră în învăţământ: 50 de ani de activitate la catedră, pe parcursul cărora 21 de ani a fost, în paralel, şi director. Numele său este strâns legat de Liceul de cultură generală din Vorniceni, pe care l-a condus între 1971-1975. Dedicându-şi viaţa şi cariera satului în care a văzut lumina zilei, Teodor Epure a fost martorul tuturor evenimentelor şi întâmplărilor petrecute în sânul şcolii, al comunităţii din localitate, iată de ce răspunsurile sale la întrebările din interviul ce urmează sunt un exerciţiu de sinceritate, o spovedanie, un prilej de reconstituire prin prisma personală a realităţilor şi adevărurilor din anii când a existat liceul.

 

Domnule profesor Teodor Epure, trebuie să vă mărturisesc din capul locului bucuria (reîntâlnirii cu dvs. în cadrul acestui dialog, esenţial, după părerea mea, pentru readucerea în memoria celor care vor răsfoi aceste pagini, amănunte importante despre Liceul din Vorniceni. încep prin a-mi exprima convingerea că perioada cât a existat liceul, între ’63 -75, a fost una de glorie a învăţământului vornicenean… Ce ziceţi?

Da, a fost o perioadă de glorie, pentru că avem foarte mulţi absolvenţi de liceu care ne fac cinste în întreaga ţară. Avem procurori, profesori, ingineri….avem oameni care s-au afirmat în toate domeniile. Sunt foarte mulţi cu activităţi în domeniul armatei, au fost piloţi, au avut funcţii deosebite în armată… O glorie într-adevăr! Şi mulţi dintre ei sunt în învăţământ, unii chiar la Vorniceni. Deşi a fost un liceu la ţară, cu dotări mai puţine faţă de oraş, totuşi a fost o disciplină şi o încredere a elevilor în profesori, încât unii au avut rezultate foarte bune. Avem pe Sava Eugen – colonel, pe Panaitescu Ion – general…

 

De fapt, cum se desfăşura învăţământul atunci, pe vremea comunismului? Erau constrângeri de ordin politic?

Nu, nu erau. Bineînţeles, erau activităţi pioniereşti, pe linie de UTC, activităţi educative, sportive, concursuri literare, artistice, se organizau în cadrul şcolii întreceri pe linie artistică şi chiar între şcoli erau aceste întreceri: corurile…, vă amintiţi, cred…, un rol deosebit avea Dionisie Pădureţ, care a produs corurile respective.

 

Exact, îmi amintesc foarte bine de momentele acelea când urcam pe scena Căminului cultural, la serbările artistice, care atrăgeau ca un magnet.., sala era plină ochi. Era extrem de spectaculos ceea ce făcea profesorul Dionisie Pădureţ pentru viaţa cultural-artistică a satului, faptele sale artistice rămân de neuitat… El a fost cel care a înfiinţat liceul. Se poate spune aşa?

Da, da. el l-a înfiinţat. Bine, aşa s-a întâmplat…, el era director atunci.

 

Nu mă îndoiesc o clipă că ştiţi exact povestea, întâmplarea fericită, împrejurările în care s-a înfiinţat liceul…

În discuţiile pe care le-a avut Dionisie Pădureţ cu Inspectoratul general şcolar de atunci, al regiunii Suceava, un rol deosebit l-a avut Manolache Vasile, care era şeful Secţiei de învăţământ a raionului Săveni. Un sprijin deosebit l-a dat M. Vasile, împreună cu organele de partid care erau pe vremea aceea. Cu ajutorul lui Manolache Vasile, Dionisie Pădureţ a făcut un raport, în care s-a arătat că în Vorniceni există un număr mare de elevi care termină 8 clase, de unde se putea recruta. Pe urmă s-a arătat că absolvenţii claselor a VIII-a din satele vecine au posibilităţi să vină la noi, la şcoală. A fost popularizat acest liceu prin Secţia de învăţământ, al cărei şef era atunci Manolache Vasile, şi unde inspector era Ciocoiu Mihai, care fusese înainte directorul şcolii din Vorniceni. Ciocoiu Mihai era atunci inspector la Săveni şi director de şcoală la Ungureni şi ne-a sprijinit mult, popularizând ideile propuse de Dionisie Pădureţ şi de către un grup de cadre didactice de la Vroniceni.

