Vorniceneanul

Bine aţi venit!



Meniu

Eşti aici: Prima pagină // Diverse // Adevărata obârşie a poporului român

Adevărata obârşie a poporului român

Sursa primară: www.luceafarul.net

Autor: Ion N. Oprea

 

Adevărata obârşie a poporului român

Denumirea veche a Indiei fusese ARIAVARTA, ţara arienilor, spune J. Nehru

„În drumul spre India, spun şi N. Miulescu şi T. Diaconu în Dacia-Ţara zeilo-Da.kşa-Ţara  zeilor, Editura Obiectiv, Craiova, 2005, ei ar fi creat oraşele Harappa şi Mohenjo Daro, din Pakistanul de astăzi, aparţinând Civilizaţiei Indus, urmate de civilizaţia Djoneker şi Tebanhon-Daro prin anul 2000 î. Hr., apoi Ihukar”.

Şi argumentează autorii citaţi mai sus: „Supoziţia noastră se bazează pe faptul că aceste oraşe se găsesc în calea parcursă de strămoşii noştri în drum spre India şi că aşezările au fost întocmite cu un sistem de apărare exact cum rezultă din cărţile  vedice, cum trebuiau găsite  sau apărate locurile unde ei urmau să se stabilească, pentru  a se apăra de eventuale atacuri ale unor populaţii războinice”.

În  continuare ei prezintă şi alte mărturii ale unor personalităţi din străinătate şi chiar indieni, inclusiv Jawarhalal Nehru, în Descoperirea Indiei, Ed. S.P.L.P., Bucureşti, 1956, p.52, ediţia engleză din anul 1951, prin vocea lui Augustin Deac care îşi pune întrebarea firească: „Poporul care a creat această civilizaţie, afirmată acum 6-7000 de ani, de unde apare el?” şi răspundea „Nu ştim încă!” dar adăuga „Triburi şi populaţii să fi pătruns…”,  ca să-l citeze pe J. Nehru: „Străvechile epopei indiene – Ramayana, Mahabharata şi alte cărţi – cunoscute maselor largi în traduceri şi rezumate, formau un amestec de filozofie populară, datini, istorie, mituri şi legende. Ele povestesc despre acele vremuri îndepărtate, când arienii de-abia se stabiliseră şi se fixaseră în India…Ramayana e un poem epic, care se distinge printr-o unitate de stil bine determinat. Mahabharata e o culegere imensă şi pestriţă de vechi legende…E o lucrare uriaşă, o enciclopedie a tradiţiilor, a legendelor, a instituţiilor politice şi sociale ale Indiei antice.

…Denumirea mai veche a Indiei fusese Ariavarta, ţara arienilor,  dar ea nu desemna decât India de nord până la muntele Vindhia, din Italia centrală…

…Mahabharata conţine politeismul Vedelor, monismul upanişadelor, precum şi deismul, dualismul şi monoteismul. Vedele (de la Vid – a cunoaşte) sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei.  Ei au adus ideile lor… creaseră o cultură înfloritoare stabilă, care îmbina elementele vechiului cu cele ale noului, predomina influenţa şi idealurile arienilor. Ele reprezintă un amestec de lucruri nespus de variate: imnuri, rugăciuni, ritualuri pentru jertfe,  vrăjitorii şi o minunată poezie pentru natură. Nu există în ele nicio idolatrie, nici un fel de temple pentru zei… Zeii şi zeiţele, asemenea zeilor din Olimp, sunt profund umani, ei coboară pe pământ şi se amestecă cu oamenii.

În Upanişade, spune Jawarhalal Nehru, se vorbeşte mereu de oţelirea trupurilor şi de claritatea minţii, de disciplina trupului şi a minţii, fără de care nu este cu putinţă un progres adevărat”.

Este reliefată importanţa informaţiei furnizate de fostul preşedinte al Indiei care, ca şi alţi cercetători, afirmă  că vechii indieni, pentru a-şi păstra obiceiurile şi datinile le recitau şi le cântau, obicei pe care îl aduseseră cu ei carpato-dunărenii, consemnat şi de Aristotel care, referindu-se a agatârşi, neam tot getic, afirmă că şi aceştia aveau acelaşi obicei, să cânte legile lor, ca să nu fie uitate.

Cât de apreciate au fost cărţile sacre ale  vechilor indieni, Valeriu D. Popovici-Ursu, autorul Adevăratei obârşii a poporului român,  o face cu alte şi alte exemple de texte memorate şi aduse de arienii din Cetatea Carpatică, păstrate şi folosite de cercetători renumiţi. Este cazul lui Max Muller care aprecia Upanişadele drept „izvoarele filosofiei vedante, sistem în care, după părerea mea – gândirea umană şi-a atins apogeul”, după cum, acelaşi J. Nehru, amintind de poemul  Bhagavad-Gita, o parte a Mahabharadei, caracterizat de von Humboldh (1767-1838), citând pe Nehru,  ca „Cea mai frumoasă cântare, poate singura cu adevărat filosofică, care exista în vreme, din limbile cunoscute nouă,” o legendă a Gitei (Getei de la geţi) şi care se referă mai ales la temeiul spiritual al existenţei omeneşti, concepţii, după cum se vede, asemănătoare cu cele ale geto-dacilor carpatini”,  ne aduce pe meleagurile dunărene profesorul Augustin Deac.