Fac o precizare necesară, pentru a-i păstra prioritatea lui Dionisie Pădureţ în parcurgerea etapelor înfiinţării liceului: in toamna lui 1961, Dionisie Pădureţ avea deja strânse în „dosar” toate datele cerute de Mihai Burlacu, inspectorul şef al Inspectoratului şcolar Suceava. Dar să revin: întotdeauna m-am gândit că existenţa liceului a fost o mare şansă pentru tinerii din sat…

Un mare noroc şi o mare şansă pentru că altă posibilitate nu aveau. Erau copii de oameni nevoiaşi.

 Liceul rămâne un punct de referinţă pentru învăţământul din sat şi datorită faptului că profesorii din Vorniceni au avut ocazia să predea şi la liceu.

Eu pot să vă spun că la origine sunt învăţător. Sun absolvent al unei şcoli pedagogice de la Dorohoi. Pe urmă am făcut facultatea. Am lucrat înainte de a fi profesor, ca învăţător.

 Pe vremea aceea, iată, la câţiva ani după război, aţi avut noroc că părinţii dvs. au avut posibilităţi materiale să vă trimită acolo, la Şendriceni.

Posibilităţi nu prea erau, pentru că era totuşi după război, era după seceta din ’46-47, după război au intervenit „cotele”: o cantitate de cereale trebuia dată la stat, obligatoriu. Pe urmă s-a înfiinţat întovărăşirea agricolă. Părinţii n-au vrut să treacă la întovărăşire, le-au transferat pământul dintr-un loc în altul…

 …a fost o perioadă de zbucium pentru sat…

…de zbucium, foarte grea…

 Titulatura liceului care era? Ce scria pe ştampilă?Prima dată aşa s-a spus: Liceul de cultură generală; făcea parte din categoria liceelor teoretice. „Liceul de cultură generală Vorniceni”, aşa scria pe ştampilă şi aşa a rămas până când liceul şi-a încetat activitatea. Mai întâi am avut un rând de clase, apoi am avut şi clase paralele – real şi umanistic. Dintre elevii care au terminat profilul real, mulţi absolvenţi, având matematica la bază, au făcut facultatea şi au ajuns ingineri.

 Am dedus din ceea ce-am citit în volumul dedicat primei promoţii, „Promoţia 1967″, şi din ce am vorbit cu unii colegi de şcoală, din Vorniceni, că nu se cunoaşte în detaliu motivul închiderii liceului din Vorniceni? Aşadar, care-i adevărul, cum s-a desfiinţat acesta, domnule profesor?

S-a desfiinţat pe motivul că nu aveam internat, nu puteam asigura cazare şi masă pentru elevi. Şi al doilea motiv: s-a introdus atunci în învăţământ activitatea tehnico-productivă şi trebuia să avem ateliere şi specialişti pe aceste ateliere. Atelierele trebuia să fie bine dotate cu strunguri, cu tot ce era nevoie…

 Era vorba de schimbările intervenite în învăţământul liceal în „epoca de aur”, multe licee trebuia să aibă profil tehnologic. Putea avea parte satul în continuare de liceu, de unul industrial? Puteaţi propune asta, ca director?

Da, puteam… Şi am propus. Dar ei au motivat că nu sunt posibilităţi materiale. Am spus: la liceul industrial trebuia specialişti, ingineri care să predea, în al doilea rând trebuia să avem atelierele respective, acestea trebuia să fie dotate, iar noi nu aveam posibilităţi pentru asta. Şi acuma, nu ştiu dacă ştiţi: până acuma, „Şcoala nr.3″ a fost „Şcoală de arte şi meserii”. începând din toamna lui 2009, nu s-au mai primit elevi pentru clasa a IX-a. S-a desfiinţat „Şcoala de arte şi meserii” şi rămâne doar şcoală generală de 8 clase, bineînţeles va fi cu 9 clase, acum, cu noua lege a învăţământului care va fi propusă spre aprobare. Deocamdată este clasa a X-a, care este în curs de lichidare. De ce? Am vorbit cu directorul Eugen Muraruşu, care mi-a spus că a venit o comisie care a stabilit că şcoala nu corespunde standardelor UE pentru a rămâne în continuare şcoală de arte şi meserii.

 V-aş ruga să faceţi un efort de memorie şi să relataţi exact momentul când aţi primit vestea desfiinţării liceului nostru. Cum s-a întâmplat?

Cum s-a întâmplat? Parcă era prin aprilie, 1973; mă cheamă la telefon, de la oră. La telefon era secretara de la Inspectoratul şcolar Botoşani: „Inspectoratul şcolar a hotărât ca de la 1 septembrie să nu mai organizaţi examen de admitere la liceu pentru că s-a decis închiderea lui”. Ei, am fost foarte, foarte şocat şi revoltat. Am dat imediat telefoane, am vorbit cu inspectorul Mihai Matei, care era inspectorul general al Inspectoratului şcolar Botoşani atunci şi care mi-a spus: „nu aveţi internat, ăsta e motivul principal. Elevii care vin din diferite localităţi n-au unde locui, gazdă nu găsesc, dacă găsesc nu se pot împăca cu oamenii la care stau în gazdă. Ei trebuie să stea la internat, ca să putem organiza cu ei meditaţii, să organizăm alte activităţi. N-avem cum să facem asta pentru că sunt împrăştiaţi pe la diferite case”. Ăsta a fost unul din motivele importante, au spus ei. însă motivul important a fost altul. Noi ştiam mai dinainte, că erau discuţii: sigla liceului nostru trebuia dată satului Flămânzi, din comuna Nicolae Bălcescu. Ca unitate şcolară, numărată ca instituţie şcolară liceală la nivel de judeţ, liceul nostru a fost transferat la Flămânzi, care mai târziu a devenit oraş. Aşa a dispărut liceul nostru, pentru ca în locul lui să se înfiinţeze acolo liceu de cultură generală, liceu care există şi astăzi. Asta a fost realitatea! A fost o pierdere foarte mare pentru satul nostru.

 Credeţi că se putea face, totuşi, un internat în sat?

Nici nu s-a pus problema.

 V-aţi gândit la acest lucru?

Ne-am gândit, dar nu s-a pus problema pentru că nu erau posibilităţi materiale. Cine să facă internatul? De unde bani? Trebuia o clădire, trebuia personal, trebuia administrator, iar acesta nu era pus pe statul de funcţiuni…

 Presupun că aţi făcut totuşi propunerea asta. Aţi lansat ideea?

Nu, n-am făcut propunerea asta. Doar am discutat la nivel de şcoală, cu cadrele didactice; vorbeam noi: „bine, dacă facem internat, cine face clădirea?” Trebuia dotări. Am discutat cu primarul care mi-a spus: „noi nu avem bani, nu avem propus în buget aşa ceva, nu putem rezolva treaba asta”.

 Putea CAP-ul?

Nu, nu erau interesaţi. Ei erau interesaţi să îndeplinească planul, aşa era atunci. Aşa era programul: noi intram la ore la 1 noiembrie, iar până atunci lucram pe câmp, cu toţi elevii.