Dealtfel, în Istoria adevărului istoric, mereu citată, A Deac şi conclude după cele de mai sus menţionate: “Din cele afirmate şi dezvăluite de fostul preşedinte al Indiei, J. Nehru, rezultă cu claritate că arienii despre care aminteşte el, sunt acei indo-europeni, care, după Raportul guvernului indian se spune că vin din Europa sudică”. Şi comentează, în continuare: „Cât despre trăsăturile concepţiei filosofice a celor veniţi în India, acestea se aseamănă, …fiind aproape aidoma cu cele ale strămoşilor noştri  autohtoni, geto-dacii care, după cum se ştie, nu se închinau la idoli şi nici nu şi-au făcut temple închinate acestora, iar relaţia dintre trup şi minte este identică, de asemenea, cu cea  creată şi răspândită de Zalmoxe. Şi recitarea şi cântarea în cor a datinilor şi a obiceiurilor, pentru a li se fixa mai bine în minte… este întru-totul asemănătoare…”

Şi Nicolae Miulescu prin cartea sa Da,kşa – Ţara zeilor (p.48.65) şi-a adus o mare contribuţie la stabilirea adevărului trecutului strămoşilor noştri, documentează Valeriu D Popovici-Ursu, raportându-se şi însoţindu-ne la capitolul IV al cărţii citate, unde sunt descrise cele patru caste, în ordinea stabilită ierarhic în acele vremuri în trecerea de la „vedism” la „brahmanism”, de către autorul  care susţine teza întoarcerii arienilor vedici în patria mumă.

Reluând ceea ce scrisese Nicolae Miulescu sunt redate cele patru caste ale strămoşilor: 1. Casta sacerdotală – numită mai târziu brahmană (a înţelepţilor); 2. Casta militară, tot cu îndatoriri guvernamentale, numită şi Ksatrya ( o combinare a cuvintelor Ksha – tatăl Pământului şi  atri – principiul apărării); 3. Casta comercială şi agricolă – numită „Vaisya”; 4. Casta muncitoare – numită sudra (sudria) din care făceau parte şi cei care se ocupau cu prelucrarea metalelor, confecţionarea armelor, recrutaţi de huni sau tătari mai târziu în invaziile lor în Europa.

Cercetări mai vechi sau mai noi, scrie A. Deac, şi îl citează şi Valeriu Popovici, au ajuns, tot mai relevant la aprecierea, aşa cum s-a afirmat la cel de-al XV-lea Congres mondial de ştiinţe istorice, organizat la Bucureşti, între 10-17 august 1980 că „în sursele asiro-babiloniene se păstrează afirmaţii privind apariţia unor popoare noi la hotarele de Vest şi Nord ale Mesopotemiei în mileniul al III-lea î. Hr.: aceasta presupune o migrare  spre răsărit şi spre  a aşa-zişilor „indienilor” în vremea respectivă”.

„În acest sens, profesorul aduce argumente din Dio Chrysostomus (c.40-c.120): Se pot vedea oameni având pe cap un fel de căciulă, aşa cum poartă azi unii traci, numiţi geţi şi cum purtau înainte vreme macedonenii, iar alţii au tiara comună şi şalvari pare-mi-se la fel ca perşii, bactrienii, parţii şi mulţi alţi barbari” (op. citată, p. 350-351).

Argumentaţie pe care o aprofundează însuşi autorul, Valeriu D. Popovici-Ursu: “De fapt, A. Deac menţionează că, încă din sec. al XIX-lea, savanţi ca Julius Klaproth Kretschmer (1896), Klessling (1903), Dussond (1914), Glotz (1923), Gunther (1923), au subliniat  originea aşa-ziselor neamuri „ariene” din Persia şi din alte ţări asiatice şi anume, ca aflându-şi rădăcinile în zona mijlocie a Dunării. Astfel, marele învăţat J. Klaproth în lucrarea sa intitulată Tableaux historique de l-Asie depuis la monarchie de Cyrus jusqu-a nos jours, însoţită de Cercetări istorice şi etnografice asupra acestei părţi a lumii, apărută la Paris, Londra şi Stuttgard, în anul 1826, argumentează că din puternica naţiune a dacilor „dispersată pe malurile Dunării au plecat o sumedenie de neamuri ajungând până în ţinuturile cele mai îndepărtate ale Asiei de sud”, întemeind acolo puternice regate, unele din acestea purtând chiar numele de Dacia.