 Da, făceam practica agricolă. Lumea liceului se interfera cu lumea cealaltă, frustrată, a C.A.P.-ului, e-adevărat…

Bineînţeles, şcoala avea un plan economic de îndeplinit, care era o groază pentru noi, o teroare… Noi, şcoala, aveam o evidenţă: câte hectare am prăşit, câte hectare am tăiat porumbul… Mergeam mai întâi la CAP şi făceam cu ei un contract şi stabileam: cât costă hectarul de prăşit? 500 de lei, de exemplu. Atât trebuia să ne plătească. Dar ei nu ne dădeau banii. Nu aveau de unde. Pentru munca noastră, tot nu ne dădeau banii. Ei nu erau în stare să ne plătească nici măcar pentru munca pe care am prestat-o. Şi-atunci de unde să aibă bani să facă clădire pentru internat? Nu, nu se putea. Era ideologia comunistă, aşa era atunci. Am avut nişte oameni la CAP cu care nu te puteai înţelege: el ştia una şi bună; când venea secretarul de partid de la judeţ la el, nu se mai uita la noi. Era unul Georgescu, secretar de partid atunci, care răspundea de problemele agriculturii şi care, mi-amintesc, l-a luat pe inginerul şef din comună, i-a legat mâinile şi la dus la miliţie, pentru că nu a îndeplinit planul agricol…

 Păstrez mereu în minte imagini din anii de liceu cu noi, elevii, îmbrăcaţi în uniformă, cu numărul de înmatriculare prins pe mânecă. Faptul că eram obligaţi să venim la cursuri în uniformă, că făceam curăţenie în şcoală – era un lucru bun?

Da, era un lucru bun. Dovadă că acum, la ultima întâlnire a primei promoţii, s-a evocat disciplina care era atunci, seriozitatea colectivului didactic, elevii erau disciplinaţi, nu aveau alte activităţi străine de activitatea lor de elevi. Erau respectuoşi faţă de profesori şi aveau interes deosebit pentru carte.

 Dacă nu există liceu în localitate, iar oamenii nu au posibilităţi materiale sa­şi trimită copiii mai departe, la studii, credeţi că va mai avea intelectuali satul nostru?

Intelectuali mai puţini va avea. Dacă facem acum o statistică a elevilor din sat care sunt în prezent la facultate, vom vedea că aceştia sunt foarte puţini. Dacă este cazul, merg în agricultură sau pleacă din ţară, pe undeva, ca muncitori.

 Ei da, plecarea tinerilor la muncă în străinătate este acum un lucru obişnuit, legitim, necesar…

Sunt mulţi plecaţi, dar vor veni înapoi! Dar dacă privim situaţia asta cu plecarea şi din alt punct de vedere, vedem că în momentul de faţă a scăzut în sat infracţiunea. De ce? Infractorii au plecat! Şi nu prea mai avem momente neplăcute. Erau multe bătăi, multe altercaţii. Acum e linişte în sat. Dar au devenit liniştiţi şi acolo. în special, în Italia au plecat. Aici era ambiţia, mândria, care ducea la conflicte, la altercaţii.

 Din ceea ce spuneţi pare că a existat o tradiţie în Vorniceni din punctul ăsta de vedere. în tinereţea dvs. aţi asistat la astfel de evenimente neplăcute?

N-aş putea spune că a existat o tradiţie, totuşi au fost momente de altercaţii, am văzut eu cu ochii mei aceste momente, dar ele, am spus: din orgoliu, din familie, că ei sunt cineva în sat… Şi mai ales în urma consumării băuturilor alcoolice. Acum se consumă foarte mult băuturi alcoolice. Barurile sunt pline. Şi interesant e că, alături de cei tineri, consumă şi cei bătrâni. Vin la crâşmă şi consumă băutură. E neplăcut ce spun, dar ăsta e adevărul.

 Să revenim la liceu, pentru a vă întreba ceva cu riscul de a vă irita: s-a atins Securitatea de liceul nostru? Au venit la şcoală pentru a vorbi cu elevii? Au existat în liceu profesori sau elevi care au „comunicat” cu ei?

Securitatea? Dacă au venit la şcoală? Da, au venit! Au fost la şcoală, s-au interesat, au discutat cu elevii. Nu ştiu ce-au discutat, dar au fost, au venit de la Botoşani, s-au interesat… Dar din şcoală n-au fost profesori care…,sau poate au fost, dar nu i-am descoperit eu. Fiind director, ei discutau cu mine şi eu ştiam că sunt de la Securitate. Au luat legătura direct cu elevii! Eu de fapt nu ştiam ce vorbeau cu elevii. Mie îmi spuneau doar atât: „vreau să vorbesc cu elevii”. Şi eram de acord: „da, poftiţi”. Dar ce vorbeau cu ei, nu ştiu, nu-mi spuneau.

 Aţi fost şi sunteţi profesor de limba şi literatura română. Aţi învăţat elevii din sat să se exprime corect, să înveţe să vorbească frumos româneşte. Dvs. cum v-aţi ales specialitatea asta şi nu istorie sau geografie sau altceva? Aveţi aşa…, o poveste de început?

Poveste de început nu am. M-am gândit, în primul rând, că limba asta e foarte stricată la unii. Şi am zis că poate trebuie să-i învăţ pe aceşti copii să scrie corect şi să vorbească corect. Aşa, special nu… Eram un cititor pasionat de literatură, mi-a plăcut literatura clasică, chiar şi cea universală. Şi-atunci am zis: ia să încerc la facultatea de filologie. Dar vă spun cinstit că mai mult aveam eu pasiune pentru istorie. N-am putut să mă duc la istorie pentru că în vremea aceea se dădea examen la Facultatea de istorie şi la istoria universală. Eu la şcoală am făcut mai puţină istorie universală şi simţeam că n-o să pot să rezist la examenul de admitere. Şi-atunci, am dat examen numai la limba română şi literatura română. Atunci nu erau şi alte specializări la Facultatea de filologie, era numai limba şi literatura română.

 Cum se vorbeşte limba română în Vorniceni, domnule profesor? Se vorbeşte cât de cât corect?

Nu prea se vorbeşte corect. Se vorbeşte mai mult „moldoveneşte”, cu fonetisme, dar se străduiesc mulţi să vorbească corect. în special partea feminină, femeile în vârstă folosesc mai multe expresii moldoveneşti. Sigur, sunt unele expresii cu care nu te poţi înţelege cu alt cetăţean din Oltenia, sau din Muntenia. E vorba de subdialectul moldovenesc.

 Cum vi se părea atunci, în timpul liceului, manualul de literatură română? Era perioada proletcultismului şi a realismului socialist Mi-amintesc că aveam în manual şi scriitori cu opere scrise după „reţetă”: Miron Radu Paraschivescu, Mihai Beniuc…, Zaharia Stancu, cel care falsifica realitatea în al său roman „Desculţ”, din care trebuia să aflăm despre abuzurile regimului „burghezo-moşieresc”, apoi Titus Popovici…

Da, erau…, era Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu… aceşti scriitori nu mai sunt acum pe arena literaturii române… Vreo 80 de volume are Mihai Beniuc şi, totuşi, pe undeva are ceva bun şi el, nu-i chiar de aruncat tot.

 Într-o carieră atât de lungă, aţi format generaţii şi generaţii de tineri. în clipa de faţă, aveţi profesori de limba română în sat, originari din Vorniceni, proveniţi dintre elevii dvs.?

Da, de la ultimii ani de serviciu, de exemplu, am două persoane, profesoare de română. Au terminat facultatea acum doi ani. Una, vecină cu mine şi fiica unui învăţător, este profesoară la „Şcoala nr.3″(la fostul liceu), se numeşte Aionesei Adriana (Volari-numele de căsătorie), iar cealaltă este Danalache Simina, care este profesoară la „Şcoala nr.2″ (la „şcoala din Vale”).