Se subliniază şi prezentare pe care A. Deac o face personalităţii lui Julius Klaproth Kretscmer: “de origine germană, interpret de limbi orientale la Curtea imperială ţaristă de la Petersburg, apoi profesor la Universitatea din Paris, subvenţionat de ţarul Rusiei, a studiat întreg teritoriul Imperiului rus şi  ţările şi popoarele din jurul acestuia, descoperind cu această ocazie şi cronici vechi chinezeşti, persane, arabe etc. El are meritul incontestabil de a fi cercetat istoria popoarelor Asiei, pe care le supune analizei de la cele mai vechi origini, trecând bineînţeles, prin toate etapele evoluţiei istorice. În acest fel,  el descoperă şi argumentează identitatea aceluiaşi popor de-a lungul mileniilor, sub diferite denumiri pe care le-a cunoscut, schimbări survenite datorită impactului cu  alte populaţii şi cu dominaţia sau stăpânirea vremelnică a altora asupra lui…”

Klaproth este acela care susţine, ca şi  alţi  numeroşi istorici şi lingvişti români şi străini de după el, ideea emigrării înspre Est a unor mlădiţe ale strămoşilor autohtoni ai poporului român, ai geto-dacilor, tocmai datorită înmulţirii numărului vechilor locuitori  ai meleagurilor ţării noastre, scrie Valeriu D, Popovici-Ursu Adevărul despre obârşia  poporului român.

 

Etichete:

5 comentarii la acestă însemnare

  1. Îhî. Cuuum să nu? Imediat. Da’ Academia di la Sadagura, don’ Oprea, cunoaște opera lu mata că noi sântem itleriști, adicâ, pardon! aerieni, romi, țigani, cum zâceți mata? Bineeee! Am înțeles că mata știți „adevărata obârșie” a poporului român întrucât ați slobozit, fără opreliște, pe la prohabul nepăzit al gurii și peste fruntariile acestei reviste adevăruri de un obscurantism înălțător. Da’, fără șagă, iozâcă mata știți ce înseamnă mă[lă]ețul Oprea numai noi nu știm. Iacătă: În familiile romane exista [și] obiceiul botezării nou-născuților prin „numerotare” adică, Primus, Secundus,… Quintus, … Octavianus, … Decius. După, să zicem, a zecea progenitură pater [semper incertus!] familiae zicea: Prohibeo! – mă [Opre]sc! Ciudat și oarecum contrar savantei matale demonstrații și capul familiei la români, își boteza ultimul născut cu onomasticul Oprea – de aici „indienile” și „arienile” nume Oprișor, Oprescu, Oprean etc. – și se încheia, definitiv, la, pardon! să iertați vorba proastă, „prohab” De aceea am zis eu, mai sus, „opreliște” și „prohab”. Am mai zis „mă[lă]ețul” da’ mata să citești mărețul fiindcă tot de la păcătoșii ăia de romani – de care suntem, după gurița matale, străini – consoana „L” intervocalică se citește „R” în limba noastră indiană aeriană. Astfel, „miles” [militar] se traduce, în „indiană”, mire adică bărbadul fetelor dace, „băștinoase” sau lat. „mellus” în țigăneasca noastră înseamnă miere ș.a.m.d. ejusdem farinae. Deciii, ho! oprește-te mâncați-aș!

  2. Întâi, fac scuze cititorilor întrucât am trecut „în viteză neregulamentară” cu briciul pe la mustețile savante ale D-sale, D-lui Oprea – a se vedea, bunăoară, jenanta virgulă trântită între subiect și predicat sau alte discutabile punctuații ori forme de plural în text. Al doilea, deși nu mă pricep la istoriile sus-numitului, am șarjat vijelios asupra iluziei solemne și precare privind „destinul” ieșit din „comună” al poporului român. Stela, femeia de servicii domestice de pe lângă casa mea auzind că am rostit odată cuvântul „destin” m-a rugat să o scutesc de efortul deriticatului cotidian întrucât nefericita de ea are „două operății – și la destinul gros și la destinul subțire”

  3. Asemenea aiureli despre istoria românilor sunt greu de asimilat. Dar probabil din lipsă de ocupaţie şi ceva elitism, se publică orice.Avem istorici de renume care sunt cu picioarele pe pământ.Asemenea aiureli sunt greu de digerat şi cu atât mai mult de a fi băgate în seamă. Comenteriul domnului Panaitescu este relevant.

  4. Jan Ursache spune:

    ?!… Oameni buni!… cu atentia cuvenita, vom gasi ca nu e vorba de români, ca stat sau natiune, ci e vorba de obârsia… imaginata si poate dovedita cu surse veridice. Acum 4 si mai multe mii de ani nu putem vorbi de poporul român. Deci sa-i lasam pe cei ce scormonesc în adâncurile istoriei omenirii sa ne puna in fata orice. Datoria noastra e sa le selectam si sa ne formam propria opinie, iar pe acesti scromonitori sa stimulam!
    Pace voua, vornicenenilor!

  5. J.U. spune:

    Cu scuze, revin!
    Comentariile d-lui Jon Panaitescu au o aparte valoare literara. Le savurez, recitindu-le!
    Felicitari maestre /in lege domini/!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2015 Revista Vorniceneanul.Toate drepturile rezervate.

Revista Vorniceneanul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.