 Dar din liceul nostru, aveţi elevi care şi-au ales Facultatea de limba şi literatura română?

Din liceu avem pe Irimescu, care este directoare de liceu la Tg.Bujor, pe urmă Olăraşu Valeria(Pădureţ-numele de căsătorie) este profesoară de limba şi literatura română, la fel Ioniţă Zinca, Ungureanu Elena(care a decedat), ea era profesoară de limba română la Timişoara. Pe urmă Paveliuc Ion, este colonel, dar a făcut şi facultatea de limba şi literatura română. El e la Piteşti.

 Dvs. n-aţi părăsit satul, domnule profesor. Aţi rămas în satul drag, satul sufletului dvs…

Am rămas că am zis să-mi fac datoria aici. Puteam să plec foarte uşor. Am fost solicitat să fiu inspector şcolar la Săveni.

 Când vi s-a propus să plecaţi ca inspector şcolar?

În 1967. A venit atunci inspectorul-şef al raionului Săveni şi mi-a propus să merg ca inspector de limba română, l-am spus: „nu, nu merg, eu stau aici, unde m-am născut. Aici vreau să trăiesc, aici vreau să muncesc şi tot^aici vreau să mor”.

 Este foarte emoţionant ce spuneţi. într-adevăr, nu există loc pe lume, cred, oricât de bine ai duce-o, care să fie comparabil cu locul în care te-ai născut. Dar să revin iar. Privind acum în urmă, la activitatea dvs. de profesor şi director, dacă ar fi să ne referim numai la activitatea de conducere, cum aţi caracteriza munca de director de şcoală, timp de 21 de ani? Care au fost problemele mai grele cu care v-aţi confruntat?

Au fost într-adevăr şi probleme grele, cum era pe vremea aceea. Am avut probleme cu înfiinţarea cabinetelor şcolare: nu erau posibilităţi, nu erau săli unde să înfiinţezi cabinetul, nu erau materialele respective. A doua problemă: trebuia înfiinţat atelierul şcolar. Era obligatoriu să faci planul economic la atelierul şcolar. Adică se cerea: ce materie primă ai cumpărat, ce-ai confecţionat cu ea, ce-ai vândut, ce profit ai obţinut… Trebuia să raportăm lunar această situaţie. Era un inspector şcolar care răspundea de asta şi de multe ori, vă spun cinstit, îi spuneam minciuni! De unde profit? Cum să spun eu că am reuşit să am profit? Că alţi colegi, în şedinţa de partid, spuneau: ,,eu am făcut atâta şi am atâta profit”. Poate vroiam şi eu să am profit, dar de unde?, că nu erau posibilităţi; am încercat noi să mai facem câte ceva: am mai făcut garduri pe la oameni, din fier-beton… Dar nu erau posibilităţi. De unde materiale? Deci asta era o problemă foarte, foarte complicată. A doua problemă complicată, am spus, era cu cabinetele şcolare.

 Activitatea de director se suprapunea cu activitatea de profesor la catedră. Aveaţi timpul necesar pentru ore? Aveaţi totuşi o muncă de răspundere…, mă refer la liceu, în primul rând.

Eu am zis întotdeauna aşa: ori eşti un director bun şi un profesor slab, ori eşti un profesor bun şi un director slab. E greu ca să fii bun, în acelaşi timp, ca director şi profesor. Odată ce ai intrat la oră, trebuie să te gândeşti cum să faci ora respectivă, pentru că trebuie să concepi acest lucru. Dacă eşti şi director, de exemplu: eşti la oră şi, deodată, sună telefonul, te cheamă inspectoratul. Mergi la telefon. Când te întorci la oră, după ce-ai vorbit la telefon, nu te mai gândeşti la ideile legate de ora respectivă, te gândeşti la ce ţi-a spus inspectorul. Mi s-a întâmplat de multe ori. Sau mă chema cineva urgent la primărie, la şedinţă. Trebuia să las ora de limba română şi să plec.

 Pe vremea aceea, prestigiul profesorului era mare. Profesorul era cineva în sat, era un om foarte respectat. Mai are astăzi aceeaşi poziţie profesorul în rândul ţăranilor din sat?

Unii profesori care şi-au făcut datoria au respect. Alţii, care nu prea şi-au făcut datoria, au mai puţin respect. Eu vă spun de persoana mea: oriunde mă întâlnesc cu oamenii din sat (şi spun asta nu ca să mă laud), aceştia îmi spun: „domnule director”. La mulţi le spun: „dar eu nu mai sunt director. Am fost director, eu sunt profesor”. Că profesor sunt, titlul ăsta nu mi-l poate lua nimeni. Iar ei îmi răspund: „dar eu vă ştiu ca director şi director vă spun toată viaţa”. Ei, asemenea oameni sunt în sat şi asta înseamnă că sunt respectat. Sau domnul Dionisie Pădureţ – el venea în sat cam în fiecare an, după pensionare – toţi în faţa lui: „domnule director!”. Toţi îl respectau pentru ceea ce a făcut: o activitate deosebită pentru sat. Chiar discutam acum cu un cetăţean la biserică, care-mi spunea: „domnule director, oare de ce acuma nu se mai fac serbări? de ce nu mai avem fluieraşi în sat, echipe de dansuri? Când era domnul Pădureţ în sat, nu era duminică să nu fie activitate la Căminul cultural. Acum Căminul cultural este o moară închisă. Nu-i nimeni acolo”. Ei, zic, iată ce înseamnă figura unui om!

 Evident, dintre toţi profesorii din Vorniceni, care s-au născut şi au muncit în sat, dvs. sunteţi în prezent cel care se poate mândri cu activitatea cea mai lungă în învăţământ: 50 de ani de carieră didactică, din care 21 de ani aţi fost director. Numele dvs. rămâne scris cu litere de aur în istoria învăţământului vornicenean.

Nu mă mai lăudaţi! Ei, asta e! E adevărat! Asta e realitatea. La „Şcoala nr.1″ am cerut sală (mi-au dat, n-au fost probleme, că dacă toţi mi-au fost elevi, eu pot să le cer)şi am organizat o masă, la care am invitat primarul, preoţii, unii colegi, familia, unde am sărbătorit 50 de ani de căsătorie şi 50 de ani de carieră…

 …asta în 2009, din câte ştiu. Felicitări! Vă spun şi eu „La mulţi ani”!

 Sărut mâna!

 A mai fost vreun alt profesor din sat care a avut o activitate didactică atât de îndelungată?

Nu, nu ştiu, nu cunosc. S-ar putea să fi avut o carieră aşa lungă fostul meu învăţător, Dumitru Olaru.

 El era din sat?

Nu. Era din Tureatca, din ţinutul Herţei. Din Basarabia. A venit în sat în 1931, mi se pare. A fost foarte bine văzut. A făcut o carieră didactică într-adevăr curată şi frumoasă: peste 45 de ani. Mi-a fost şi mie învăţător, I-am fost elev. A rămas în sat 45 de ani, pe urmă a plecat din Vorniceni. El era cumnat cu domnul Octavian Ionescu. După ce s-a pensionat, a plecat la o fiică a lui, la Câmpulung, care era tot profesoară de limba română.

 În ce an a plecat din sat, mai ţineţi minte?

Cam prin ’64.

 Şi după Dumitru Olaru, cine ar urma, ca vechime în carieră?

Ar fi Ciubotaru Constantin: 22 de ani director în Vorniceni.

 Între ce ani a fost învăţător şi, în acelaşi timp, director?

Dacă îmi amintesc bine, a lucrat aici până în 1948. Dacă dăm înapoi 22 de ani, ar însemna că a fost învăţător şi director între 1926 şi 1948. Ştiu că el era ţărănist. Şi a fost la închisoare în 1948. Şi tata l-a adus cu căruţa acasă, la Vorniceni, atunci, când a ieşit din închisoare. întâmplător, tata venea de la Dorohoi cu căruţa cu cai şi, dacă îl cunoştea…, că doar i-am fost elev, l-a luat în căruţă. Chiar în luna iunie, ţin minte că l-a adus în sat.

 Era din sat?

Nu, nu ştiu de unde era. Ştiu că a avut un băiat, pe care îl chema Iuliu Ciubotaru, care a ajuns cercetător ştiinţific pe undeva.

 Şi pe urmă a venit în sat Dionisie Pădureţ?

Nu, pe urmă a venit Ciocoiu Mihai.

 Era în sat Ciocoiu Mihai, când a venit la noi Dionisie Pădureţ?

Ei doi cam odată au venit. Dionisie Pădureţ a venit în ’48. Ciocoiu Mihai, care era din Dobârceni, a stat aici ca director până în 1952. Şi a plecat pe urmă ca inspector, la Inspectoratul şcolar Săveni; era şi director de şcoală la Ungureni.

 Şi după ce a plecat Ciocoiu Mihai, cine a venit în locul lui?

Pe urmă a venit în Vorniceni profesorul Ciopec Petru. El a fost director de la 1 septembrie 1952 până 1956. în 1954 a înfiinţat „Şcoala din Vale”. Ciopec Petru n-a stat mult nici el în sat, doar patru ani, şi apoi a plecat. Pe urmă, Dionisie Pădureţ: director din aprilie 1954 până în septembrie 1965. El a stat în sat până a ieşit la pensie, în 1983.

 Pornind de la faptul că aproape toţi foştii elevi din Vorniceni au fost elevii dvs., ajung la întrebarea: există unul sau unii dintre ei pe care îl/îi iubiţi mai mult?

Îi iubesc pe toţi, în general, dar am o preferinţă deosebită pentru Adriana Aionesei (Volari, după numele de căsătorie). Aşa după cum am văzut eu şi după cum am urmărit, am impresia că mă urmează…, în special ca metodică a predării, ca fel al relaţiei pe care o are cu elevii. în privinţa asta, mă urmează: relaţia cu elevii, relaţia cu ceilalţi colegi, cu oamenii din sat; e foarte liniştită, calmă, cunoscută de oameni, stă de vorbă cu ei, este apreciată, chiar dacă are numai doi, trei ani de activitate. E tânără, are doar 26 de ani…

 …vă urmează modelul…

…îmi urmează modelul, aşa cum eu am urmat modelul învăţătorului Dumitru Olaru. Dionisie Pădureţ spunea despre mine: „ăsta e Olarul”.

 Modelul dvs. a fost Dumitru Olaru? Puteţi să-i schiţaţi portretul în câteva cuvinte?

Era o persoană calmă şi avea un tact pedagogic deosebit. Am fost şi eu să asist la el la lecţie, ca învăţător, atunci, când îmi începeam cariera în învăţământ. La discuţii, după aceea, râdeau toţi de felul cum s-a desfăşurat lecţia: era atât de implicat, încât parcă noi, care asistam ca învăţători la lecţiile lui, eram elevi ca şi copiii din clasă. Avea un tact pedagogic deosebit, o personalitate puternică şi era un om care era în relaţii foarte, foarte bune cu toţi oamenii din sat. Vorbea cu toţi, nu spunea niciodată: „nu pot”, „n-am timp”. Nu. Totdeauna, chiar dacă avea timp, chiar dacă n-avea timp să stea de vorbă cu persoana respectivă care îl întreba ceva, chiar dacă îi plăcea sau chiar dacă nu-i plăcea de omul respectiv, el stătea totuşi de vorbă. Ei, câteva din aceste calităţi ale învăţătorului Dumitru Olaru le-am preluat şi eu.(…)”

Ediţie ingrijită de Doina Ivaniciuc

Etichete:

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.